MITOLOGIILE ISTORICE ALE UCRAINEI ACTUALE

Relaţii foarte contradictorii le au cele două state Româneşti (România şi Republica Moldova) cu Ucraina. Aceasta este una dintre cele cincisprezece ţări care au apărut pe ruinele URSS şi unica dintre ele căreia continuă să-i aparţină întinse regiuni care au făcut odată parte din România Mare sau din arealul de etnogeneză a poporului Român. În primul caz este vorba de Bucovina de Nord, ţinutul Herţa, Basarabia de Nord şi Basarabia de Sud. În al doilea – de Bugo-Nistria (numită greşit de către unii şi Transnistria (inclusiv în literatura de specialitate din România).

Spre deosebire de Ucraina, Tările Româneşti au o istorie multiseculară, iar rădăcinile genealogice ale poporului Român sînt într-atît de adînci, încît el poate pretinde la titlul unuia dintre cele mai vechi din lume. Ucraina, însă, nu poate să-şi vadă trecutul statalităţii sale mai adînc de 15 ani. Or, anii 1918 şi 1919 (cînd a existat efemera „Republică Populară Ucraineană”) nu pot fi puşi pe balanţa de greutăţi, căci în acest răstimp ţara a fost bîntuită de focul războiului civil. Guvernele şi stăpînirile autohtone şi străine se schimbau cu o iuţeală caleidoscopică (vezi filmul „Nunta în Malinovka”). În acest context este destul să ne amintim că însăşi capitala ţării, Kievul, a trecut de cîteva ori din mînă în mînă pe parcursul doar a cîtorva luni.

Mai mult decît atît, pe parcursul acestei scurte existenţe ca stat independent, Ucraina nu a existat nici un moment ca un stat unitar şi suveran pe întreg teritoriul său. Pe teritoriul Galiţiei Orientale, sub auspiciile Austriecilor a fost formată Republica Populară a Ucrainei Apusene. Aceasta aşa şi nu a mai reuşit să se unească cu restul Ucrainei, fiind în curînd ocupată şi anexată de Polonia lui Pilsudski. Regiunile Harkov şi Doneţk au fost aproape în permanenţă sub ocupaţie sovietică. „Novorosia” şi Taurida au fost fiefurile albilor[1], iar Odesa pînă în anul 1920 a fost „porto-franco” sub tutela Antantei (prin acest oraş-port se efectua jefuirea ţării de către Occident şi aprovizonarea albilor cu armament).

Tot în această perioadă tulbure s-au perindat pe teritoriul ei ocupanţii Austro-Ungari şi Germani, intervenţioniştii Polonezi, Englezi, Francezi, Greci şi de alte naţionalităţi. „Conducători Supremi” ai Ucrainei „nezalejnice”[2] au fost rînd pe rînd istoricul M. Gruşevski, atamanii naţionalişti Skoropadski şi Petliura, anarhistul „batko” Mahno, „democratul” Vinnicenko şi mulţi alţii. Pentru ca în fine la Harkov (prima capitală a Ucrainei Sovietice) şi mai apoi la Kiev să se înscăuneze comisarii lui Lenin şi Troţki (de o apartenenţă etno-culturală anumită, numai nu Ucraineană şi nici măcar Rusă).

Cea de-a doua independenţă de stat a Ucrainei este legată de destrămarea Uniunii Sovietice (de altfel, ca şi independenţa celorlalte „republici-surori”). E drept că istoricii de la Kiev susţin că statalitatea Ucraineană a cunoscut cîteva „valuri” de existenţă anterioare anului 1918 sau 1991. Este vorba de Rusia Kieveană şi de Sicia Zaporojană[3]. La o studiere mai îndeaproape şi cît de cît obiectivă a faptelor istorice ne dăm uşor seama că la mijloc este o banală încercare a unui „parvenue” de a-şi înnobila trecutul cam obscur şi nu prea glorios.

Poate nu ar mai trebui să mai facem aceste escapade în trecutul istoric al ţării vecine, dacă în „ucrainiada” măsluită de către „istoricii” oficiali ai Kievului nu s-ar ascunde rădăcnile pretenţiilor aberante asupra unor teritorii pur Româneşti, Poloneze, Ruseşti, Ungureşti şi chiar Caucaziene. Dar, să o începem de la început.

UCRAINENII – URMAŞII VECHILOR TRIPOLIENI

(sau cîte ceva despre fenomenul mitologizării în istorie şi politică)

Acest titlu ar părea că este preluat din vreun roman de-al lui Kafka (autorul romanului absurdului) dacă nu ar fi prezent în lucrările unor pseudo-istorici de pe malurile Niprului. Cu vre-o cîteva milenii înaintea lui Hristos, pe teritoriile de astăzi ale Ucrainei, României şi Republicii Moldova a existat una dintre cele mai reprezentative culturi ale eneolitului: cultura Tripolie. Tripolienii au fost printre primii agricultori sedentari din Europa. Unii dintre „istoricii” de la Kiev, îndeplinind o comandă politică bine direcţionată, s-au grăbit să declare că aceştia nu sînt altcineva decît strămoşii Ucrainenilor.

Nu este cazul să credem că aceşti „savanţi” au „descoperit America” în domeniul de falsificare grosolană a istoriei. Istoriografia Bulgară, de pildă, susţine şi ea cu tot dinadinsul că strămoşii direcţi ai Bulgarilor ar fi fost ...Tracii. Istoricii unguri declară că Secuii de pe arcul carpatin descind din hunii lui Attila care ar fi fost primii locuitori ai acestei regiuni[4]. La mijloc este o încercare vădită de mitologizare a propriului trecut istoric menită de a îndreptăţi pretenţiile teritoriale ale unor state (în cazul nostru este vorba de Ucraina, Ungaria şi Bulgaria) asupra unor ancestrale pămînturi Româneşti.

Referinţele politicaştrilor de toate naţionalităţile şi coloraturile politice şi confesionale posibile la mituri şi tradiţie religioasă poartă, se vede, un caracter cronic. Astfel, cercurile sioniste, interpretînd fraudulos textele biblice, pretind la imensul teritoriu dintre Nil şi Eufrat (care ar fi fost juruit de către Dumnezeu descendenţilor lui Avraam). Aceste pămînturi, după părerea lor, ar trebui să constituie „Ereţ Israel”. Nilul şi Eufratul sînt prezente pe drapelul de stat al Israelului prin cele două dungi albastre care încadrează Steaua lui David.

În fond, după cum spunea Eclesiastul, nimic nu este nou sub soare sau este binecunoscut: cu cît pretenţiile sînt mai lipsite de temei, cu atît fundamentarea lor este mai „înflorită”. Acest lucru se referă şi la unii oameni concreţi. Este destul să ne aducem aminte cum lingăii de la butaforica „curte” de pe malurile Bîcului i-au găsit lui Snegur şi Lucinschii strămoşi în Maramureş (cu ce-au fost mai breji Dragoş şi Bogdan I decît aceşti „fii ai neamului” şi „oameni de bună credinţă”?). Aceeaşi „cronografi” au găsit în şatrele lingurarilor de prin părţile Nisporenilor os domnesc de-al Sturzeştilor. Paralele făcute de către un „poet, istoric de vază şi proeminent om politic” autohton la una dintre primele Mari adunări Naţionale între Mircea cel Bătrîn şi cei doi mircişori de-ai noştri (este vorba acelaşi M. Snegur şi M. Druc) altceva decît ilaritate nu pot stîrni.

Guvernanţii actuali de la Chişinău (spre onoarea lor) nu au făcut încercări de a-şi înnobila originea plebee prin intercalarea neruşinată în arborii genealogici de domni şi domniţe. Ispita de a conferi „statalităţii Moldoveneşti independente, suverane şi internaţional recunoscute” statutul de moştenitoare legitimă a Moldovei voievodale (pe numai o treime din teritoriul ei) s-a dovedit a fi prea mare. Rezultatul eforturilor depuse în această direcţie a fost „blocbasterul” celor de la „Şcoala Superioară Antropologică” întitulat „Neizvestnîi Ştefan” („Necunoscutul Ştefan”). Antropologii în tandem cu jurnalistul C. Starîş au „descoperit” la marele nostru domnitor, nici mai mult – nici mai puţin, intenţia de a deveni împărat al Imperiului Bizantin refăcut din scrumul Porţii Otomane![5]

Dar, să ne întoarcem la cultura Tripolie şi pretenţiile Ucrainene la moştenirea ei. Cu ce ar putea oare argumenta istoricii Kieveni legătura dintre străvechii agricultori ai culturii tripoliene cu Ucrainenii contemporani, decît cu coincidenţa teritorială (şi aceea parţială, deoarece cultura arheologică în cauză mai cuprindea în afară de teritoriul Ucrainei şi pe cel al Republicii Moldova şi României)? Reieşind din această logică bolnavă, atunci şi Nemţii ar fi în drept să pretindă la întreg arealul de răspîndire al omului de Neanderthal (aproape tot teritoriul Eurasiei şi Africii), căci localitatea care i-a dat numele se găseşte pe teritoriul Germaniei.

Prin „înrudirea” lor cu tripolienii naţionaliştii Ucraineni mai tind (în afară de aberantele pretenţii la primogenitură pe teritoriile populate de Români) să-şi sublinieze diferenţa lor de Ruşi (numiţi istoriceşte „Velikoruşi”). Aceştia, după părerea lor, ar trebui să-şi caute sorgintea la vechile triburi Fino-Ugrice de vînători şi pescari primitivi. Or, tripolienii agricultori sedentari (care cunoşteau deja prelucrarea metalelor) erau cu mult mai înaintaţi în civilizaţia lor decît strămoşii presupuşi ai Velikoruşilor . Concluzia se impune de la sine ...

Următoarea încercare de falsificare a istoriei a fost întreprinsă de către acei care susţin că „Rusia Kieveană este statul feudal timpuriu al Ucrainenilor”. Între ea şi Rusia Moscovită nu ar exista decît o coincidenţă toponimică. Or, „Moskalii” au uzurpat „gloriosul trecut istoric al Ucrainenilor” pentru a-şi legitima imperiul apărut pe ruinele Hoardei de Aur. Rusia Moscovită s-ar fi ridicat din nefiinţă datorită Tătaro-Mongolilor.

Aceste ipoteze sînt însă total nefundamentate. În primul rînd: Slavii de Răsărit (care alcătuiau baza populaţiei Rusiei Kievene) au fost strămoşii comuni ai Ruşilor, Beloruşilor şi Ucrainenilor de astăzi. Înrudirea lingvistică pînă la coincidenţă dintre aceste popoare este prea evidentă pentru a putea fi negată. Datorită faptului că aceste popoare au avut deja scrisul lor către formarea vechiului stat Rus Kievean, noi putem să urmărim pas cu întreaga lor istorie. Din vechile letopiseţe reiese clar că popoarele est-Slave au alcătuit o singură comunitate etno-lingvistică.

Limba acestor trei popoare est-Europene existenă în trei graiuri literare – limba Rusă, cea Ucraineană şi cea Belorusă - a avut un singur strămoş: limba Rusă veche, limbă în care au fost notate primele monumente scrise ale Rusiei Kievene („Cîntec despre Oastea lui Igor”, „Povestea anilor de demult” ş. a m. d.). În secolele XIV-XV teritoriul Ucrainei şi Belorusiei de astăzi au nimerit sub stăpînirea Polono-Lituaniană. Pentru Ucraina a fost caracteristică dominaţia elementului Polonez, iar pentru Beloorusia – a celui Lituanian. Rusia Moscovită a reuşit să scape de această influenţă, fiind apărată de ...scutul jugului Tătaro-Mongol. Este binecunoscut faptul că marii hani se mărgineau la perceperea birului fără ca să se amestece în treburile interne ale cnezatelor Ruseşti, inclusiv în problemele de cultură, limbă şi confesiune(spre deosebire de „confraţii” de credinţă Polono-Lituanieni).

Nu-şi găseşte nici o fundamentare ştiinţifică la teza care afirmă că triburile Tiverţilor şi ale Ulicilor (prezente începînd cu secolul VII în spaţiul dintre Carpaţii Orientali şi Bugul de Sud) ar fi fost de sorginte Slavă. Era vorba, mai degrabă de o populaţie amestecată Slavo-Volohă. Nu au fost Slavi nici Brodnicii şi nici Bolohovenii (pomeniţi şi ei în izvoarele timpului).

Despre aceasta ne mărturisesc denumirile geografice de locuri, rîuri şi localităţi (Romanovo, Bolohovo ş. a.) răspîndite pînă la hotarele Polesiei (o regiune mlăştinoasă şi împădurită situată între Belorusia şi Ucraina). O mărturie încă vie a acestui fapt incontestabil este şi prezenţa în această regiune a grupului etnic al Huţulilor a căror limbă reprezintă un ciudat amalgam de cuvinte Româneşti şi Slave, iar portul este identic cu cel al Românilor din Maramureş şi Bucovina[6]. Dacă populaţia românească nu ar fi existat acolo încă din timpuri străvechi, atunci de unde s-au luat cuvintele româneşti şi portul naţional românesc la aceşti locuitori ai Galiţiei Orientale şi Ruteniei (Maramureşul de Nord)?

Nici Rusia Kieveană nu a cuprins în cadrul graniţelor sale politice teritoriile de stepă de la sud de Kiev (inclusiv Bugo-Nistria) şi nici pe acel al Moldovei istorice (dintre Carpaţii Orientali şi Nistru). Chiar şi pe hărţile din atlasele istorice editate la Kiev teritoriul Moldovei istorice este haşurat, ceea ce înseamnă că el era nu o parte constitutivă a statului kievean, ci un teritoriu dependent (tributar). Or, nu putea fi vorba de un control efectiv şi continuu asupra lui din partea marilor cneji Kieveni.

Zona de stepă situată la sud de Kiev din cele mai vechi timpuri a fost fieful popoarelor nomade care veneau din inima Asiei (Marea Stepă) şi îşi găseau aici un adăpost provizoriu în drumul lor spre bogatele oraşe ale civilizaţiilor mediteraniene. Prin urmare, nici acest teritoriu nu poate fi definit ca areal de etnogeneză al naţiunii Ucrainene. El a început să fie intens colonizat cu ţărani din Malorosia[7] abia după războiul Ruso-Turc din anii 1768-1774 cînd stepele din bazinul de nord al Mării Negre şi peninsula Crimeea au fost anexate la Imperiul Rus[8].

Cît priveşte pămînturile Moldovei de peste Nistru (Bugo-Nistria), ele au intrat în componenţa Imperiului Rus (nu ale Ucrainei!) şi mai tîrziu: în anul 1792. Către această perioadă dispăru în neantul istoriei şi ultimul simulacru de autonomie Malorosă (Hătmănia) care a fost dizolvată din ordinul împărătesei Ecaterina II. Datele statistice publicate în acea perioadă mărturisesc cu elocvenţă că pe pămînturile interfluviului Bugo-Nistrean către venirea armatelor Ruseşti majoritatea populaţiei – circa 90%(!) - era alcătuită din Români moldoveni, Munteni, Bănăţeni, Bîrseni, Maramureşeni, Ardeleni.[9]

Istoricii Ucraineni fondează pretenţiile teritoriale ale Kievului asupra pămînturilor Româneşti, apelînd la letopiseţele care vorbesc despre cnejii din Halici-Volînia care ar fi stăpînit pămînturile dintre Carpaţii de Nord şi Dunăre, deşi şi pentru un nespecialist este clar că autorii cronicelor se referă la limitele pînă unde au ajuns aceşti cneji cu drujinele (cetele) lor. Dacă ar fi să ne conducem după acest principiu, atunci Scandinavii (descendenţi ai renumiţilor Vikingi) ar fi în drept să pretindă asupra întregii Europe, Africii de Nord, Levantului şi al litoralului est-Canadian, iar noi, Românii, în calitatea noastră de „fii ai Romei” – no comment!

Despre absurditatea pretenţiilor cercurilor politice naţionaliste Ucrainene asupra unor pămînturi Româneşti ne vorbeşte faptul că în anul 1774 (în ajunul anexării Bucovinei la Imperiul Habsburgic) populaţia Slavă alcătuia doar douăsprezece procente din populaţia acestui ţinut[10]. În această cifră erau incluşi nu numai Ucrainenii (Rutenii), ci şi Ruşii ortodocşi de rit vechi (staroverii care în Delta Dunării se mai numesc şi lipoveni). Numai după ce autorităţile Austriece au procedat la o colonizare masivă a ţinutului cu ţărani Ucraineni fugari din Malorosia (unde Ecaterina II a introdus iobăgia), Evrei, Polonezi şi colonişti Germani, situaţia demografică s-a schimbat în defavoarea Românilor. Cu toate acestea, chiar şi către anul 1918 Românii alcătuiau aici cel mai numeros grup etnic.

HAI JIVE RIDNA I VELIKA UKRAINA!

(„Să trăiască Ucraina Mare natală!”)

Megalomania pretenţiilor teritoriale ale politicaştrilor de la Kiev iese foarte reliefat în evidenţă în atlasele istorice şcolare publicate în Ucraina după cea de-a doua proclamare a independenţei de stat (anul 1991). În categoria „teritoriilor etnice Ucrainene” sînt incluse nu numai cele ale statului Ucrainean contemporan (dintre care cel puţin jumătate nu corespund nici pe departe unei asemenea calificări) ci şi partea de sud a Bucovinei care a rămas în componenţa României, nordul Republicii Moldova şi raioanele ei Nistrene, regiunile limitrofe ale Poloniei, Polesia belorusă, Rusia Centrală (pînă la Voronej inclusiv) şi stepele nord-Caucaziene.

Ucraina

Ar trebui menţionat faptul că după răsturnarea Tarismului în februarie anul 1917 cînd zidurile “închisorii popoarelor (cum a fost numit Imperiul Rus de către contemporani) au fost dărîmate, Ucraina (alături de alte periferii naţionale) şi-a revendicat şi obţinut dreptul la autonomie naţional-statală. Guvernul Provizoriu de la Petrograd (denumirea Sankt-Petersburgului între anii 1914-1924) la trasarea hotarelor acestei autonomii s-a bazt strict pe principiul etnic. În componenţa ei nu intrau guberniile Novorosiei, bazinul Donbasului şi nici Crimeea!

Hotarele autonomiei Ucrainene, 1917

Pentru prima dată „Ucraina Mare” (fără Galiţia Orientală, Bucovina de Nord, Crimeea şi Bugeacul de Sud) a apărut datorită actului de capitulaţie semnat de către bolşevicii lui Lenin la Brest-Litovsk în faţa Cvadruplei Alianţe (Germania, Austro-Ungaria, Bulgaria şi Turcia) în anul 1918. Tot Nemţii au fost aceea care i-au silit pe bolşevici să recunoască „independenţa” marionetei sale. Ucraina urma să devină un apendice agrar şi de materie primă pentru Mittel Europa (Europa Centrală) în frunte cu Germania. Aici vedeau geopoliticienii Germani (R: Kellen ş. a.) acel „lebensraum” („spaţiu vital”) atît de necesar celui de-al II-lea Reich.

Folosindu-se de faptul că Rusia Sovietică lupta pe mai multe fronturi împotriva duşmanilor interni şi externi, Kievul a reuşit să alipească la teritoriul atribuit de către Guvernul Provizoriu fostei autonomii Ucrainene regiunile Novorosiei şi Donbasului (care, după înfiinţarea URSS, le-au fost cedate definitiv de către bolşevicii lui Lenin). Mai mult decît atît: încurajaţi de protectorii lor din blocul Puterilor Centrale, naţionaliştii Ucraineni au început să înainteze pretenţii teritoriale faţă de toate statele din jur. De la Rusia ei revendicau stepele nord-caucaziene, regiunile Azovului, Voronejului şi peninsula Crimeea; De la Polonia – raioanele oraşelor Helm şi Peremîşl; De la Belorusia – partea acesteia din Polesia, iar de la România – Basarabia şi Bucovina. Credem că a devenit clar cine au fost în realitate acei care, după cum s-a exprimat Molotov în ultimatumul său adresat în anul 1940 României, „...s-au folosit de situaţia grea în care s-a pomenit Rusia Sovietică...”.

În manualele de istorie şi literatura de specialitate Ucraineană se vorbeşte cu lux de amănunte despre „ocupaţia ilegală” a Bucovinei de Nord şi a Bugeacului de Sud în perioada interbelică şi despre „lupta eroică de eliberare naţională a poporului Ucrainean din regiune de sub jugul de ocupaţie al boierilor Români”. Se vehiculează cu stăruinţă şi faptul că Uniunea Sovietică „nu a recunoscut niciodată ocuparea Basarabiei de către România burghezo-moşierească”. Nu se pomeneşte însă nicăieri despre recunoaşterea hotarelor de pe Nistru de către Republica Populară Ucraineană al cărei moştenitor de drept se vrea a fi actualul stat Ucrainean.

Astfel, în anul 1919 a fost instituită o misiune diplomatică a Ucrainei la Bucureşti. În fruntea acestei misiuni s-a aflat profesorul Constantin Matzievici. La 26 iunie al aceluiaşi an, el şi-a prezentat preşedintelui de Consiliu al guvernului Român scrisoarea sa de acreditare în care, printre altele, se menţiona că: „Guvernul Ucrainean declară că nu voieşte sub nici un chip de a pune în discuţie fruntaria actuală între cele două state, considerînd Nistrul ca fruntarie definitivă între ele şi dorind să stabilească la această frontieră cele mai bune relaţii de vecinătate”[11]. Aceeaşi recunoaştere a hotarelor de pe Nistru o vedem şi în declaraţia Guvernului ucrainean din anul 1920. Se omite cu stăruinţă şi faptul că Unirea Bucovinei cu Ţara de la data de 28 noiembrie (stil nou) anul 1918 a fost votată în unanimitate şi de către cei 13 delegaţi din partea populaţiei Ucrainene la Congresul General al Bucovinei.

CÎTE CEVA DESPRE “IMPERIALISMUL” ROMÂNESC

În literatura de specialitate este prea puţin oglindit un fapt destul de interesant care nu lasă piatră pe piatră din argumentaţia duşmanilor statului Românesc care îl învinuiesc de imperialism şi expansiune teritorială. În anul 1919, armatele Româneşti au stat la Tisa[12] şi au deţinut controlul asupra Pocuţiei, dar s-au retras la hotarele internaţional recunoscute imediat ce situaţia în aceste regiuni s-a ameliorat şi retragerea a fost cerută de către aliaţii Anglo-Francezi.

Deci, mai subliniem încă o dată: România nu a pretins şi nu a acceptat (atunci cînd a avut ocazia sau chiar i s-a propus să o facă) teritorii care, din punct de vedere politic, nu i-au aparţinut. Deşi, din punct de vedere istoric, etnic şi de ce nu, geopolitic, ea a fost pe deplin în drept să o facă, precum în cazurile hotarului de pe Tisa, Pocuţiei, localităţilor Româneşti din Maramureşul de Nord, Banatul de Sud-Vest şi Bugo-Nistria.

Astfel, în anul 1938, Hitler îi propune regelului Carol II al României să participle la partajarea Cehoslovaciei (trădată de către aliaţii ei Anglo-Francezi prin actul cîrdăşiei de la Munchen) şi să preia controlul asupra localităţilor populate de Români din Rutenia (Maramureşul de Nord) care pe atunci aparţinea acestei ţări. Spre deosebire de Ungaria şi Polonia, România a respins această ofertă.

Situaţia s-a repetat în anul 1941 după invadarea Iugoslaviei de către Germania nazistă. României (deja în persoana atunci încă generalului Ion Antonescu) i s-a propus să anexeze partea de sud-vest a Banatului (cunoscută în alte izvoare şi sub denumirile de Banatul Sîrbesc sau Torontal). Răspunsul a fost acelaşi. Interesant de menţionat că la conferinţa de la Versailles România a cerut de la aliaţii săi această regiune (pe atunci cu o populaţie majoritară Românească), însă Franţa şi Anglia au optat pentru Serbia.

În timpul războiului de eliberare a provinciilor sale răsăritene purtat de către România împotriva Uniunii Sovietice între anii 1941-1944, ei i s-a propus de către aceeaşi Germanie nazistă anexarea teritoriului dintre Bugul de Sud şi Nistru (Bugo-Nistria). Mareşalul Ion Antonescu a respins şi de această dată oferta germană, procedînd doar la formarea în regiune a guvernămîntului Transnistriei sub administraţia militară română. Acest regim instaurat de Bucureşti în Bugo-Nistria a fost foarte liberal comparativ cu cel Germano-nazist din alte regiuni răsăritene ale URSS. Subliniem încă o dată, că nu a fost vorba de includerea acestui teritoriu în componenţa statului Român!

RELAŢIILE ROMÂNIEI CU UCRAINA SOVIETICĂ

Republica Populară Ucraineană cu toate formele sale de guvernămînt cam exotice (de genul hatmanatului, directoratului ş. a.) care s-au perindat pe parcursul a mai puţin de doi ani de independenţă a fost o statalitate efemeră şi contradictorie, lipsită de vreo coerenţă internă. Bolşevicii lui Lenin au reuşit să înăbuşe împotrivirea internă şi, cu mari cedări teritoriale[13], să respingă atacurile din afară. În urma războiului civil care a decimat populaţia Rusiei în general şi a Ucrainei în special, pe harta lumii a apărut URSS.

Una dintre republicile fondatoare al acestui stat federativ (numai „de jure”, căci „de facto” URSS a fost unul hiperunitar şi hipercentralizat) a fost şi Ucraina. La acel moment în componenţa ei nu intrau aşa regiuni precum Crimeea (atunci încă republică autonomă a RSFSR), Bucovina de Nord, ţinutul Herţa, jumătatea de nord a judeţului Hotin, Basarabia de Sud şi insula Şerpilor (care aparţineau României), Maramureşul de Nord (Cehoslovacia) şi nici Galiţia Orientală (cedată de către tandemul Lenin-Troţki în anul 1920 (tratatul de la Riga) Polonezilor).

În schimb, Moscova bolşevică, pentru a slăbi şi mai mult rezistenţa Ruşilor contra dictaturii bolşevice, i-a cedat cu generozitate Kievului bazinul carbonifer al Donbasului şi „Novorosia” (fosta „Stepă Sălbatecă” cucerită de la Tătarii din Crimeea pe timpul Ecaterinei II) care erau locuite o populaţie amestecată (majoritar Rusească) care vorbea în diferite graiuri sud-Ruse (aşa numitul “surjik”). În acest prim „cadou de nuntă” (au mai urmat şi cele enumerate mai sus) a intrat şi Bugo-Nistria populată din cele mai vechi timpuri de către o populaţie Românească.

România, însă, s-a limitat în pretenţiile sale răsăritene doar la acele teritorii care politiceşte au făcut parte vreodată din România sau din cele două ţări Româneşti care au precedat-o (Moldova şi Muntenia). Este vorba, desigur, de Basarabia. Prin urmare, ideea vehiculată cu stăruinţă în literatura de specialitate editată la Moscova şi la Kiev, precum că România s-ar fi folosit în mod mîrşav de slăbiciunea temporară a Rusiei Sovietice provocată de războiul civil pentru a acapara teritorii străine, este nu altceva decît o minciună sfruntată.

Conducătorii comunişti ai Ucrainei au preluat pretenţiile istoriografiei Ruseşti Tariste la pămînturile Româneşti. Ce e drept, de data aceasta se vorbeşte despre „străvechile pămînturi Ucrainene” atunci cînd este vorba de Basarabia, Bucovina şi chiar de teritoriului cuprins între rîurile Prut şi Siret.

Visul unei „Ucraine Mari” şi-a văzut realizarea în urma cîrdăşiei criminale dintre fosta Uniune Sovietică şi Germania nazistă (cunoscută sub denumirea de „Pactul Ribbentrop-Molotov”). Datorită acestei înţelegeri de partajare a Europei Răsăritene, Ucraina s-a „căpătuit” cu Bucovina de Nord, ţinutul Herţei şi Basarabia de Sud pe contul României. Culmea este, că „nezalejnicii” de la Kiev, criticînd şi condamnînd pe drept regimul stalinist de „actele de genocid comise împotriva poporului Ucrainean”, uită să se dezică de „cadourile” făcute Republicii Sovietice Socialiste Ucrainene de către acesta pe seama altor ţări.

Apoteoza falsificării adevărului istoric şi a stării de lucruri existente la moment a fost nota ultimativă a lui Molotov trimisă pe data de 26 iunie anul 1940 guvernului regal al României în care se vehicula ideea că „...majoritatea populaţiei Basarabiei o alcătuiesc Ucrainenii care doresc reunirea cu RSS Ucraineană”. Urmarea directă a acestui monstruos act de injustiţie a fost răpirea de la România a Basarabiei, Bucovinei de Nord (aceasta din urmă în calitate de... „recompensă şi aceasta încă prea mică (!?!) pentru cei 22 de ani de ocupaţie ilegală a Basarabiei de către România Regală[14]”) şi a ţinutului Herţa.

După ocuparea acestor teritorii de către armata sovietică a urmat formarea RSS Moldoveneşti pe o parte din teritoriul Basarabiei şi a fostei RASSM de pe malul stîng al Nistrului. Mai mult de jumătate din teritoriul fostei autonomii moldoveneşti, precum şi Basarabia de Sud şi partea de Nord-Vest a judeţului Hotin i-au fost atribuite în mod arbitrar şi abuziv (pe lîngă Bucovina de Nord şi ţinutul Herţa) aceleiaşi RSS Ucrainene.

Ultimul punct pe „i” a fost pus în anul 1947 cînd Moscova a impus guvernul-marionetă al lui Ioan Petru Groza să-i cedeze Ucrainei şi insula Şerpilor care are o extraordinar de importantă aşezare strategică în faţa deltei Dunării. Este de mirare cum de nu şi-au amintit liderii de la Kremlin şi marionetele lor de la Kiev că în Deltă şi-au găsit refugiu nu numai Ruşii lipoveni, ci şi ultimii sicevici zaporojeni. Acest fapt ar fi fost pentru ei îndeajuns pentru a declara şi Delta drept „pămînt strămoşesc Rusesc” (sau „Ucrainean”, în funcţie de apartenenţa etnică a „istoricilor”). Puteau, de asemenea, să mai scociorască prin letopiseţe şi să invoce campania cneazului Sveatoslav care a avut de gînd să mute la Durostor capitala Rusiei Kievene.

În 1954, N. Hruşciov, ca Ucrainean de origine şi ca prim-secretar al Partidului Comunist al URSS, dăruieşte, cu prilejul împlinirii a 300 de ani de la proclamarea la Pereiaslav a unirii Ucrainei din dreapta Niprului cu Rusia, Republicii Ucrainene Republica autonomă Crimeea din cadrul Rusiei. Poate, în 2012, urmînd acest exemplu, Ucraina „va dărui”, cu prilejul împlinirii a 200 de ani de la răpirea Basarabiei României sau Republicii Moldova Basarabia de Sud şi Basarabia de Nord, nemavorbind de Bucovina de Nord şi ţinutul Herţa care ar fi fost cazul să fie dăruite încă în 1974 la fel cu prilejul împlinirii tragicului bicentenar.

Uniunea Sovietică s-a destrămat demult, însă Kievul nici nu are de gînd să renunţe la teritoriile căpătate pe nedrept. Mai mult decît atît: populaţia Românească este supusă unei acerbe campanii de Ucrainizare forţată (alături cu celelalte minorităţi naţionale printre care (ironie a sorţii, or, Dumnezeu nu bate cu băţul) se află şi foştii binefăcători Ruşi (datorită cărora Ucraina a devenit cea de-a doua ţară ca mărime teritorială din Europa).

ÎN LOC DE EPILOG: CINE PE CINE A TRĂDAT, TOTUŞI, ÎN EPISODUL UCRAINEAN?

Trădaţi am fost noi, Românii Moldoveni de dincoace de Prut şi cei din teritoriile anexate la Ucraina. Oricît de dureros ar fi, însă sîntem nevoiţi să recunoaştem că rolul de trădător infam îi aparţine Bucureştiului. Liderii României post-ceauşiste, în graba lor de a adera cît mai repede la NATO şi UE au renunţat la orice pretenţii la fosta URSS şi, ulterior, la Ucraina. Cu aceste state au fost semnate tratate care consfinţesc graniţele anului 1940. Or, aderarea la NATO şi UE cere de la statele-candidat lipsa unor litigii teritoriale cu vecinii. Cu alte cuvinte, se repetă istoria biblică cu Isav care şi-a vîndut dreptul la primogenitură lui Iacov pentru un blid de linte.

Singura problemă teritorială pe care guvernanţii Români o mai pun în discuţie cu Ucraina este retrocedarea insulei Şerpilor şi delimitarea din braţul Chiliei al deltei Dunării. Milioane de compatrioţi au fost lăsaţi de izbelişte, în schimb se duce „o luptă principială şi fără de compromis” pentru cîteva mii de fundaci şi pescăruşi şi cîţiva kilometri patraţi de baltă bîhlită! Situaţia aceasta seamănă ca două picături de apă cu cea descrisă de către scriitorii umorişti sovietici Ilf şi Petrov în dilogia lor „12 scaune” şi „Viţelul de Aur”. Acolo era vorba despre un contabil care suferea de lipici la mîini şi a fost arestat sub învinuire că ar fi delapidat cîteva mii de ruble şi trei kopeici. Contabilul cu pricina s-a luptat din răsputeri să dovedească anchetei că acele trei kopeici au fost cheltuite de el în beneficiul statului (pe care l-a văduvit de cîteva miişoare de ruble).

A. Savin



[1] În anii războiului civil din Rusia (anii 1918-1920) ţara a fost împărţită în două tabere numite convenţional „albii” şi „roşii”. „Roşii” erau numiţi adepţii bolşevicilor lui Lenin, iar „albii” – forţele care li se opuneau. Mai existau şi „verzii”, însă aceştia nu aveau nimic în comun cu mişcarea ecologistă contemporană. Era vorba de anarhiştii conduşi de către renumitul „batko” Mahno a cărui deviză era: „Bate-i pe albi pînă aceştia se vor înroşi şi pe roşii – pînă se vor înălbi!”.

[2] În graiul Ucrainesc – neatîrnată, independentă – reprezintă esenţa „ideii naţionale” a separatiştilor Ucraineni – independenţa faţă fratele de singe - poporul Rus.

[3] Despre relaţiile Românilor cu cazacii Zaporojeni vezi mai amănunţit pe site-ul www.mdn.md în articolele consecrate Ucrainei (“Geopolitica internă a Ucrainei”şi “Creşterea teritorială a Ucrainei”) precum şi în articolul “O Moldovă uitată”.

[4] Această afirmaţie se include în renumita “teorie migraţionistă” a lui Roesler venită să susţină primogeniture Maghiară la nord de Dunăre.

[5] Pentru a fi obiectivi, totuşi, trebuie să recunoaştem că opera de „prihvatizare” a marelui nostru domnitor au început-o aceeaşi „democraţi” descălecaţi din Maramureş.

[6] Deac Augustin, “Din istoria Ucrainei “Ţara de Margine”, Bucureşti, anul 2001, pp. 57-59.

[7] “Rusia Mică” - Denumirea istorică a Ucrainei.

[8] Mai amănunţit vezi în articolul „Creşterea teritorială a Ucrainei” publicat pe site-ul www.mdn.md.

[9] Vezi articolul „O Moldovă uitată” publicată pe paginile aceluiaşi site.

[10] Kiriţescu Constantin, Istoria Războiului pentru Întregirea României”, Bucureşti, a. 1989, V-I, p. 73. Kiriţescu include greşit întreaga populaţie Slavă în categoria Rutenilor, deşi Ruşii staroveri nu pot fi incluşi în acest grup etnic. De menţionat faptul că majoritatea populaţiei Slave din Bucovina către anul 1774 o alcătuiau anume staroverii fugiţi din Rusia din cauza persecuţiilor de ordin confesional şi nu Ucrainenii.

[11] Nistor Ion, „Problema Ucraineană în lumina istoriei”, Rădăuţi, anul 1997, p. 216

[12] Este vorba despre participarea României la nimicirea avanpostului bolşevic din inima Europei Centrale: a “Republicii Sovietice Ungare” în frunte cu “ungurii” get-beget Bela Kun şi Tibor Samueli. De fapt, Armata Română a ocupat pentru un scurt timp chiar şi Budapesta, salvînd Ungaria de coşmarul comunist.

[13] Între anii 1917-1920 de la Rusia s-au desprins rînd pe rînd Finlanda, Polonia, Lituania, Estonia şi Letonia care devin state independente. Încercările similare ale Ucrainei şi ale republicilor transcaucaziene s-au soldat cu eşec. Basarabia s-a unit cu Ţara, iar teritoriul Armeniei Mari (districtele Kars, Ardagan şi Erzurum) a fost cedat Turciei lui Ataturk. Asupra Sahalinului de Nord a fost stabilit un condominiu economic cu Japonia.

[14] Citat din aceeaşi notă ultimativă a lui Molotov adresată Guvernului României Regale pe data de 26 iulie anul 1940.