MISIUNEA ORTODOXĂ ROMÂNĂ ÎN TRANSNISTRIA (1941-1944) SI ALTE REFERINŢE ASUPRA ARMATEI REGALE ROMÂNE

Misiunea Ortodoxă Română din Transnistria

În iunie 1941, în urma intrării în război contra Uniunii Sovietice alături de Germania lui Hitler, Românii au recâştigat teritoriile ocupate cu forţa în vara anului 1940. Antonescu nu s-a oprit la Nistru, ducând un război pe pământ străin. Cu acordul lui Hitler, Statul Român a primit în administraţie şi un teritoriu delimitat de Nistru şi Bug, până la Marea Neagră. Această bucată de pământ a luat numele de Transnistria şi a fost organizată într-un guvernământ civil la 19 august 1941, condus de profesorul Gheorghe Alexianu. Capitala a fost stabilită la Tiraspol, apoi la Odessa, după cucerirea oraşului de către trupele Române, la 16 octombrie 1941. S-a instituit o monedă (RKKS) şi s-au reorganizat administraţia locală şi cea centrală, serviciile publice, iar economia, în mare parte, s-a repus în funcţiune.

În acest teritoriu, unde trăiau şi Români, în secolul XVII, pentru doi ani, se exercitase autoritatea unui Domn al Moldovei. La 11 februarie 1681, prin pacea de la Radzin dintre Rusia şi Imperiul otoman, Gh. Duca a primit hătmănia Ucrainei, pe care a deţinut-o până în 1683.

Biserica Rusă fiind aproape inactivă în teritoriul dintre Nistru şi Bug, misiunea ei avea să fie preluată de Patriarhia Română. B.O.R. a înfiinţat, cu acordul conducerii politice, Misiunea Ortodoxă Română din Transnistria (M.O.R.), ca eparhie misionară, cu rolul de a trezi spiritual pe localnici, după 20 de ani de ateism propagat de sistemul comunist. Noua structură religioasă avea un rol temporar, deoarece acest spaţiu depindea canonic de Patriarhia de la Moscova.

Ion Antonescu a numit în fruntea M.O.R. pe arhimandritul Iuliu Scriban, profesor la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Bucureşti. Acesta avea să ajungă în noul spaţiu misionar după 15 septembrie 1941. Iniţiativa primelor măsuri a avut-o preotul misionar Teodor Rudiev, din Arhiepiscopia Chişinăului.

Situaţia religioasă era gravă la venirea Românilor în Transnistria. Au găsit doar un singur preot, şi acesta în Odessa. Mai mult, preoţii care începeau treptat să reapară erau aderenţii diferitelor facţiuni ale Bisericii Ortodoxe sau apostaţi. Astfel era Biserica Vie, ruptă din Biserica Ortodoxă canonică. Venise cu inovaţii dogmatice şi liturgice, iar politic se angrenase în prigoana religioasă dirijată de bolşevici, prin aparatul lor de represiune. O altă Biserică era cea autocefală Ucraineană, desprinsă din cea canonică, în împrejurările declarării independenţei de către Ucraina şi care deviase de la dreapta credinţă. Sectele proliferaseră de multe ori cu ajutorul poliţiei politice. Existau şi apostaţii, cei care au renunţat la credinţa religioasă şi nu mai puteau sluji vreodată. Primii preoţi misionari au fost cei de pe malul drept al Nistrului. Lor li s-au alăturat cei trimişi de eparhiile de Huşi, Hotin, Oltenia, Bucovina, Chişinău, Ismail, Bucureşti, până la sfârşitul lunii martie a anului 1942 trecând Nistrul 285 clerici. Erau preferaţi cei din eparhiile apropiate, Chişinău, Ismail, Hotin sau Bucovina, deoarece erau mai apropiaţi de tradiţia şi mentalitatea celor din Transnistria. Pe de altă parte, credincioşii începeau să-şi repare bisericile sau să-şi înalţe case de rugăciuni, situaţie ce reclama slujitori. De altfel, responsabilii Misiunii arătau în dările de seamă către Sfântul Sinod al B.O.R. că „soseau din cele mai îndepărtate colţuri ale Transnistriei oameni care cereau cu insistenţă să li se sfinţească bisericile, să li se dea preoţi…“. Iniţiativa a aparţinut trupelor Române, prin preoţii militari care mărşăluiau alături de acestea, în frunte cu Partenie Ciopron, episcopul Armatei. Cele mai multe obiecte de cult de care noile lăcaşuri aveau nevoie au fost aduse din ţară, de către preoţii misionari, sau trimise prin echipele misionare, care slujeau temporar în zonă. Astfel, dacă la intrarea trupelor Române în Transnistria exista doar o singură biserică care funcţiona – şi aceasta în Odessa –, la 15 martie 1943 erau reparate 632 lăcaşuri, inclusiv casele de rugăciuni.

Pentru o mai bună îndrumare religioasă şi statornicire bisericească, teritoriul provinciei Transnistria a fost împărţit în 14 protoierii: Moghilev, Jugastru, Tulcin, Râbniţa, Balta, Dubăsari, Ananiev, Golta, Tiraspol, Berezovca, Oceacov, Ovidiopol, Odessa şi Odessa oraş, cu 63 de subprotoierii, conform administraţiei laice: un protoiereu pe judeţ şi un subprotoiereu pe plasă. Acţiunii de peste Nistru i s-a dat o înaltă semnificaţie odată cu vizita misionară a ierarhilor ardeleni din perioada 2-27 septembrie 1941. Era formată din episcopii Andrei al Aradului, Vasile al Timişoarei, Veniamin al Caransebeşului, Nicolae al Oradei, ajutaţi de 53 de preoţi, şi condusă de mitropolitul Nicolae al Ardealului. Acestora li s-a adăugat o altă echipă, condusă de episcopul Grigorie de Huşi. Ierarhii Români ortodocşi au sfinţit bisericile reparate, au botezat copiii, chiar şi pe cei până la 18 ani, au sfinţit troiţe, au vizitat răniţii din spitalele de campanie, au împărţit iconiţe şi cărţi de rugăciuni localnicilor.

Cel mai important moment a fost la 21 septembrie, când au avut loc slujba de sfinţire şi botezul celor 30 de prunci din satul Sucleia de pe malul stâng al Nistrului, într-o zonă cu majoritate Moldovenească. Comunitatea locală a avut bucuria să primească de la patriarhul Nicodim o mare şi frumoasă icoană cu Maica Domnului, iar de la ministrul Cultelor, Radu Rosetti, două candele. După vizita ierarhilor ardeleni, în Transnistria aveau să mai meargă şi alţi ierarhi, mai ales din zona apropiată, cum au fost episcopii Policarp de Ismail şi Efrem al Chişinăului, care la Paştele anului 1942 bucurau sufletele credincioşilor din Tiraspol şi Odessa. Ultimul a fost mitropolitul Nifon al Olteniei, în iulie 1942, care a cercetat lucrarea preoţilor trimişi în misiune cu binecuvântarea sa, dar a şi sfinţit biserici, a hirotonisit preoţi şi a săvârşit pomeniri la cimiterele de lângă Odessa.

Mitropolitul Visarion Puiu, care a preluat conducerea Misiunii în perioada decembrie 1942-decembrie 1943, vorbind despre starea spirituală a populaţiei din acest ungher al marii Rusii, distingea mai multe categorii în funcţie de vârstă: „bătrânii, rămaşi de înaintea revoluţiei din 1917, asistând la sfintele slujbe cu lacrimi şi suspine; copiii cu o sete explicabilă de a învăţa în şcoală româneşte, iar la biserică a vedea noutatea slujbelor arhiereşti în năvăliri în adevăr mişcătoare; al treilea strat e al figurilor de «apaşi» şi, precum îmi spun preoţii, de părinţi cuceriţi de ideile propagandei bolşevice, care stau retraşi şi nelăsând copiii a merge la biserică“. De multe ori, preoţii Români, dar şi cei localnici, au ţinut conferinţe cu invitaţi de prestigiu din ţară, în care se dezbăteau subiecte care să combată ideile ateist-comuniste şi deficienţa morală; au organizat şcoli de cateheză în reşedinţele de judeţe, activităţi culturale în căminele culturale cu ajutorul intelectualilor. La acestea se adăugau solemnităţile religioase cu ocazia sfinţirilor de biserici sau troiţe, pomeniri la cimitirele ridicate după iulie 1941 şi la cele vechi sau vizitele arhiereşti ale diferiţilor prelaţi din ţară. S-au organizat coruri în fiecare judeţ, care susţineau un repertoriu laic şi religios, dar şi coruri locale în cadrul parohiilor, reînviind astfel tradiţiile religioase din vechiul spaţiu rus.

Pe de altă parte, învăţământul a fost din nou aşezat pe reperele religioase. Cu toate greutăţile materiale – manualele comuniste care fuseseră cenzurate, dar care se mai foloseau, din lipsa celor noi –, elevii au cunoscut necesitatea rugăciunii la şcoală, dar şi participarea la slujbele care se ţineau la iniţiativa preotului, de multe ori acesta fiind şi profesor. Pentru pregătirea clerului au fost înfiinţate seminarul de la Dubăsari (1942) şi Facultatea de teologie de la Odessa (1941). S-au tipărit cărţi de rugăciuni pentru copii şi adulţi (în limbile Rusă şi Română), reviste (Transnistria Creştină – oficiosul Misiunii, apărut între 1942-1943, în patru numere; Duminica – cu text paralel Româno-Rus, care apărea la mănăstirea Berşad, calendare bilingve, diferite cărţi cu caracter educativ-religios etc.).

Venirea mitropolitului Visarion Puiu la conducerea Misiunii a contribuit mult la sporirea prestigiului ei datorită păstoririi sale anterioare la Hotin (1923-1935) şi la Mitropolia Bucovinei (1935-1940), statutului său de arhiereu, dar şi a măsurilor luate de către acesta, prin apropierea de credincioşi. Însă cel mai important moment din arhipăstorirea sa în Transnistria este reprezentat de marele eveniment din Duminica Ortodoxiei (14 martie, prima duminică din Postul Mare) a anului 1943. Mai exact, după slujba săvârşită la catedrala din Odessa, mitropolitul, însoţit de episcopii Efrem al Chişinăului şi Policarp al Ismailului şi cu participarea unui impresionant număr de credincioşi, a pornit în procesiune până în „piaţa 16 octombrie de lângă gară, unde ieri aveau loc serbările bolşevice“, pentru a oficia slujba Duminicii Ortodoxiei. Anatemele spuse cu voce tare şi clară la megafon de vlădica Visarion şi cântate de cor împotriva celor care au persecutat şi vor mai persecuta credinţa creştină au făcut o vie impresie celor prezenţi.

Momentul a fost deosebit de important, deoarece această slujbă tradiţională în Biserica Ortodoxă îşi are originea de la Duminica Ortodoxiei a anului 843 (11 martie), atunci când icoanele au fost reintroduse pentru totdeauna în Biserica Creştină. Pentru prima dată comunismul nu era numai condamnat, ci chiar blestemat de Biserica Ortodoxă Română. Toate acestea s-au desfăşurat pe fondul contraofensivei sovietice, declanşată după tragedia de la Stalingrad. La sfârşitul anului 1943, înaintarea rapidă a trupelor sovietice şi zvonurile care se lansau privitor la viitorul provinciei au creat în rândul populaţiei Transnistriei o mare nelinişte. Localnicii se temeau că administraţia va fi preluată de Germani. Misiunea avea să-şi retragă treptat aproape întreaga logistică, iar mitropolitul Visarion s-a stabilit în Moldova, la mănăstirea Neamţ. Conducerea a fost preluată de vicar, arhimandritul Antim Nica, până la ocuparea fostului guvernământ de către Ruşi.

Deşi a fiinţat o perioadă foarte scurtă, Misiunea Ortodoxă Română din Transnistria a depus o activitate însemnată pe un teritoriu lovit de ateismul bolşevic şi de război. Românii – prin ajutoarele trimise din ţară, prin preoţii misionari şi cu ajutorul resurselor spirituale locale – au revigorat Biserica lui Hristos. Pe măsură ce sovieticii au revenit, i-au pedepsit pe preoţii „colaboraţionişti“, au distrus bisericile şi au jefuit tot ce construiseră Românii. Pe de altă parte, după război, toţi misionarii au fost acuzaţi de puterea comunistă instalată la Bucureşti de „însuşirea din Transnistria de bunuri sovietice, pe care le-au trimis în ţară“. Dincolo de toate acestea, M.O.R. a reprezentat poate cea mai importantă misiune externă a Bisericii Ortodoxe Române.

Sursa: www.basarabia.info

Alte exemple despre atitudinea Românilor in război:

În perioada cînd Nemţii au cucerit Viriţa, acolo îşi pusese tabăra un regiment de soldaţi Români, care erau toţi ortodocşi şi cei mai mulţi vorbeau Ruseşte. Biserica Maicii Domnului se închisese în 1938, dar la rugăminţile locuitorilor s-a deschis din nou în anul 1941. Soldaţii Români mergeau la biserică. La început locuitorii din Viriţa nu-i vedeau cu ochi buni, dar după aceea s-au obişnuit cu ei. Astfel, biserica Maicii Domnului din Viriţa era singura biserică care liturghisea în larga regiune a frontului şi, desigur, de cealaltă parte a lui!

“Arhim. Nectarie Antonopoulos, Sfantul Staret Serafim de Virita 1866-1949, Editura Egumenita, 2006