Profesorul Ilie Bădescu: La Referendum continuăm lupta împotriva culturii morții începută de Armatele Române acum 100 de ani când am zdrobit primul cap al bolșevismului. Luminile (și umbrele) Centenarului. INTERVIU
Centenarul este mai mult decât o simplă ocazie aniversară. Cei 100 de ani de nouă Europă se constituie într-o unitate de cunoaştere, un cronotop cu funcţie epistemologică axială în procesul de cunoaştere şi de memorare a Europei profunde şi a unităţii de destin a neamului românesc. Un dialog asupra Centenarului este, de aceea, un dialog despre luminile centenarului, adică despre ceea ce putem înţelege şi învăţa din cei 100 de ani de la Marea Unire Întregitoare a românilor, care se suprapune peste cel mai însemnat prag al Europei, graţie căruia putem vorbi despre Noua Europă, Europa naţiunilor, nu a imperiilor, o Europă care a rupt lanţul subordinaţionismului devenind primul continent locuit de popoare libere, asociate printr-un tratat comunalist, de inspiraţie testamentară vădită, Tratatul de la Trianon.
Vă propunem aici un dialog despre luminile (şi umbrele) Centenarului spre triumful deplin al ştiinţei mărturisitoare ca să se risipească ceaţa de pe zorii dimineţii popoarelor şi să fie denunţate forţele saturniene care împing lumea spre un ciclu de nouă domnie a forţelor întunericului, după cum afirmă profesorul Ilie Bădescu. Interlocutorul nostru de astăzi este format la şcoala de gândire a unei prestigioase tradiţii sociologice româneşti, urmând, ca student, cursurile unuia dintre reprezentanţii iluştri ai acestei şcoli, profesorul H.H. Stahl, a cărui metodă de gândire şi de studiu a urmat-o în câteva dintre numeroasele sale cărţi.
Profesorul Ilie Bădescu, membru corespondent al Academiei Române, a fructificat totodată şi ocaziile de studiu şi de specializare la prestigioase universităţi americane, fiind în prezent exponentul conceptului de Noologie („sociology through the eyes of faith”), pe care îl dezvoltă cu acribie în lucrările sale recente. În zonele de submedia de pe frontul online de limbă română aproximativă, detractorii profesorului Ilie Bădescu s-au gândit să-l picteze drept „dughinist”, cu trimitere la o Postfaţă (pentru un alt necititor al ei, Mircea Morariu de la Adevărul – „Prefaţă”!) scrisă de acesta la cartea lui Aleksandr Dughin, „Bazele geopolitice”. Trolii telecomandaţi în cauză nici nu s-au obosit să citească sau măcar să facă trimitere la Postfaţă, unde altfel orice cititor cu mai mult de o urmă de creier ar fi descoperit cea mai bună analiză critică – şi singura din România – la adresa geopoliticianului rus şi a direcţiilor „Noii Rusii”, în care profesorul spune clar: Ortodoxia nu graviteaza spre Moscova. Naţionalismul românesc va fi creştin sau nu va exista de loc. Profesorul Bădescu este de părere, între altele, că sărbătoarea Centenarului Marii Uniri trebuie să continue până la celebrarea Centenarului Trianonului.
Centenarul Marii Uniri poate fi considerat şi un Centenar al luptei anticomuniste, ca un omagiu adus tuturor celor care şi-au dat viaţa sau şi-au sacrificat tinereţea în închisori, în Lumina Învierii, pentru a se opune acestei forţe întunecate de ocupaţie. Academicianul remarcă faptul că românii sunt primii care s-au opus armat bolşevismului încă de acum 100 de ani şi chiar au stopat avansul lui european, exprimându-se constant, ca popor, împotriva comunismului, a culturii morţii. În acest sens, profesorul Ilie Bădescu ne-a rugat să transmitem tuturor cititorilor Ziaristi Online îndemnul său de a continua lupta începută de înaintașii noștri împotriva culturii morții acum 100 de ani , când Armatele Române au zdrobit primul cap al bolșevismului în Europa, și să stopăm tentativele neokominterniste de anarhizare și neantizare a României apărând viața prin votul de DA la Referendumul din 6 și 7 octombrie. (Victor Roncea)
Luminile (și umbrele) Centenarului
Interviu Bursa cu profesorul Ilie Bădescu, directorul Institutului de Sociologie al Academiei şi membru corespondent al Academiei Române
* Mişcări şi mulţimi sociale în 1918 şi în 2018
Victor Roncea: Domnule profesor, aş vrea ca, înainte de a vorbi despre anul Centenarului, să faceţi o referire la mişcările recente din 10 august şi de după aceea, din Bucureşti. Ce înţeles le atribuiţi? Cum trebuie abordată chestiunea aniversării celor 100 de ani de la Marea Unire Întregitoare din 1918-2018 în contextul unor asemenea sfâşieri lăuntrice?
Ilie Bădescu: Aş sesiza, mai întâi, distincţia dintre cele două tipuri de mulţimi şi de mişcări, cele de la începutul veacului al XX-lea, care au premers şi au realizat Marea Unire, şi cele de acum, la 100 de ani de atunci. Marea Unire Întregitoare din 1918 acoperă cu sensurile ei durata lungă a istoriei poporului românesc. Acel mare moment şi toate manifestările înfăptuitoare de atunci ţin de teoria dăinuirii neamurilor şi nu pur şi simplu de istoria circumstanţială, de frământările şi de necazurile vieţii zilnice ale celor care compun neamurile. Noi, cei de azi, s-ar putea să nu sesizăm diferenţele când privim în urmă cu un veac, ba neliniştile legate de dăinuire par să ne fie tot mai străine. În lumea aceea, acest tip de nelinişte înconjura chiar şi comunităţile mici, satul sau familia. Familiile voiau să aibă mulţi copii ca „să nu se stingă neamul”, spiţa casei. Frica şi grija pentru dăinuirea familiei, a spiţei de neam se transmitea şi planului mai înalt al grijii pentru dăinuirea de neam a naţiei însăşi, a poporului ca fiinţă morală pe lărgimea pământului. Azi, tema dăinuirii nu pare să mai fie în vreun fel preocuparea cuiva, nici a celor mici, nici a celor mari, care ar trebui să-şi facă din această temă neliniştea şi nesomnul vieţii lor. Or ceea ce vedem nu este deloc încurajator: viaţa celor de sus se derulează într-o manea continuă, fără de chemări mai înalte, şi, în orice caz, fără de altruism şi spirit de jertfă pentru cei mulţi, pentru dăinuirea cea de obşte, nici măcar pentru ziua de mâine. Nu pretind, desigur, că unghiul meu de privire este cel corect. În fond, semnificaţia chiar a unor evenimente majore ale istoriei unui popor variază în timp, uneori în chip surprinzător, după cum se schimbă unghiul privitorului. Principial vorbind, orice evaluare a stărilor trecute, evenimente, prefaceri etc., se realizează în lumina unor stări şi evenimente prezente. Marea Unire de la 1918 şi Tratatul de la Trianon îşi schimbă culoarea, nuanţându-şi înţelesurile, după stările şi evenimentele actuale din unghiul cărora privim în urmă spre acele evenimente cruciale. Chestiunea devine şi mai complicată atunci când evoluţii recente par a contrazice prefacerile trecute. Mişcări ca cele din 10 august sunt nutrite de energii care vin dintr-o direcţie opusă spiritului marilor transformări şi evenimente de acum 100 de ani. Acum 100 de ani, mulţimile veneau spre fiinţa neamului cu evlavie, cu spirit de sacrificiu, pregătite spre jertfă, încrezătoare şi altruiste, mişcate de pasiuni înălţătoare, primind numai sentimente ale ascensiunii, emoţii celeste, eutopiene, nimic din atractul teluric, regresiv, distopian care îneacă uneori sufletele mulţimilor din zilele noastre.
Părţile erau solidare în jurul unui ideal şi deci a unei mari idei, idealul şi ideea de unitate a neamului. Prin contrast, mişcările de stradă, ca cele de azi din România, de ieri din Grecia, din Ucraina, de alaltăieri în ţările din Cornul Africii, din Spania, Italia etc., atestă o trăsătură comună: frenezia mâniei (K. Jowitt le-a şi denumit movements of rage, mişcări ale mâniei, mulţimi furioase), cu polarizări puternice, care, odată stârnite, se autoîntreţin prin impulsul unor sloganuri, variind în funcţie de conjuncturile locale, dar şi de vectori meniţi să electrizeze mulţimea parcă pregătită pentru pasiuni violente, saturniene, spre evoluţii lumeriene. Dedesubtul acestor mişcări, vizibile în sistemele de la suprafaţă, putem intui curentul latent-manifest al unei anarhii stârnit de acumularea unor nemulţumiri cronicizate, mai degrabă difuze, a unei decepţii publice de mare întindere şi adâncime, cu manifestări dezordonate, supradeterminate de mixtura unor interese intern-externe (de unde impresia de manipulare), agravate de ciocniri abil întreţinute între partide şi între instituţii ale inteligence-ului naţional şi internaţional, ciocniri ale căror rădăcini se pierd în masa intereselor de fundal ale unor cercuri corporatiste. Însă niciunele dintre acestea, vizibile ori pre-vizibile în planul de la suprafaţă, nu controlează fenomenul. Asemenea manifestări anarho-nihiliste îşi au cauza profundă în desubstanţializarea, golirea de substanţă economică şi morală a popoarelor în era postmodernă (şi numai cel ce caută soluţii vindecătoare la o asemenea stare poate lua sub control respectivele manifestări).
Victor Roncea: Cum explicaţi declanşarea acestui fenomen global?
Ilie Bădescu: În toate cercurile fierbinţi ale globului putem identifica uşor propagarea, în cascadă uneori, a două procese de masivă desubstaţializare (golire de conţinut) a popoarelor: a) îndatorarea (cazul Greciei este lămuritor fiindcă acolo s-au văzut foarte bine ciclurile scurte de intrare şi ieşire a banilor dinspre băncile globale spre cele din Grecia, de unde ieşeau lăsând în urmă imense dobânzi de plătit) şi b) „revolta maselor” (Ortega Y Gasett), care lasă impresia unor societăţi active (în realitate acestea sunt doar societăţi dezbinate şi haotice). Eu îmi explic această instabilitate, extrem de volatilă, prin efectele proceselor de „distrugere creatoare” (poate chiar a unor politici de acest tip), menite a pava drumul spre un nou tip de sistem mondial denumit globalism. Procesul este agravat de alternarea celor două stihii: stihia banilor speculativi şi stihia „revoltei maselor”. Fenomenul din urmă, precum am precizat, a fost cercetat de către Ortega y Gasett, care a proorocit generalizarea lui cu multe decenii în urmă, când, sub impulsul potenţator al „şerpilor troţkişti”, se dăduse startul acestui curent al marilor emoţii de tip oceanic, saturnian, prin care se inaugura globalismul larvar, nonetnic, areligios, cu mase fără identitate, anaţionale, anarhice şi anarhizante, dirijate uneori de elite saturniene ascunse, cu o agendă foarte întunecată, cu reverberaţii la scara istoriei planetare. Noul sistem global, ca sistem golit de substanţă, se distinge tocmai prin creşterea la proporţii astronomice a datoriilor celor mici şi deopotrivă a celor puternici, ale „mai marilor planetei” (statele mari şi puternice au acumulat datorii cu cifre astronomice, de mii de miliarde de dolari), datorii transformate, pe piaţa secundară de capital, în credit monetizat, adică în monedă golită de valoare. Altminteri spus, societăţile sunt golite de substanţă valorică, trăiesc pe datorii, sunt îndatorate, uneori pentru două-trei generaţii, fiindcă banii care circulă sunt purtătorii unui gol, al unui deficit de valoare, trecut în sarcina muncii viitoare, îndatorate (cu mărimea datoriei) şi supraîndatorate (cu mărimea dobânzilor de plătit la masa datoriei). Alternarea celor două metode de golire de conţinut a vieţii colective a popoarelor – îndatorarea şi revolta maselor – este agreată şi, cu siguranţă, iniţiată de puterile purtătoare ale unor energii obscure, care năzuiesc să împingă omenirea spre un fel de eră nocturnă, saturniană. Ceea ce se vede la suprafaţă ascunde codul puterilor ocultate, adică a celor care, în ascunsul manifestărilor de la suprafaţă, tind să preia sub direcţionare proprie energiile care susţin şi mişcă lumea cu ierarhiile ei, cu guvernările ei etc. În golul acesta teribil trebuie să căutăm explicaţiile de ultimă instanţă ale unor mişcări ca cele din 10 august (fără a ignora desigur interacţiunea cauzei cu toate condiţionalităţile discernabile, precum s-a precizat, în frunte, evident, cu golul moral din medalionul celor ce se perindă, orbiţi de lăcomie, la cârma ţării, semănând tot mai mult cu piloţii orbi din eseul parabolă al lui Mircea Eliade).
Ilie Bădescu: Aş sesiza, mai întâi, distincţia dintre cele două tipuri de mulţimi şi de mişcări, cele de la începutul veacului al XX-lea, care au premers şi au realizat Marea Unire, şi cele de acum, la 100 de ani de atunci. Marea Unire Întregitoare din 1918 acoperă cu sensurile ei durata lungă a istoriei poporului românesc. Acel mare moment şi toate manifestările înfăptuitoare de atunci ţin de teoria dăinuirii neamurilor şi nu pur şi simplu de istoria circumstanţială, de frământările şi de necazurile vieţii zilnice ale celor care compun neamurile. Noi, cei de azi, s-ar putea să nu sesizăm diferenţele când privim în urmă cu un veac, ba neliniştile legate de dăinuire par să ne fie tot mai străine. În lumea aceea, acest tip de nelinişte înconjura chiar şi comunităţile mici, satul sau familia. Familiile voiau să aibă mulţi copii ca „să nu se stingă neamul”, spiţa casei. Frica şi grija pentru dăinuirea familiei, a spiţei de neam se transmitea şi planului mai înalt al grijii pentru dăinuirea de neam a naţiei însăşi, a poporului ca fiinţă morală pe lărgimea pământului. Azi, tema dăinuirii nu pare să mai fie în vreun fel preocuparea cuiva, nici a celor mici, nici a celor mari, care ar trebui să-şi facă din această temă neliniştea şi nesomnul vieţii lor. Or ceea ce vedem nu este deloc încurajator: viaţa celor de sus se derulează într-o manea continuă, fără de chemări mai înalte, şi, în orice caz, fără de altruism şi spirit de jertfă pentru cei mulţi, pentru dăinuirea cea de obşte, nici măcar pentru ziua de mâine. Nu pretind, desigur, că unghiul meu de privire este cel corect. În fond, semnificaţia chiar a unor evenimente majore ale istoriei unui popor variază în timp, uneori în chip surprinzător, după cum se schimbă unghiul privitorului. Principial vorbind, orice evaluare a stărilor trecute, evenimente, prefaceri etc., se realizează în lumina unor stări şi evenimente prezente. Marea Unire de la 1918 şi Tratatul de la Trianon îşi schimbă culoarea, nuanţându-şi înţelesurile, după stările şi evenimentele actuale din unghiul cărora privim în urmă spre acele evenimente cruciale. Chestiunea devine şi mai complicată atunci când evoluţii recente par a contrazice prefacerile trecute. Mişcări ca cele din 10 august sunt nutrite de energii care vin dintr-o direcţie opusă spiritului marilor transformări şi evenimente de acum 100 de ani. Acum 100 de ani, mulţimile veneau spre fiinţa neamului cu evlavie, cu spirit de sacrificiu, pregătite spre jertfă, încrezătoare şi altruiste, mişcate de pasiuni înălţătoare, primind numai sentimente ale ascensiunii, emoţii celeste, eutopiene, nimic din atractul teluric, regresiv, distopian care îneacă uneori sufletele mulţimilor din zilele noastre.
Părţile erau solidare în jurul unui ideal şi deci a unei mari idei, idealul şi ideea de unitate a neamului. Prin contrast, mişcările de stradă, ca cele de azi din România, de ieri din Grecia, din Ucraina, de alaltăieri în ţările din Cornul Africii, din Spania, Italia etc., atestă o trăsătură comună: frenezia mâniei (K. Jowitt le-a şi denumit movements of rage, mişcări ale mâniei, mulţimi furioase), cu polarizări puternice, care, odată stârnite, se autoîntreţin prin impulsul unor sloganuri, variind în funcţie de conjuncturile locale, dar şi de vectori meniţi să electrizeze mulţimea parcă pregătită pentru pasiuni violente, saturniene, spre evoluţii lumeriene. Dedesubtul acestor mişcări, vizibile în sistemele de la suprafaţă, putem intui curentul latent-manifest al unei anarhii stârnit de acumularea unor nemulţumiri cronicizate, mai degrabă difuze, a unei decepţii publice de mare întindere şi adâncime, cu manifestări dezordonate, supradeterminate de mixtura unor interese intern-externe (de unde impresia de manipulare), agravate de ciocniri abil întreţinute între partide şi între instituţii ale inteligence-ului naţional şi internaţional, ciocniri ale căror rădăcini se pierd în masa intereselor de fundal ale unor cercuri corporatiste. Însă niciunele dintre acestea, vizibile ori pre-vizibile în planul de la suprafaţă, nu controlează fenomenul. Asemenea manifestări anarho-nihiliste îşi au cauza profundă în desubstanţializarea, golirea de substanţă economică şi morală a popoarelor în era postmodernă (şi numai cel ce caută soluţii vindecătoare la o asemenea stare poate lua sub control respectivele manifestări).
Victor Roncea: Cum explicaţi declanşarea acestui fenomen global?
Ilie Bădescu: În toate cercurile fierbinţi ale globului putem identifica uşor propagarea, în cascadă uneori, a două procese de masivă desubstaţializare (golire de conţinut) a popoarelor: a) îndatorarea (cazul Greciei este lămuritor fiindcă acolo s-au văzut foarte bine ciclurile scurte de intrare şi ieşire a banilor dinspre băncile globale spre cele din Grecia, de unde ieşeau lăsând în urmă imense dobânzi de plătit) şi b) „revolta maselor” (Ortega Y Gasett), care lasă impresia unor societăţi active (în realitate acestea sunt doar societăţi dezbinate şi haotice). Eu îmi explic această instabilitate, extrem de volatilă, prin efectele proceselor de „distrugere creatoare” (poate chiar a unor politici de acest tip), menite a pava drumul spre un nou tip de sistem mondial denumit globalism. Procesul este agravat de alternarea celor două stihii: stihia banilor speculativi şi stihia „revoltei maselor”. Fenomenul din urmă, precum am precizat, a fost cercetat de către Ortega y Gasett, care a proorocit generalizarea lui cu multe decenii în urmă, când, sub impulsul potenţator al „şerpilor troţkişti”, se dăduse startul acestui curent al marilor emoţii de tip oceanic, saturnian, prin care se inaugura globalismul larvar, nonetnic, areligios, cu mase fără identitate, anaţionale, anarhice şi anarhizante, dirijate uneori de elite saturniene ascunse, cu o agendă foarte întunecată, cu reverberaţii la scara istoriei planetare. Noul sistem global, ca sistem golit de substanţă, se distinge tocmai prin creşterea la proporţii astronomice a datoriilor celor mici şi deopotrivă a celor puternici, ale „mai marilor planetei” (statele mari şi puternice au acumulat datorii cu cifre astronomice, de mii de miliarde de dolari), datorii transformate, pe piaţa secundară de capital, în credit monetizat, adică în monedă golită de valoare. Altminteri spus, societăţile sunt golite de substanţă valorică, trăiesc pe datorii, sunt îndatorate, uneori pentru două-trei generaţii, fiindcă banii care circulă sunt purtătorii unui gol, al unui deficit de valoare, trecut în sarcina muncii viitoare, îndatorate (cu mărimea datoriei) şi supraîndatorate (cu mărimea dobânzilor de plătit la masa datoriei). Alternarea celor două metode de golire de conţinut a vieţii colective a popoarelor – îndatorarea şi revolta maselor – este agreată şi, cu siguranţă, iniţiată de puterile purtătoare ale unor energii obscure, care năzuiesc să împingă omenirea spre un fel de eră nocturnă, saturniană. Ceea ce se vede la suprafaţă ascunde codul puterilor ocultate, adică a celor care, în ascunsul manifestărilor de la suprafaţă, tind să preia sub direcţionare proprie energiile care susţin şi mişcă lumea cu ierarhiile ei, cu guvernările ei etc. În golul acesta teribil trebuie să căutăm explicaţiile de ultimă instanţă ale unor mişcări ca cele din 10 august (fără a ignora desigur interacţiunea cauzei cu toate condiţionalităţile discernabile, precum s-a precizat, în frunte, evident, cu golul moral din medalionul celor ce se perindă, orbiţi de lăcomie, la cârma ţării, semănând tot mai mult cu piloţii orbi din eseul parabolă al lui Mircea Eliade).
* Stihia revoltei oarbe
Victor Roncea: Aţi vrea să detaliaţi? În altă parte aţi vorbit despre paradigma ştiinţei mărturisitoare. Ce-ar aduce aceasta în plus la lămurirea chestiunii discutate aici?
Ilie Bădescu: Ştiinţa mărturisitoare atestă războiul nevăzut, dar vădit al omului tocmai cu cele două puteri obscure stihiale: stihia banilor (masa datoriei) şi masa turbulentă. Acest război s-a arătat în toată grozăvia lui universală chiar în vremurile de început ale Noului Legământ. Atunci, Iisus Domnul deconspiră sensul abisal al puterii banilor (care sunt purtătorii forţei întunecate ce năzuieşte să aducă la închinăciune idolatră omenirea, încât Dumnezeu Fiul avertizează în chip răspicat asupra primejdiei noului tip de robie faţă de puterea abisală a banului spunând: „Nu puteţi sluji lui Dumnezeu şi lui Mamona. Nimeni nu poate sluji la doi stăpâni. Căci sau va urî pe unul şi va iubi pe celălalt; sau va ţine la unul şi va nesocoti pe celălalt” (Matei, 6, 24). Tot atunci, în vremea vieţii pe pământ a lui Iisus, ni se descoperă, în chipul unei profeţii sociale, primejdia maselor subjugate de cealaltă putere abisală, care aduce orbirea minţii, adică stihia revoltei oarbe, a maselor orbite. Masa devenită roaba puterilor obscure, din adâncurile întunericului, cere, în orbirea ei, răstignirea lui Dumnezeu. Într-un fel, atunci şi în toate paginile Vechiului şi Noului Testament se dă startul ştiinţei mărturisitoare restauratoare. Sfânta Scriptură este opera omnia, sublimată, a lungii serii a ştiinţei mărturisitoare, având o caracteristică unică – cuprinde în ea toate celelalte expresii ale ştiinţei mărturisitoare din lunga serie istorică a exprimărilor sale, ceea ce ne îngăduie să punem o primă concluzie: ştiinţa mărturisitoare este una singură în toată seria variaţiunilor sale istorice, iar exponenţii ei sunt parte dintr-una şi aceeaşi comunitate sfinţitoare de luptători ai adevărului întreg. Atunci, la momentul judecării lui Iisus, masa revoltei abisale se arată în formula ei prototipică de izvor malefic al revoluţiilor abisale, care vor traversa istoria universală sub tendinţa planetarizării, adică a ridicării sale la scara revoluţiei mondiale aşa cum o voise Troţki (cei ce, astăzi, din mediul unor mişcări saturniene, strigă sloganuri împotriva catedralei devastaţi de sugestia obscură că tocmai cheltuielile construirii acesteea ar ameninţa bunăstarea poporului se fac martorii acestei tentaţii lemuriene, a unui atract obscur, pătimaş, descendent). Dar să rememorăm momentul acelei revolte abisale prototipice fulgerate de impulsul morţii şi al marelui întuneric: atunci a fost înduplecat norodul să ceară pe Baraba, iar pe Iisus să-L omoare. Dregătorul a luat cuvântul şi le-a zis: „Pe care din amândoi voiţi să vi-l slobozesc?” „Pe Baraba”, au răspuns ei. Pilat le-a zis: „Dar ce să fac cu Isus, care se numeşte Hristos?” „Să fie răstignit”, i-au răspuns cu toţii. Dregătorul a zis: „Dar ce rău a făcut?” Ei au început să strige şi mai tare: „Să fie răstignit!” (Matei, 27, 20-23). Trăsăturile dominatoare ale acestor mase ale revoltei obscure sunt acestea: a) ele sunt mase pulsionare, b) sunt lovite de orbire sufletească (sunt brusc lipsite de privirea cu sufletul) şi, deci, c) intră sub puterea unei încrâncenări oarbe, a unei pulsiuni care poate atinge praguri incontrolabile (o formă de posesiune), d) se mişcă prin autoaprindere (self-reinforcement) până la momentul epuizării impulsului pasionar care le menţine în agitaţie oarbă. Istoriceşte, mai toate revoluţiile au avut de rezolvat această chestiune a punctului de inflexiune, de la care mulţimile până ieri cucerite de energii luminoase, intră brusc într-o altă constelaţie când devin oarbe, ba chiar înclinate spre violenţă şi distrugere. Este momentul care desparte mulţimea floriilor (din dimineaţa intrării lui Iisus în Ierusalim) de mulţimea oarbă, care-i va cere răstignirea (în una şi aceeaşi masă agitată). Felul acesta are veracitatea unei legităţi în sensul că fenomenul s-a petrecut mereu şi se va repeta mereu, indiferent de profilul etnic al mulţimilor. Nu trebuie confundate niciodată stările de mulţime cu popoarele şi ca atare trebuie părăsit referenţialul etnic în asemenea analize. Măcar atâta lucru să învăţăm din ştiinţa sociologiei noologice a mişcărilor sociale dacă altceva nu suntem abili să deprindem. Şi tot astfel, trebuie să înţelegem că nu putem înlocui la temelia schimbărilor de orice fel (de la ciclurile electorale la marile reforme) „poporul” cu „mulţimile agitate”. Nici nu le putem delegitima pe una prin cealaltă, dar nu trebuie să le confundăm, adică să ne închipuim că putem schimba o entitate cu alta. Prin urmare, trebuie să căutăm mult mai adânc decât adâncul etnic atunci când voim să pătrundem înţelesuri altfel impenetrabile ale unor situaţii şi/sau mişcări etc. Există altfel spus, puteri obscure, de adâncime mai mare decât adâncimea la care ne-ar coborî o perspectivă etnopolitică asupra trecutului ori a prezentului.
Ilie Bădescu: Ştiinţa mărturisitoare atestă războiul nevăzut, dar vădit al omului tocmai cu cele două puteri obscure stihiale: stihia banilor (masa datoriei) şi masa turbulentă. Acest război s-a arătat în toată grozăvia lui universală chiar în vremurile de început ale Noului Legământ. Atunci, Iisus Domnul deconspiră sensul abisal al puterii banilor (care sunt purtătorii forţei întunecate ce năzuieşte să aducă la închinăciune idolatră omenirea, încât Dumnezeu Fiul avertizează în chip răspicat asupra primejdiei noului tip de robie faţă de puterea abisală a banului spunând: „Nu puteţi sluji lui Dumnezeu şi lui Mamona. Nimeni nu poate sluji la doi stăpâni. Căci sau va urî pe unul şi va iubi pe celălalt; sau va ţine la unul şi va nesocoti pe celălalt” (Matei, 6, 24). Tot atunci, în vremea vieţii pe pământ a lui Iisus, ni se descoperă, în chipul unei profeţii sociale, primejdia maselor subjugate de cealaltă putere abisală, care aduce orbirea minţii, adică stihia revoltei oarbe, a maselor orbite. Masa devenită roaba puterilor obscure, din adâncurile întunericului, cere, în orbirea ei, răstignirea lui Dumnezeu. Într-un fel, atunci şi în toate paginile Vechiului şi Noului Testament se dă startul ştiinţei mărturisitoare restauratoare. Sfânta Scriptură este opera omnia, sublimată, a lungii serii a ştiinţei mărturisitoare, având o caracteristică unică – cuprinde în ea toate celelalte expresii ale ştiinţei mărturisitoare din lunga serie istorică a exprimărilor sale, ceea ce ne îngăduie să punem o primă concluzie: ştiinţa mărturisitoare este una singură în toată seria variaţiunilor sale istorice, iar exponenţii ei sunt parte dintr-una şi aceeaşi comunitate sfinţitoare de luptători ai adevărului întreg. Atunci, la momentul judecării lui Iisus, masa revoltei abisale se arată în formula ei prototipică de izvor malefic al revoluţiilor abisale, care vor traversa istoria universală sub tendinţa planetarizării, adică a ridicării sale la scara revoluţiei mondiale aşa cum o voise Troţki (cei ce, astăzi, din mediul unor mişcări saturniene, strigă sloganuri împotriva catedralei devastaţi de sugestia obscură că tocmai cheltuielile construirii acesteea ar ameninţa bunăstarea poporului se fac martorii acestei tentaţii lemuriene, a unui atract obscur, pătimaş, descendent). Dar să rememorăm momentul acelei revolte abisale prototipice fulgerate de impulsul morţii şi al marelui întuneric: atunci a fost înduplecat norodul să ceară pe Baraba, iar pe Iisus să-L omoare. Dregătorul a luat cuvântul şi le-a zis: „Pe care din amândoi voiţi să vi-l slobozesc?” „Pe Baraba”, au răspuns ei. Pilat le-a zis: „Dar ce să fac cu Isus, care se numeşte Hristos?” „Să fie răstignit”, i-au răspuns cu toţii. Dregătorul a zis: „Dar ce rău a făcut?” Ei au început să strige şi mai tare: „Să fie răstignit!” (Matei, 27, 20-23). Trăsăturile dominatoare ale acestor mase ale revoltei obscure sunt acestea: a) ele sunt mase pulsionare, b) sunt lovite de orbire sufletească (sunt brusc lipsite de privirea cu sufletul) şi, deci, c) intră sub puterea unei încrâncenări oarbe, a unei pulsiuni care poate atinge praguri incontrolabile (o formă de posesiune), d) se mişcă prin autoaprindere (self-reinforcement) până la momentul epuizării impulsului pasionar care le menţine în agitaţie oarbă. Istoriceşte, mai toate revoluţiile au avut de rezolvat această chestiune a punctului de inflexiune, de la care mulţimile până ieri cucerite de energii luminoase, intră brusc într-o altă constelaţie când devin oarbe, ba chiar înclinate spre violenţă şi distrugere. Este momentul care desparte mulţimea floriilor (din dimineaţa intrării lui Iisus în Ierusalim) de mulţimea oarbă, care-i va cere răstignirea (în una şi aceeaşi masă agitată). Felul acesta are veracitatea unei legităţi în sensul că fenomenul s-a petrecut mereu şi se va repeta mereu, indiferent de profilul etnic al mulţimilor. Nu trebuie confundate niciodată stările de mulţime cu popoarele şi ca atare trebuie părăsit referenţialul etnic în asemenea analize. Măcar atâta lucru să învăţăm din ştiinţa sociologiei noologice a mişcărilor sociale dacă altceva nu suntem abili să deprindem. Şi tot astfel, trebuie să înţelegem că nu putem înlocui la temelia schimbărilor de orice fel (de la ciclurile electorale la marile reforme) „poporul” cu „mulţimile agitate”. Nici nu le putem delegitima pe una prin cealaltă, dar nu trebuie să le confundăm, adică să ne închipuim că putem schimba o entitate cu alta. Prin urmare, trebuie să căutăm mult mai adânc decât adâncul etnic atunci când voim să pătrundem înţelesuri altfel impenetrabile ale unor situaţii şi/sau mişcări etc. Există altfel spus, puteri obscure, de adâncime mai mare decât adâncimea la care ne-ar coborî o perspectivă etnopolitică asupra trecutului ori a prezentului.
* Opţiunea saturniană
Victor Roncea: Cum devin aceste fenomene metode de guvernare şi încă la scara sistemelor mondiale?
Ilie Bădescu: Puterile care vin asupra lumii, cu incidenţă planetară, susţin cele două manifestări stihiale ca pe cele mai eficiente metode de „supraguvernare” planetară, adică de control asupra percepţiei globale sau planetare şi deci asupra energiilor intelectului (de scară universală). Aceste energii au îmbrăcat, în faza mediană a erei nocturne, forma ideologiilor şi astfel s-a derulat războiul sau ciocnirea acestora (Huntington l-a denumit „război al ideologiilor”) cunoscut sub denumirea de „război rece”. Ne dăm seama uşor (şi repetăm ideea aceasta) că forţele care susţin cele două stihii aparţin puterilor din adâncuri, adică unor puteri care tind spre autonomie abisală (şi care se folosesc de cele două vehicule ale lor: banii datoriilor planetare şi marile mişcări de mase din categoria revoltei maselor proorocite de Ortega). Ţinta acestor puteri este schimbarea identităţilor abisale la scară colectivă şi cel mai teribil experiment în această direcţie a fost derulat în Rusia asupra identităţii abisale a poporului rus. Chestiunea fusese proorocită din interiorul cercului cel mai lăuntric al imperiului ţarist, lucru dovedit de publicarea celebrului Testament al lui Rasputin, de care avea ştiinţă Ţarina Alexandra, fiindcă pentru ţar şi pentru ea îl redactase Rasputin cu puţin timp înainte de uciderea lui (testamentul a fost descoperit la Odessa în 1927, ne spune Jean Parvulesco, 2017, p. 79) şi publicat în Occident abia în 1973. Într-un fel, lucrarea abisală a puterilor nocturne a început cu marea deflagraţie de anarhie, memorată o vreme sub sintagma de „mare revoluţie socialistă din octombrie”, şi a fost acompaniată la polul atlantist de „revoluţia sexuală” (experimentată ca metodă de metaguvernare în Ungaria prin iniţiativa lui G. Lukacs şi în Rusia sovietizată, valorificând iniţiativele comisarului cultural Lunacearski), dusă la adeverire tragică în Occidentul atlantist actual, prin revoluţia sexuală, statul magic şi corectitudinea politică. Merită să reproducem aici Testamentul lui Rasputin (prin mijlocirea datorată unui excepţional portret al acestui personaj saturnian): „Scriu şi las în urma mea această scrisoare la Sankt Petersburg. Simt că voi părăsi această viaţă înainte de 1 ianuarie. Vreau să fac cunoscut poporului rus, Papei, Rusiei, mamei şi copiilor mei, pământului rusesc ce trebuie să înţeleagă. Dacă voi fi ucis de asasini de rând, şi în mod special de fraţii mei, ţăranii ruşi, tu, ţarul Rusiei, nu trebuie să te temi de nimic pentru copiii tăi, ei vor domni sute de ani în Rusia. Dar dacă voi fi omorât de boieri, nobili şi dacă ei îmi vor vărsa sângele, mâinile lor vor rămâne mânjite cu sângele meu, pentru 25 de ani, şi ei nu-şi vor spăla mâinile de sângele meu. Ei vor părăsi Rusia. Fraţii îşi vor ucide fraţii, se vor ucide şi se vor urî şi pentru 25 de ani nu vor fi nobili în ţară. Ţar al pământului Rusiei, dacă vei auzi sunetul clopotului care îţi va spune că Grigori a fost ucis, trebuie să ştii asta: dacă rudele tale mi-au provocat moartea, atunci nimeni din familia ta, adică niciunul dintre copiii tăi sau dintre rudele tale nu vor mai rămâne în viaţă pentru mai mult de doi ani. Vor fi ucişi de poporul rus. Eu mă duc şi simt nevoia să spun ţarului Rusiei cum trebuie să trăiască dacă eu am dispărut. Trebuie să gândeşti şi să acţionezi cu prudenţă. Gândeşte-te la siguranţa ta şi spune rudelor tale că am plătit pentru ele cu sângele meu. Voi fi ucis. Nu mai sunt printre cei vii. Roagă-te, roagă-te, fii puternic, gândeşte-te la familia ta binecuvântată. Grigori”. (Apud Şchiopu Ana Maria). Vom pune o primă concluzie la cele de până aici: ştiinţa mărturisitoare de ieri şi de azi a fost şi este chemată să cerceteze şi să mărturisească ordinea divină, aşa cum ne este ea descoperită de Dumnezeu prin legile firii, ale zidirii, ale curăţiei şi ale harului (confirmând că toată făptura este susţinută nu doar de energiile lucrurilor care compun materia pieritoare a existenţei, ci şi de energiile necreate care compun substratul nepieritor din tot ceea ce este vremelnic şi care la om îmbracă forma latenţelor sufleteşti).
Ilie Bădescu: Puterile care vin asupra lumii, cu incidenţă planetară, susţin cele două manifestări stihiale ca pe cele mai eficiente metode de „supraguvernare” planetară, adică de control asupra percepţiei globale sau planetare şi deci asupra energiilor intelectului (de scară universală). Aceste energii au îmbrăcat, în faza mediană a erei nocturne, forma ideologiilor şi astfel s-a derulat războiul sau ciocnirea acestora (Huntington l-a denumit „război al ideologiilor”) cunoscut sub denumirea de „război rece”. Ne dăm seama uşor (şi repetăm ideea aceasta) că forţele care susţin cele două stihii aparţin puterilor din adâncuri, adică unor puteri care tind spre autonomie abisală (şi care se folosesc de cele două vehicule ale lor: banii datoriilor planetare şi marile mişcări de mase din categoria revoltei maselor proorocite de Ortega). Ţinta acestor puteri este schimbarea identităţilor abisale la scară colectivă şi cel mai teribil experiment în această direcţie a fost derulat în Rusia asupra identităţii abisale a poporului rus. Chestiunea fusese proorocită din interiorul cercului cel mai lăuntric al imperiului ţarist, lucru dovedit de publicarea celebrului Testament al lui Rasputin, de care avea ştiinţă Ţarina Alexandra, fiindcă pentru ţar şi pentru ea îl redactase Rasputin cu puţin timp înainte de uciderea lui (testamentul a fost descoperit la Odessa în 1927, ne spune Jean Parvulesco, 2017, p. 79) şi publicat în Occident abia în 1973. Într-un fel, lucrarea abisală a puterilor nocturne a început cu marea deflagraţie de anarhie, memorată o vreme sub sintagma de „mare revoluţie socialistă din octombrie”, şi a fost acompaniată la polul atlantist de „revoluţia sexuală” (experimentată ca metodă de metaguvernare în Ungaria prin iniţiativa lui G. Lukacs şi în Rusia sovietizată, valorificând iniţiativele comisarului cultural Lunacearski), dusă la adeverire tragică în Occidentul atlantist actual, prin revoluţia sexuală, statul magic şi corectitudinea politică. Merită să reproducem aici Testamentul lui Rasputin (prin mijlocirea datorată unui excepţional portret al acestui personaj saturnian): „Scriu şi las în urma mea această scrisoare la Sankt Petersburg. Simt că voi părăsi această viaţă înainte de 1 ianuarie. Vreau să fac cunoscut poporului rus, Papei, Rusiei, mamei şi copiilor mei, pământului rusesc ce trebuie să înţeleagă. Dacă voi fi ucis de asasini de rând, şi în mod special de fraţii mei, ţăranii ruşi, tu, ţarul Rusiei, nu trebuie să te temi de nimic pentru copiii tăi, ei vor domni sute de ani în Rusia. Dar dacă voi fi omorât de boieri, nobili şi dacă ei îmi vor vărsa sângele, mâinile lor vor rămâne mânjite cu sângele meu, pentru 25 de ani, şi ei nu-şi vor spăla mâinile de sângele meu. Ei vor părăsi Rusia. Fraţii îşi vor ucide fraţii, se vor ucide şi se vor urî şi pentru 25 de ani nu vor fi nobili în ţară. Ţar al pământului Rusiei, dacă vei auzi sunetul clopotului care îţi va spune că Grigori a fost ucis, trebuie să ştii asta: dacă rudele tale mi-au provocat moartea, atunci nimeni din familia ta, adică niciunul dintre copiii tăi sau dintre rudele tale nu vor mai rămâne în viaţă pentru mai mult de doi ani. Vor fi ucişi de poporul rus. Eu mă duc şi simt nevoia să spun ţarului Rusiei cum trebuie să trăiască dacă eu am dispărut. Trebuie să gândeşti şi să acţionezi cu prudenţă. Gândeşte-te la siguranţa ta şi spune rudelor tale că am plătit pentru ele cu sângele meu. Voi fi ucis. Nu mai sunt printre cei vii. Roagă-te, roagă-te, fii puternic, gândeşte-te la familia ta binecuvântată. Grigori”. (Apud Şchiopu Ana Maria). Vom pune o primă concluzie la cele de până aici: ştiinţa mărturisitoare de ieri şi de azi a fost şi este chemată să cerceteze şi să mărturisească ordinea divină, aşa cum ne este ea descoperită de Dumnezeu prin legile firii, ale zidirii, ale curăţiei şi ale harului (confirmând că toată făptura este susţinută nu doar de energiile lucrurilor care compun materia pieritoare a existenţei, ci şi de energiile necreate care compun substratul nepieritor din tot ceea ce este vremelnic şi care la om îmbracă forma latenţelor sufleteşti).
* Forţe mai puternice decât forţele istoricităţii
Victor Roncea: Să înţelegem că lucrarea anarhizantă este mai adâncă şi mai amplă decât ceea ce ne arată strada în şi prin violenţele ei?
Ilie Bădescu: Cu siguranţă da, şi sistemul de noologie, la care am trudit un număr de ani (hulit, nu întâmplător, dar şi din vina mea), se referă tocmai la asemenea deformări. În zilele noastre, stricăciunea şi lucrarea deformatoare aplicată ordinii divine a toată existenţa şi zidirea se propagă, o repet, sub forma unor stihii precum: a) stihia banului care a făcut din societăţile omeneşti libere societăţi îndatorate şi deci înrobite băncilor; b) stihia mulţimii orbite, zguduită de o rebeliune incontinentă, care o face inabilă să mai distingă binele de rău, pe Iisus de Baraba; c) „demenţa digitală”, dezvăluită prin grozăviile ei planetare de Spitzer; d) revoluţia sexuală cu toate deviaţiile care pot îngropa sufletul iubitor în impulsul idolatriei sexuale, a unui hedonism devastator care o readuce pe soclul idolilor postmoderni pe binecunoscuta Venus vulgivoga; d) corectitudinea politică prin care se derulează cea mai crâncenă bătălie împotriva logosului şi deci a raţiunilor divine din cele fireşti (create) şi din cele zidite de Dumnezeu; e) antigenia, care atinge proporţii înspăimântătoare ale unuia dintre cele mai monstruoase războaie contra pruncilor nenăscuţi (între 1958 şi 2015, deci în 57 de ani, în România, au fost ucişi în pântece peste 20 de milioane de prunci, arătând indirect ce declin a înregistrat în România sentimentul dăinuirii neamului. Când ai o asemenea deflagraţie de pruncucideri ai dovada prăbuşirii spre stingere a sentimentului dăinuirii. Acele mame nu mai vor dăinuirea familiilor lor de vreme ce consimt aşa de grabnic şi cu totul patologic să-şi omoare pruncul nevinovat şi neajutorat în pântece, transformându-şi pântecele din loc al zămislirii în loc al înmormântării). Toate acestea şi alte stricăciuni fac din ştiinţa mărturisitoare un imperativ divin şi deci o chemare la mucenicie şi martiriu pentru adevărul creaţiei.
Victor Roncea: Sugeraţi că dincolo de istorie există ceva care poate influenţa fluxul istoriei la un moment dat. Ce vreţi să spuneţi?
Ilie Bădescu: În pragul primului război mondial, un savant britanic, H. Mackinder, publica un studiu care a influenţat decisiv şi mişcarea ştiinţei societăţii şi concepţia organizatorilor păcii europene după război. Acel studiu are titlul: „The Geographical Pivot of History” (1904). În viziunea geopoliticianului britanic, există în dinamismul istoriei ceva mai puternic decât istoricitatea însăşi, acel „pivot geografic”, care este heartland-ul geografiei politice planetare şi care induce influenţe modelatoare asupra comportamentului politic al tuturor statelor. În raport cu acest heartland se constituie şi prima linie de ciocniri între puterile uscatului (continentaliste, cu termenul consacrat) şi puterile maritime (cu termenul lui Mahan), dar se afirmă şi o „conştiinţă geopolitică”, cum ar zice Parvulesco, mai puternică şi ea decât istoria. Lucrul încă mai curios este că există epoci în care se precipită un fel de conştiinţă malefică la nivelul unor segmente semnificative ale elitelor de care depind deciziile majore în istorie, aşa cum s-a întâmplat, de pildă, cu intrarea bolşevicilor antiteişti, anarho-nihilişti, pe scena unei Rusii creştine. Parvulesco face demonstraţia că aceştia vin de dincolo de lume şi de realitate, dintr-un rău abisal, care chiar dacă n-are echivalenţă ontologică cu binele, are totuşi eficacitate istorică relativă. Dacă admitem că dincolo de istorie este un fel de structură şi conştiinţă geopolitică şi dincolo de lume, dincolo de realitate (au dehors du monde et de realite), cum se exprimă J Pârvulescu, există forţe obscure, care răzbat în istorie şi în dinamica realităţii sub forma unor episoade funciar inutile şi perverse, absurde, aberante, precum a fost episodul de 70 de ani al comunismului în lunga şi marea istorie a Rusiei, atunci trebuie să ne întrebăm dacă nu sunt canale tot iraţional prezente, mijlocite de localnici, pentru ca acele stranii energii să răzbată în viaţa unui popor. Care a fost rolul localnicilor în asemenea deviaţii datorate unor asemenea energii de dincolo de realitate şi deci de lume? Nu cumva, la nivelul istoriilor locale se structurează asemenea canalizări ale răului pe care cultura vieţii şi a învierii nu încetează niciodată să le proorocească!? În veacul al XIX-lea Amos Cassioli (1832-1891) picta celebrul Carroccio din Legnano, în care zărim acel „altar de război pe patru roţi, tras de boi, un fel de platformă rectangulară pe care era aşezat un fel de altar şi preoţi oficiind în bătălii, cu trâmbiţaşi meniţi a încuraja luptătorii, iar în planul de jos al tabloului este pictat masacrul bătăliei. Acel Carroccio fusese inventat de republicile italiene, simbolizând o bizară binecuvântare acordată războiului de către şi prin mijlocirea altarului creştin, sugerând astfel legitimitatea acelui război. Pictorul Cassioli intuia adevărul acesta simplu: forţele din afară de lume şi de realitate ale războiului primiseră canalizare la cel mai înalt nivel de exprimare simbolică a localnicilor – platforma altarului. Este drept că acest Carroccio poate fi folosit şi pentru a mijloci intrarea în fluxul istoricităţii a forţelor benefice, de dincolo de realitatea imanentă, dar poate fi întors şi pentru a legitima canalizarea unor energii malefice. Cum se întâmplă lucrul acesta şi de ce, este o chestiune care ţine mai degrabă de teologie, iconomie şi noopolitică (sau geopolitică, în sensul dat acestui termen de către J Parvulesco). În studiul meu dedicat explicării acelui masacru împotriva familiei ultimilor Romanovi am încercat să arăt canalizarea localnică a acelei „iraţionalităţi dogmatice”, canalizare pe care exponenţii profetici ai culturii vieţii şi învierii din Rusia au preanunţat-o în felul lor (beletristic, precum literatura lui Dostoievski, neptunic, precum aflăm din acel document numit Testamentul lui Rasputin adresat ţarului de care a aflat apoi şi împărăteasa Alexandra etc., pe care l-am reprodus mai înainte, prin mijlocire).
Ilie Bădescu: Cu siguranţă da, şi sistemul de noologie, la care am trudit un număr de ani (hulit, nu întâmplător, dar şi din vina mea), se referă tocmai la asemenea deformări. În zilele noastre, stricăciunea şi lucrarea deformatoare aplicată ordinii divine a toată existenţa şi zidirea se propagă, o repet, sub forma unor stihii precum: a) stihia banului care a făcut din societăţile omeneşti libere societăţi îndatorate şi deci înrobite băncilor; b) stihia mulţimii orbite, zguduită de o rebeliune incontinentă, care o face inabilă să mai distingă binele de rău, pe Iisus de Baraba; c) „demenţa digitală”, dezvăluită prin grozăviile ei planetare de Spitzer; d) revoluţia sexuală cu toate deviaţiile care pot îngropa sufletul iubitor în impulsul idolatriei sexuale, a unui hedonism devastator care o readuce pe soclul idolilor postmoderni pe binecunoscuta Venus vulgivoga; d) corectitudinea politică prin care se derulează cea mai crâncenă bătălie împotriva logosului şi deci a raţiunilor divine din cele fireşti (create) şi din cele zidite de Dumnezeu; e) antigenia, care atinge proporţii înspăimântătoare ale unuia dintre cele mai monstruoase războaie contra pruncilor nenăscuţi (între 1958 şi 2015, deci în 57 de ani, în România, au fost ucişi în pântece peste 20 de milioane de prunci, arătând indirect ce declin a înregistrat în România sentimentul dăinuirii neamului. Când ai o asemenea deflagraţie de pruncucideri ai dovada prăbuşirii spre stingere a sentimentului dăinuirii. Acele mame nu mai vor dăinuirea familiilor lor de vreme ce consimt aşa de grabnic şi cu totul patologic să-şi omoare pruncul nevinovat şi neajutorat în pântece, transformându-şi pântecele din loc al zămislirii în loc al înmormântării). Toate acestea şi alte stricăciuni fac din ştiinţa mărturisitoare un imperativ divin şi deci o chemare la mucenicie şi martiriu pentru adevărul creaţiei.
Victor Roncea: Sugeraţi că dincolo de istorie există ceva care poate influenţa fluxul istoriei la un moment dat. Ce vreţi să spuneţi?
Ilie Bădescu: În pragul primului război mondial, un savant britanic, H. Mackinder, publica un studiu care a influenţat decisiv şi mişcarea ştiinţei societăţii şi concepţia organizatorilor păcii europene după război. Acel studiu are titlul: „The Geographical Pivot of History” (1904). În viziunea geopoliticianului britanic, există în dinamismul istoriei ceva mai puternic decât istoricitatea însăşi, acel „pivot geografic”, care este heartland-ul geografiei politice planetare şi care induce influenţe modelatoare asupra comportamentului politic al tuturor statelor. În raport cu acest heartland se constituie şi prima linie de ciocniri între puterile uscatului (continentaliste, cu termenul consacrat) şi puterile maritime (cu termenul lui Mahan), dar se afirmă şi o „conştiinţă geopolitică”, cum ar zice Parvulesco, mai puternică şi ea decât istoria. Lucrul încă mai curios este că există epoci în care se precipită un fel de conştiinţă malefică la nivelul unor segmente semnificative ale elitelor de care depind deciziile majore în istorie, aşa cum s-a întâmplat, de pildă, cu intrarea bolşevicilor antiteişti, anarho-nihilişti, pe scena unei Rusii creştine. Parvulesco face demonstraţia că aceştia vin de dincolo de lume şi de realitate, dintr-un rău abisal, care chiar dacă n-are echivalenţă ontologică cu binele, are totuşi eficacitate istorică relativă. Dacă admitem că dincolo de istorie este un fel de structură şi conştiinţă geopolitică şi dincolo de lume, dincolo de realitate (au dehors du monde et de realite), cum se exprimă J Pârvulescu, există forţe obscure, care răzbat în istorie şi în dinamica realităţii sub forma unor episoade funciar inutile şi perverse, absurde, aberante, precum a fost episodul de 70 de ani al comunismului în lunga şi marea istorie a Rusiei, atunci trebuie să ne întrebăm dacă nu sunt canale tot iraţional prezente, mijlocite de localnici, pentru ca acele stranii energii să răzbată în viaţa unui popor. Care a fost rolul localnicilor în asemenea deviaţii datorate unor asemenea energii de dincolo de realitate şi deci de lume? Nu cumva, la nivelul istoriilor locale se structurează asemenea canalizări ale răului pe care cultura vieţii şi a învierii nu încetează niciodată să le proorocească!? În veacul al XIX-lea Amos Cassioli (1832-1891) picta celebrul Carroccio din Legnano, în care zărim acel „altar de război pe patru roţi, tras de boi, un fel de platformă rectangulară pe care era aşezat un fel de altar şi preoţi oficiind în bătălii, cu trâmbiţaşi meniţi a încuraja luptătorii, iar în planul de jos al tabloului este pictat masacrul bătăliei. Acel Carroccio fusese inventat de republicile italiene, simbolizând o bizară binecuvântare acordată războiului de către şi prin mijlocirea altarului creştin, sugerând astfel legitimitatea acelui război. Pictorul Cassioli intuia adevărul acesta simplu: forţele din afară de lume şi de realitate ale războiului primiseră canalizare la cel mai înalt nivel de exprimare simbolică a localnicilor – platforma altarului. Este drept că acest Carroccio poate fi folosit şi pentru a mijloci intrarea în fluxul istoricităţii a forţelor benefice, de dincolo de realitatea imanentă, dar poate fi întors şi pentru a legitima canalizarea unor energii malefice. Cum se întâmplă lucrul acesta şi de ce, este o chestiune care ţine mai degrabă de teologie, iconomie şi noopolitică (sau geopolitică, în sensul dat acestui termen de către J Parvulesco). În studiul meu dedicat explicării acelui masacru împotriva familiei ultimilor Romanovi am încercat să arăt canalizarea localnică a acelei „iraţionalităţi dogmatice”, canalizare pe care exponenţii profetici ai culturii vieţii şi învierii din Rusia au preanunţat-o în felul lor (beletristic, precum literatura lui Dostoievski, neptunic, precum aflăm din acel document numit Testamentul lui Rasputin adresat ţarului de care a aflat apoi şi împărăteasa Alexandra etc., pe care l-am reprodus mai înainte, prin mijlocire).
* „Conştiinţa geopolitică” şi dinamica istoricităţii. Fiinţă, nefiinţă, înfiinţare şi desfiinţare
Victor Roncea: Jean Pârvulescu mă suna adeseori din Franţa după câte un articol de opinie din Ziua, pentru a-l comenta. A fost un personaj foarte respectat în mediile înalte franceze, plurivalent, din păcate complet necunoscut publicului larg din România. Ce credeţi că înţelege Parvulesco prin „conştiinţă geopolitică” şi în ce sens putem admite cu el că aceasta este mai puternică decât jocul istoricităţii?
Ilie Bădescu: Pentru Jean Parvulesco, geopolitica este „o proiecţie vitală a fiinţei”, încât fiinţial orice popor are propria sa geopolitică, adică deşi este scufundat în istorie, acel popor străbate, prin conştiinţa sa geopolitică, în ceasul său astral, deasupra oceanului istoric şi astfel se împotriveşte alienărilor pe care nefiinţa şi puterile ei de intervenţie şi de subversiune activă şi secretă încearcă până la urmă să le impună istoriei acelui popor şi deopotrivă marii istorii. „Istoria se lasă uneori alienată, geopolitica niciodată” (J. Parvulesco, „Semnificaţia supraistorică a ultimului masacru asupra ultimilor Romanovi”, conferinţă ţinută de Jean Parvulesco în faţa „cercului intern” al Societăţii filosofice, la Neuilly, pe 20 decembrie, 1994). În fine, Parvulescu ignoră, se pare, faptul elementar că liniile reţelelor care compun un tot, precum este şi ceea ce el denumeşte Imperiul european al sfârşitului edificabil pe axa Paris-Berlin-Moscova, sunt un fel de legături circulatorii ale unui organism, adică sunt menite să slujească unor circuite energetice şi informaţionale. Asemenea canale sunt viguroase în organismele tinere, dar încep a se obtura şi chiar osifica în organismele îmbătrânite, adică deformate de apucături precum tentaţia bogăţiei şi orgoliul puterii. Un J. Cl. Junker, de exemplu, intervine în afacerile juridice ale României, atestând, altfel spus, o deviaţie a organismului european. În felul acesta, se dezvoltă în interiorul organismului forţele morţii în luptă cu cele ale vieţii şi învierii, ceea ce poate aduce decesul organismului însuşi, adică declinul final al unei civilizaţii monumentale. În aceste condiţii, nonintervenţia culturii învierii face inevitabilă apocalipsa istorică a proiectului unui imperiu al sfârşitului, acel „Imperiu Eurasiatic al Sfârşitului”, al cărui nucleu pulsator ar fi, în viziunea teoreticianului acestui imperiu soteriologic, polul franco-german. Politicile hiperfiscaliste ale Berlinului, suprafinanciarizarea subalternistă a Europei, metoda stratificării Europei „unite” prin politica preţurilor, ceea ce aduce după sine o a doua osificare a canalelor interne dintre entităţile lăuntrice ale „poporului european”, numite naţiuni, toate acestea, ca şi refuzul de a consemna creştinătatea europenilor în tratatul constituţional de la Lisabona, arată semnele unor osificări grave, rău prevestitoare ale Europei unite. De ce-ar susţine naţiunile un asemenea edificiu, şi foarte apăsător, şi foarte costisitor? Necesitatea lui metaistorică este indubitabilă, dar realitatea lui istorică este inamicul său interior cel mai puternic, redutabil.
Ilie Bădescu: Pentru Jean Parvulesco, geopolitica este „o proiecţie vitală a fiinţei”, încât fiinţial orice popor are propria sa geopolitică, adică deşi este scufundat în istorie, acel popor străbate, prin conştiinţa sa geopolitică, în ceasul său astral, deasupra oceanului istoric şi astfel se împotriveşte alienărilor pe care nefiinţa şi puterile ei de intervenţie şi de subversiune activă şi secretă încearcă până la urmă să le impună istoriei acelui popor şi deopotrivă marii istorii. „Istoria se lasă uneori alienată, geopolitica niciodată” (J. Parvulesco, „Semnificaţia supraistorică a ultimului masacru asupra ultimilor Romanovi”, conferinţă ţinută de Jean Parvulesco în faţa „cercului intern” al Societăţii filosofice, la Neuilly, pe 20 decembrie, 1994). În fine, Parvulescu ignoră, se pare, faptul elementar că liniile reţelelor care compun un tot, precum este şi ceea ce el denumeşte Imperiul european al sfârşitului edificabil pe axa Paris-Berlin-Moscova, sunt un fel de legături circulatorii ale unui organism, adică sunt menite să slujească unor circuite energetice şi informaţionale. Asemenea canale sunt viguroase în organismele tinere, dar încep a se obtura şi chiar osifica în organismele îmbătrânite, adică deformate de apucături precum tentaţia bogăţiei şi orgoliul puterii. Un J. Cl. Junker, de exemplu, intervine în afacerile juridice ale României, atestând, altfel spus, o deviaţie a organismului european. În felul acesta, se dezvoltă în interiorul organismului forţele morţii în luptă cu cele ale vieţii şi învierii, ceea ce poate aduce decesul organismului însuşi, adică declinul final al unei civilizaţii monumentale. În aceste condiţii, nonintervenţia culturii învierii face inevitabilă apocalipsa istorică a proiectului unui imperiu al sfârşitului, acel „Imperiu Eurasiatic al Sfârşitului”, al cărui nucleu pulsator ar fi, în viziunea teoreticianului acestui imperiu soteriologic, polul franco-german. Politicile hiperfiscaliste ale Berlinului, suprafinanciarizarea subalternistă a Europei, metoda stratificării Europei „unite” prin politica preţurilor, ceea ce aduce după sine o a doua osificare a canalelor interne dintre entităţile lăuntrice ale „poporului european”, numite naţiuni, toate acestea, ca şi refuzul de a consemna creştinătatea europenilor în tratatul constituţional de la Lisabona, arată semnele unor osificări grave, rău prevestitoare ale Europei unite. De ce-ar susţine naţiunile un asemenea edificiu, şi foarte apăsător, şi foarte costisitor? Necesitatea lui metaistorică este indubitabilă, dar realitatea lui istorică este inamicul său interior cel mai puternic, redutabil.
* O privire asupra anului 2018: forţele fracturii, forţele unităţii
* Ce înseamnă Anul Centenarului
Victor Roncea: Aş porni, în această a doua parte a interviului, cu o întrebare legată de motivarea pragmatică a discuţiei noastre. Anul aniversar al Marii Uniri s-a scurs aproape şi conştiinţa publică românească este dominată de un duh al zavistiei şi al unei teribile risipiri. În literatura chestiunii nu s-a făcut mai nimic. Nici măcar nu există o politică de reeditare a lucrărilor monumentale dedicate acelui moment. Marile personalităţi militante şi precursoare ale Marii Uniri de la 1918, ca Mihai Eminescu şi Mihai Viteazul, sau Avram Iancu şi Gheorghe Cârţan, ca să dau doar câteva exemple, lipsesc complet din omagierea publică. Ce se întâmplă?
Ilie Bădescu: Ai subliniat foarte bine starea de spirit din cuprinsul primelor opt luni ale anului aniversar. Editurile stau departe de cărţile însemnate ale acelui moment. Revistele par şi ele destul de frigide la problematica Marii Uniri Întregitoare. În tot acest timp, site-urile dedicate Trianonului abundă în materiale de circulaţie internaţională, fiind scrise în engleză, în care predomină un duh revizionist, deşi chestiunea Trianonului este dincolo de cercul de interese al unor state locale, fie acestea şi unele foarte zgomotoase în chestiune, precum Ungaria. Responsabilitatea României, ca şi a Poloniei, de pildă, în această chestiune este foarte mare, fiindcă moştenirea Versailles-ului şi deci a Trianonului este una de însemnătate europeană, nicidecum de relevanţă provincială, bilaterală. O discuţie pe temă este, aşadar, binevenită, mai ales că vine în completarea unor intervenţii de maximă comprehensiune precum sunt cele ale preşedintelui Academiei Române, Acad. Ioan Aurel Pop, îndrituit prin calitatea sa de istoric excepţional să intervină în dezbaterea publică, nu doar în studiul aplicat al domeniului.
Victor Roncea: Ce înseamnă, de fapt, Anul Centenarului?
Ilie Bădescu: Enorm de mult, deşi nu multe. Mult, fiindcă anul Centenarului este anul reasumării, nu doar al unei identităţi întregite denumită România, ci al unei Europe unite pentru prima dată într-o formulă curat europeană, bazată pe un nou model de pace, Pacea naţiunilor suverane, iudeo-creştine. Modelul are o istorie a lui, care a trecut de 300 de ani. Este vorba despre modelul Westfalian, consacrat prin Pacea de la Westphalia, de la 1648, unde a participat şi Principatul Transilvaniei (Ungaria după Mohacs, 1526, nu mai exista pe hartă ca stat: devenise paşalâc). Acest model este reasertat la Trianon prin tratatul care a confirmat existenţa naţiunilor iudeo-creştine suverane, pământenia românilor în patrulaterul carpato-danubiano-ponto-baltic, universalitatea statelor-naţiuni în tot cadranul european, legitimitatea monarhiilor constituţional-creştine în Europa sud-estică, libertatea bulevardului geopolitic al Dunării şi a strâmtorilor, care nu mai erau controlate de imperii, modulaţia naţionalistă a liberalismului, ceea ce înseamnă o miraculoasă conjunctio opositorum, o coincidenţă a opuşilor în una şi aceeaşi formulă guvernamentală etc.. Acestea multe sunt faţetele multului confirmat pentru Europa la Trianon, pe care încearcă astăzi, după represiunea bolşevică, să-l anihileze într-un nou tumult forţele internaţionalismului anticreştin şi antinaţional.
Ilie Bădescu: Ai subliniat foarte bine starea de spirit din cuprinsul primelor opt luni ale anului aniversar. Editurile stau departe de cărţile însemnate ale acelui moment. Revistele par şi ele destul de frigide la problematica Marii Uniri Întregitoare. În tot acest timp, site-urile dedicate Trianonului abundă în materiale de circulaţie internaţională, fiind scrise în engleză, în care predomină un duh revizionist, deşi chestiunea Trianonului este dincolo de cercul de interese al unor state locale, fie acestea şi unele foarte zgomotoase în chestiune, precum Ungaria. Responsabilitatea României, ca şi a Poloniei, de pildă, în această chestiune este foarte mare, fiindcă moştenirea Versailles-ului şi deci a Trianonului este una de însemnătate europeană, nicidecum de relevanţă provincială, bilaterală. O discuţie pe temă este, aşadar, binevenită, mai ales că vine în completarea unor intervenţii de maximă comprehensiune precum sunt cele ale preşedintelui Academiei Române, Acad. Ioan Aurel Pop, îndrituit prin calitatea sa de istoric excepţional să intervină în dezbaterea publică, nu doar în studiul aplicat al domeniului.
Victor Roncea: Ce înseamnă, de fapt, Anul Centenarului?
Ilie Bădescu: Enorm de mult, deşi nu multe. Mult, fiindcă anul Centenarului este anul reasumării, nu doar al unei identităţi întregite denumită România, ci al unei Europe unite pentru prima dată într-o formulă curat europeană, bazată pe un nou model de pace, Pacea naţiunilor suverane, iudeo-creştine. Modelul are o istorie a lui, care a trecut de 300 de ani. Este vorba despre modelul Westfalian, consacrat prin Pacea de la Westphalia, de la 1648, unde a participat şi Principatul Transilvaniei (Ungaria după Mohacs, 1526, nu mai exista pe hartă ca stat: devenise paşalâc). Acest model este reasertat la Trianon prin tratatul care a confirmat existenţa naţiunilor iudeo-creştine suverane, pământenia românilor în patrulaterul carpato-danubiano-ponto-baltic, universalitatea statelor-naţiuni în tot cadranul european, legitimitatea monarhiilor constituţional-creştine în Europa sud-estică, libertatea bulevardului geopolitic al Dunării şi a strâmtorilor, care nu mai erau controlate de imperii, modulaţia naţionalistă a liberalismului, ceea ce înseamnă o miraculoasă conjunctio opositorum, o coincidenţă a opuşilor în una şi aceeaşi formulă guvernamentală etc.. Acestea multe sunt faţetele multului confirmat pentru Europa la Trianon, pe care încearcă astăzi, după represiunea bolşevică, să-l anihileze într-un nou tumult forţele internaţionalismului anticreştin şi antinaţional.
* Naţionalism, internaţionalism, globalism, stânga, dreapta
Victor Roncea: Anul Centenarului este ocazia redeschiderii unor dosare culturale controversate, precum este şi dosarul unei fracturi persistente a culturii române şi care nu dă semne de vindecare, separând persoane, opere, sisteme de gândire etc.. Convenţional, aceste două fronturi au fost socotite de stânga şi de dreapta. Dar, după cum vedem în spaţiul politic din România, cât şi în subteranul lui, mişcări pretinse de dreapta, construite în laboratoare, sunt, de fapt, de inspiraţie şi formaţie bolşevică, internaţionalistă, mimând însă chiar şi naţionalismul. Am putea să lărgim discuţia noastră pe această latură?
Ilie Bădescu: E, cu adevărat, convenţională clasificarea aceasta, fiindcă după căderea Cortinei de fier, diviziunea „stânga-dreapa” a lăsat locul uneia mai semnificative: naţionalism-internaţionalism (mai ales în varianta lui de „internaţionalism antinaţional”, cum l-a definit D. Gusti). Ca să înţelegem lucrurile, ar trebui să facem o incursiune tipologizantă în veacul al XIX-lea, când cele două mişcări s-au profilat în deplinătatea lor tipologică. Secolul al XIX-lea a fost considerat, cu deplin temei, secolul revoluţiilor. Se poate adăuga: al revoluţiilor sociale şi naţionale. Faptul acesta a imprimat întregului secol o formulă dualistă: revoluţiile sociale se mişcau în aceeaşi albie cu revoluţiile naţionale păstrându-şi, însă, profilul distinct şi relativa autonomie categorială. În vreme ce revoluţiile naţionale aveau legături adânci cu duhul popoarelor, fiind îndreptate împotriva nedreptăţii şi dominaţiei imperiilor asupra popoarelor, ca fiinţe morale, colective, revoluţiile sociale se iscau dintr-o apăsare teribilă a claselor sociale, exercitată de vechiul regim (rezemat pe imperii). Inamicul celor două revoluţii era cam acelaşi: imperiul cu sistemul său de apăsări şi de extorcări, dar linia programului lor şi deci obiectivele celor două tipuri de revoluţii se diferenţiau într-o măsură însemnată. Revenind la dualismul celor două formule ale spiritului revoluţionar – socială şi naţională – vom sesiza o a doua distincţie care vizează, de data aceasta, cadrele propagării lor. Revoluţiile sociale puteau fi uşor internaţionalizate şi lucrul acesta s-a şi întâmplat prin lucrarea diferitelor structuri organizaţionale oculte, culminând cu cele trei internaţionale socialiste şi comuniste, care au recuperat în manifestarea lor formula reţelelor internaţionale. Revoluţiile naţionale, însă, erau determinate, prin matricea lor, să rămână în cadre naţionale, singura lor formă de manifestare pe scene internaţionale fiind „cooperările”, un fel de consocieri cu celelalte naţiuni în marea mişcare suveranistă mondială, din care s-a şi născut dreptul statelor suverane, doctrina independenţei şi a libertăţii popoarelor etc.. Cele două formule au mers împreună până la momentul 1917, al aşa numitei „Revoluţii din Octombrie”, când, practic, bolşevicii au rupt orice legătură cu mişcările naţionale şi deci cu doctrina „ridicării poporului”, aceasta fiind deja socotită reacţionară, reprimată ca duşmană a revoluţiei. Practic, revoluţia bolşevică nu se înrudeşte cu revoluţiile sociale din veacul anterior decât în semnele de la suprafaţă. În spatele ei, opera viclean o formaţiune diabolică visând la o dominaţie nouă şi o victorie atât împotriva ideii naţionale, cât şi împotriva lui Dumnezeu. Ei voiau nu o eliberare a popoarelor din opresiunea imperiilor, ci instaurarea unei dominaţii noi bazată pe anihilarea diferenţelor naţionale şi a credinţei în Dumnezeu. Naţionalismul intrase în conflict deschis cu bolşevismul şi, deci, cu doctrina internaţionalistă asociată lui, Kominternismul, o formulă doctrinară nouă, a unei reţele internaţionaliste, cunoscuta Internaţională comunistă sau Kominternul, care va genera formula pe deplin cristalizată a „internaţionalismului antinaţional”, cum l-a definit D. Gusti. Sub această formulă îl regăsim la lucru şi în zilele noastre într-o sfidare antinaţională şi anticreştină, de fapt antibiblistă, fiindcă, de la Kropotnik încoace contestarea Vechiului Testament capătă profil tot atât de bine conturat ca şi a Noului Testament.
Ilie Bădescu: E, cu adevărat, convenţională clasificarea aceasta, fiindcă după căderea Cortinei de fier, diviziunea „stânga-dreapa” a lăsat locul uneia mai semnificative: naţionalism-internaţionalism (mai ales în varianta lui de „internaţionalism antinaţional”, cum l-a definit D. Gusti). Ca să înţelegem lucrurile, ar trebui să facem o incursiune tipologizantă în veacul al XIX-lea, când cele două mişcări s-au profilat în deplinătatea lor tipologică. Secolul al XIX-lea a fost considerat, cu deplin temei, secolul revoluţiilor. Se poate adăuga: al revoluţiilor sociale şi naţionale. Faptul acesta a imprimat întregului secol o formulă dualistă: revoluţiile sociale se mişcau în aceeaşi albie cu revoluţiile naţionale păstrându-şi, însă, profilul distinct şi relativa autonomie categorială. În vreme ce revoluţiile naţionale aveau legături adânci cu duhul popoarelor, fiind îndreptate împotriva nedreptăţii şi dominaţiei imperiilor asupra popoarelor, ca fiinţe morale, colective, revoluţiile sociale se iscau dintr-o apăsare teribilă a claselor sociale, exercitată de vechiul regim (rezemat pe imperii). Inamicul celor două revoluţii era cam acelaşi: imperiul cu sistemul său de apăsări şi de extorcări, dar linia programului lor şi deci obiectivele celor două tipuri de revoluţii se diferenţiau într-o măsură însemnată. Revenind la dualismul celor două formule ale spiritului revoluţionar – socială şi naţională – vom sesiza o a doua distincţie care vizează, de data aceasta, cadrele propagării lor. Revoluţiile sociale puteau fi uşor internaţionalizate şi lucrul acesta s-a şi întâmplat prin lucrarea diferitelor structuri organizaţionale oculte, culminând cu cele trei internaţionale socialiste şi comuniste, care au recuperat în manifestarea lor formula reţelelor internaţionale. Revoluţiile naţionale, însă, erau determinate, prin matricea lor, să rămână în cadre naţionale, singura lor formă de manifestare pe scene internaţionale fiind „cooperările”, un fel de consocieri cu celelalte naţiuni în marea mişcare suveranistă mondială, din care s-a şi născut dreptul statelor suverane, doctrina independenţei şi a libertăţii popoarelor etc.. Cele două formule au mers împreună până la momentul 1917, al aşa numitei „Revoluţii din Octombrie”, când, practic, bolşevicii au rupt orice legătură cu mişcările naţionale şi deci cu doctrina „ridicării poporului”, aceasta fiind deja socotită reacţionară, reprimată ca duşmană a revoluţiei. Practic, revoluţia bolşevică nu se înrudeşte cu revoluţiile sociale din veacul anterior decât în semnele de la suprafaţă. În spatele ei, opera viclean o formaţiune diabolică visând la o dominaţie nouă şi o victorie atât împotriva ideii naţionale, cât şi împotriva lui Dumnezeu. Ei voiau nu o eliberare a popoarelor din opresiunea imperiilor, ci instaurarea unei dominaţii noi bazată pe anihilarea diferenţelor naţionale şi a credinţei în Dumnezeu. Naţionalismul intrase în conflict deschis cu bolşevismul şi, deci, cu doctrina internaţionalistă asociată lui, Kominternismul, o formulă doctrinară nouă, a unei reţele internaţionaliste, cunoscuta Internaţională comunistă sau Kominternul, care va genera formula pe deplin cristalizată a „internaţionalismului antinaţional”, cum l-a definit D. Gusti. Sub această formulă îl regăsim la lucru şi în zilele noastre într-o sfidare antinaţională şi anticreştină, de fapt antibiblistă, fiindcă, de la Kropotnik încoace contestarea Vechiului Testament capătă profil tot atât de bine conturat ca şi a Noului Testament.
* Internaţionalismul antinaţional
Victor Roncea: Aţi vrea să vă referiţi mai în detaliu la chestiunea internaţionalismului antinaţional?
Ilie Bădescu: Internaţionalismul antinaţional (de formulă cominternistă şi neocominternistă actuală) se opinteşte împotriva întregii fundaţii iudeo-creştine a Europei. Chestiunea se definise, precum am precizat deja, în cadrul mişcării şi doctrinei bolşevice, cu manifestările lor atroce din Rusia, împotriva ortodoxiei şi, deci, a Bisericii, în principiu, şi deopotrivă împotriva poporului binecredincios (duhul doctrinei bolşevice revine pe scena publică în exprimări neocominterniste, precum o atestă terorismul limbajului unui atac recent contra BOR, la care s-ar cuveni să ne referim într-un cadru special). Bolşevicii nu mai aveau nevoie de doctrina revoluţiilor naţionale, ei se împiedicau în propensiunea lor planetaristă de ideea revoluţiilor naţionale, suveraniste, idee pe care o voiau eliminată, ieri, cominterniştii, o vor eliminată neocominterniştii, azi, de pe scena gândirii. Doctrina troţkistă a revoluţiei mondiale şi cea leninist-stalinistă, a provocării rupturilor la nivelul verigii slabe a sistemului, intraseră fatalmente în conflict cu ideea de veac XIX a ridicării popoarelor împotriva oricărei formule de subordinaţionalism. Practic, din 1918, cele două direcţii de propagare a mişcărilor de tip revoluţionar, direcţia socială anarhistă şi cea naţională restauratoare, devin chiar inamice, ceea ce îi permite lui D. Gusti să vorbească deja, precum am precizat mai înainte, despre două tipuri de internaţionalism: naţional şi antinaţional. Curios este că internaţionalismul poate deveni antinaţional, dar naţionalismul nu devine anti-internaţional decât în formula sa imperialistă, cum s-a întâmplat cu stalinismul care a rupt lumea în două şi a iniţiat politicile izolaţioniste sovietice, de izolare a popoarelor prin efectul de lagăr al sistemului comunist şi deci prin ruptura totală faţă de lumea cealaltă, occidentală. La rândul său, prin politica de containement, Occidentul aderase şi el la ideea ruperii lumilor şi astfel războiul rece s-a mondializat. Însă izul separaţionist nu este produsul ideii naţionale, ci al ideologiei de sistem, a celor două sisteme opuse, care intraseră deja în noul tip de război, acela al ideologiilor, cum l-a tipologizat Huntington, numit şi „război rece”. Războiul rece nu este produsul naţionalismelor, ci al sistemelor de tip imperialist. Noua doctrină a internaţionalismului antinaţional, de tip bolşevic, dar şi de tip neoliberal-hegemonic şi globalist, învăţase să folosească conjuncturile mişcărilor sociale – legitime – îndreptându-le împotriva mişcărilor şi a ideilor naţionale, legitime şi ele, evident. O formulă ciudată se născuse în Europa Centrală în cadrul imperiului dualist, unde centrala maghiară a imperiului va încerca să folosească revoluţiile sociale de tip paşoptist împotriva revoluţiilor naţionale ale românilor, slavilor de sud etc., adică împotriva mişcărilor de eliberare naţională din imperiul dualist. Profitând de circumstanţa că imperiul austriac ieşise slăbit din ciocnirea cu forţele revoluţiilor paşoptiste, dieta de la Budapesta a folosit suprastructura dualistă în interesul oligarhiei proprii şi împotriva românilor transilvăneni. Aşa se face că primii care au developat formula dualistă, devoalând specificul utilizării ei ca tehnică dominatoare antiromânească, vor fi memorandiştii trănsilvăneni, care au demontat acest fenomen al dualismului în cadrul Memorandumului adresat Împăratului Francisc Josif I la 1892. Procesul memorandiştilor va şi atrage o mondializare mediatică a revoluţiei naţionale a românilor transilvăneni, dat fiind că reacţia opiniei publice contra încarcerării memorandiştilor capătă rază duocontinentală şi, astfel, doctrina revoluţiilor naţionale, în formulă transilvăneană, se internaţionalizează ea însăşi. Apare astfel deja un internaţionalism naţional, curent care va fi puternic contestat, tot mai contestat după primul război mondial.
Ilie Bădescu: Internaţionalismul antinaţional (de formulă cominternistă şi neocominternistă actuală) se opinteşte împotriva întregii fundaţii iudeo-creştine a Europei. Chestiunea se definise, precum am precizat deja, în cadrul mişcării şi doctrinei bolşevice, cu manifestările lor atroce din Rusia, împotriva ortodoxiei şi, deci, a Bisericii, în principiu, şi deopotrivă împotriva poporului binecredincios (duhul doctrinei bolşevice revine pe scena publică în exprimări neocominterniste, precum o atestă terorismul limbajului unui atac recent contra BOR, la care s-ar cuveni să ne referim într-un cadru special). Bolşevicii nu mai aveau nevoie de doctrina revoluţiilor naţionale, ei se împiedicau în propensiunea lor planetaristă de ideea revoluţiilor naţionale, suveraniste, idee pe care o voiau eliminată, ieri, cominterniştii, o vor eliminată neocominterniştii, azi, de pe scena gândirii. Doctrina troţkistă a revoluţiei mondiale şi cea leninist-stalinistă, a provocării rupturilor la nivelul verigii slabe a sistemului, intraseră fatalmente în conflict cu ideea de veac XIX a ridicării popoarelor împotriva oricărei formule de subordinaţionalism. Practic, din 1918, cele două direcţii de propagare a mişcărilor de tip revoluţionar, direcţia socială anarhistă şi cea naţională restauratoare, devin chiar inamice, ceea ce îi permite lui D. Gusti să vorbească deja, precum am precizat mai înainte, despre două tipuri de internaţionalism: naţional şi antinaţional. Curios este că internaţionalismul poate deveni antinaţional, dar naţionalismul nu devine anti-internaţional decât în formula sa imperialistă, cum s-a întâmplat cu stalinismul care a rupt lumea în două şi a iniţiat politicile izolaţioniste sovietice, de izolare a popoarelor prin efectul de lagăr al sistemului comunist şi deci prin ruptura totală faţă de lumea cealaltă, occidentală. La rândul său, prin politica de containement, Occidentul aderase şi el la ideea ruperii lumilor şi astfel războiul rece s-a mondializat. Însă izul separaţionist nu este produsul ideii naţionale, ci al ideologiei de sistem, a celor două sisteme opuse, care intraseră deja în noul tip de război, acela al ideologiilor, cum l-a tipologizat Huntington, numit şi „război rece”. Războiul rece nu este produsul naţionalismelor, ci al sistemelor de tip imperialist. Noua doctrină a internaţionalismului antinaţional, de tip bolşevic, dar şi de tip neoliberal-hegemonic şi globalist, învăţase să folosească conjuncturile mişcărilor sociale – legitime – îndreptându-le împotriva mişcărilor şi a ideilor naţionale, legitime şi ele, evident. O formulă ciudată se născuse în Europa Centrală în cadrul imperiului dualist, unde centrala maghiară a imperiului va încerca să folosească revoluţiile sociale de tip paşoptist împotriva revoluţiilor naţionale ale românilor, slavilor de sud etc., adică împotriva mişcărilor de eliberare naţională din imperiul dualist. Profitând de circumstanţa că imperiul austriac ieşise slăbit din ciocnirea cu forţele revoluţiilor paşoptiste, dieta de la Budapesta a folosit suprastructura dualistă în interesul oligarhiei proprii şi împotriva românilor transilvăneni. Aşa se face că primii care au developat formula dualistă, devoalând specificul utilizării ei ca tehnică dominatoare antiromânească, vor fi memorandiştii trănsilvăneni, care au demontat acest fenomen al dualismului în cadrul Memorandumului adresat Împăratului Francisc Josif I la 1892. Procesul memorandiştilor va şi atrage o mondializare mediatică a revoluţiei naţionale a românilor transilvăneni, dat fiind că reacţia opiniei publice contra încarcerării memorandiştilor capătă rază duocontinentală şi, astfel, doctrina revoluţiilor naţionale, în formulă transilvăneană, se internaţionalizează ea însăşi. Apare astfel deja un internaţionalism naţional, curent care va fi puternic contestat, tot mai contestat după primul război mondial.
* Centenarul războiului antibolşevic
Victor Roncea: Cum se leagă revoluţia naţională de războiul împotriva bolşevismului, mai precis care au fost fazele transformării mişcărilor de eliberare naţională în război contra bolşevismului universal, ţinând seama de faptul că bolşevismul de ieri, sovietist, este acelaşi cu cel de azi, neocominternist, cu prelungiri în doctrina „corectitudinii politice”, după cum mi-a spus într-un interviu cunoscutul disident anticomunist rus Bukovski. La noi, acest război cu valorile naţionale, duce la o nouă tentativă de epurare a culturii române de opere şi valori cruciale ale acesteia, precum viaţa şi opera unor vârfuri româneşti şi universale, ca Mircea Vulcănescu, Mircea Eliade şi alţii?
Ilie Bădescu: Noul ciclu, al naţionalismului deschis, revoluţia naţională, devine pe deplin comprehensibil prin războiul împotriva bolşevismului, prin transformarea mişcărilor de eliberare naţională în război contra bolşevismului universal. Bukovski arată că forţele care susţin bolşevismul cu noile lui forme provin din afara regimurilor politice şi a unor arii ale planetei. Acest nou tip de bolşevism susţine energetic şi eliminarea operei de valoare universală şi chiar a memoriei publice a lui Mircea Vulcănescu, mort în puşcăriile bolşevice din România şi menit unei a doua epurări, încă mai nedemnă decât prima, la ani buni după căderea regimului comunist. Războiul împotriva bolşevismului (care de fapt face parte din cruciada popoarelor creştine contra bolşevismului internaţionalist anticristic, chiar antiteist şi antinaţional) începuse încă în 1918. Armata română avea deja patru ani de război, fiindcă, prin ramura sa transilvăneană participase la ciocnirea dintre cele două imperii, austriac şi ţarist, iar prin ramura sa regăţeană (din Vechiul Regat) intrase direct în marea ciocnire a forţelor lumii noi, grupate în jurul Antantei, cu forţele care nutreau năzuinţa imperialismelor nordice, revigorată prin sovietism şi, practic, deja aliată, după Brest-Litovsk, cu Germania, şi sudic, austro-ungar, de perpetuare a vechii ordini supranaţionale în Europa Centrală şi Răsăriteană. Geopolitic, în 1918, prin decizia trupelor conduse de generalul Ernest Broşteanu de a trece Prutul pentru a restabili ordinea răsturnată de trupele bolşevice în Basarabia, începuse deja un alt tip de război mondial, înlăuntrul celui vechi al popoarelor contra imperiilor. Era vorba despre războiul popoarelor cu imperiul nou, ideologic, reprezentat atunci de sistemul ideocratic bolşevic, care îşi instaurase celula canceroasă la Moscova şi, după o scurtă alianţă, la Brest Litovsk cu Germania, ataşată de vechiul tipar imperial, va declanşa ofensiva în Europa Centrală. După ce a dat jos regimul pravoslavnic al Romanovilor, instaurând regimul anarho-nihilist al noului Marut bicefal, sub cele două nume circumstanţiale, Lenin şi Troţki, bolşevicii au declanşat planul invaziei noului păgânism spre Europa Centrală şi, de acolo, mai departe aşa cum o atestă conceptul troţkist de „export al revoluţiei”, pentru a declanşa o „revoluţie mondială”, de fapt un haos mondial controlat abil de forţele nihilismului antiteist al stelei roşii în cinci colţuri. Nu întâmplător, acest simbol stelar roşu era conceput ca un simbol contrar stelei verotestamentare în şase colţuri şi simbolului crucii, adică celor două simboluri biblice. Noul val devastator al stelei roşii era, în mod vădit, stârnit de surse din afara Bibliei, şi, ca atare, din afara realităţii (nu intru aici în detalii legate de simbolismul stelei în cinci colţuri, mă refer doar la faptul că Troţki a adoptat-o, punând pe ea culoarea roşie, ca simbol al armatei revoluţiei mondiale, ce-ar fi urmat să se întindă peste toate cele cinci continente ale planetei). Răbufnirea acestei stihii, menită să şteargă de pe pământ rânduiala covenantală de sorginte biblică, se izbeşte în Europa Centrală de armatele creştine ale celor două popoare creştine, polonez şi român.
Ilie Bădescu: Noul ciclu, al naţionalismului deschis, revoluţia naţională, devine pe deplin comprehensibil prin războiul împotriva bolşevismului, prin transformarea mişcărilor de eliberare naţională în război contra bolşevismului universal. Bukovski arată că forţele care susţin bolşevismul cu noile lui forme provin din afara regimurilor politice şi a unor arii ale planetei. Acest nou tip de bolşevism susţine energetic şi eliminarea operei de valoare universală şi chiar a memoriei publice a lui Mircea Vulcănescu, mort în puşcăriile bolşevice din România şi menit unei a doua epurări, încă mai nedemnă decât prima, la ani buni după căderea regimului comunist. Războiul împotriva bolşevismului (care de fapt face parte din cruciada popoarelor creştine contra bolşevismului internaţionalist anticristic, chiar antiteist şi antinaţional) începuse încă în 1918. Armata română avea deja patru ani de război, fiindcă, prin ramura sa transilvăneană participase la ciocnirea dintre cele două imperii, austriac şi ţarist, iar prin ramura sa regăţeană (din Vechiul Regat) intrase direct în marea ciocnire a forţelor lumii noi, grupate în jurul Antantei, cu forţele care nutreau năzuinţa imperialismelor nordice, revigorată prin sovietism şi, practic, deja aliată, după Brest-Litovsk, cu Germania, şi sudic, austro-ungar, de perpetuare a vechii ordini supranaţionale în Europa Centrală şi Răsăriteană. Geopolitic, în 1918, prin decizia trupelor conduse de generalul Ernest Broşteanu de a trece Prutul pentru a restabili ordinea răsturnată de trupele bolşevice în Basarabia, începuse deja un alt tip de război mondial, înlăuntrul celui vechi al popoarelor contra imperiilor. Era vorba despre războiul popoarelor cu imperiul nou, ideologic, reprezentat atunci de sistemul ideocratic bolşevic, care îşi instaurase celula canceroasă la Moscova şi, după o scurtă alianţă, la Brest Litovsk cu Germania, ataşată de vechiul tipar imperial, va declanşa ofensiva în Europa Centrală. După ce a dat jos regimul pravoslavnic al Romanovilor, instaurând regimul anarho-nihilist al noului Marut bicefal, sub cele două nume circumstanţiale, Lenin şi Troţki, bolşevicii au declanşat planul invaziei noului păgânism spre Europa Centrală şi, de acolo, mai departe aşa cum o atestă conceptul troţkist de „export al revoluţiei”, pentru a declanşa o „revoluţie mondială”, de fapt un haos mondial controlat abil de forţele nihilismului antiteist al stelei roşii în cinci colţuri. Nu întâmplător, acest simbol stelar roşu era conceput ca un simbol contrar stelei verotestamentare în şase colţuri şi simbolului crucii, adică celor două simboluri biblice. Noul val devastator al stelei roşii era, în mod vădit, stârnit de surse din afara Bibliei, şi, ca atare, din afara realităţii (nu intru aici în detalii legate de simbolismul stelei în cinci colţuri, mă refer doar la faptul că Troţki a adoptat-o, punând pe ea culoarea roşie, ca simbol al armatei revoluţiei mondiale, ce-ar fi urmat să se întindă peste toate cele cinci continente ale planetei). Răbufnirea acestei stihii, menită să şteargă de pe pământ rânduiala covenantală de sorginte biblică, se izbeşte în Europa Centrală de armatele creştine ale celor două popoare creştine, polonez şi român.
* Prăbuşirea duhovnicească a armatei ruse explică triumful bolşevismului în Rusia ortodoxă
Victor Roncea: Cum se explică triumful bolşevismului într-o Rusie ortodoxă, ataşată totuşi de valori creştine? A contat aşa de mult jocul german, ţinând seama de faptul că şi Germania l-a introdus clandestin pe Lenin în Rusia susţinând planul anarhizant al acestuia în inima imperiului ţarist?
Ilie Bădescu: A contat şi asta, dar nu decisiv. Bolşevismul a reuşit în Rusia pentru că acolo a căzut frontiera Duhului înlăuntrul armatei ruse, al cărei spirit a fost dizolvat prin efectul valului anarhizant al unui duh rău, duhul răzvrătirii în numele trupului. Armata era formată din opresaţii vechiului imperiu şi viclenia bolşevică a constat în propovăduirea unei noi soterii, a unei eliberări a trupului cu preţul vânzării sufletului. Acesta era nucleul târgului invizibil, dar vădit mai târziu, când gulagul bolşevic se va umple de ruşi, în frunte, evident, cu ruşii creştini, adică tocmai cu apărătorii crucii în faţa cumplitei deflagraţii anticreştine şi antiumane, care năzuia transformarea omului cu suflet şi iubire de Dumnezeu în cadavru viu, cum îl numise vizionar Tolstoi, adică în om cu lucirea feţei cucerite la duhul urii şi al dezbinării fraţilor. Soteriologia aceasta imanentist-istoricistă care propovăduieşte libertatea trupului, prin dezlănţuirea dezlânat-anarhizantă a patimilor şi râvnirilor trupeşti este miza acelor democraţii din care este eliminată eclesia, chemare lui Dumnezeu la un tip de ordine înălţătoare, eliberatoare de orice dependenţe faţă de apucăturile din lumea decăzută de la cele înalte, ruptă de ordinea cerească. La momentul în care Ernest Broşteanu trecea Prutul cu trupele sale din corpul armatei creştine, a unui rege creştin, apărător al noii ordini anunţate de Puterile Antantei (titlu premonitor, profetic), de dincolo de linia imperiului roşu, Troţki devoala tehnica noii ofensive. Leon Troţki, comandant al Armatei Roşii, adică a forţei care trecuse în subordinea noului Marut (fără ca acea armată să bănuie măcar pe cine va sluji), propunea o invazie asupra României, care, sublinia el: „va fi urmată de o răspândire a bolşevimului în rândul Armatei Române, aşa cum s-a întâmplat în cazul Ucrainei”. Bieţii soldaţi ruşi, mulţi dintre ei cu suflet creştin, nu puteau bănui ce forţă cumplită se stârnise în lume cu ajutorul unei armate, fidelă până ieri Crucii, şi devenită peste noapte braţul înarmat al stihiei noi, antiteiste. Troţki înţelesese că locul frontierei apărătoare a ordinii celei bune şi deci asupra căreia trebuia dirijat asaltul, era tocmai corpul armatelor. Armatele popoarelor europene erau formate din soldaţi creştini, erau deci armate creştine. Acolo trebuia concentrat asaltul, cu ele trebuia început războiul şi experienţa din Rusia atesta în parte plauzibilitatea noului război. Acesta era un război împotriva frontierei Duhului şi această frontieră era apărată de armatele creştine. Când aceste armate ar fi decreştinate şi deci anarhizate, scoase din ordinea ecleziei militans, războiul împotriva crucii ar fi câştigat. Lucrul acesta se putea produce pe două căi: 1) prin instaurarea în forţă a unor regimuri marionetă acolo unde puterea militară era slăbită, aşa cum s-a întâmplat în Ungaria prin regimul lui Bela Kuhn şi parţial în Bavaria; 2) prin anarhizarea armatelor creştine, provocată de duhul potrivnic al noului Marut bolşevic şi deci prin anihilarea frontierei Duhului apărată tocmai de corpul armatelor creştine. Dacă acele armate ar fi încetat să mai fie creştine, cauza ar fi fost pierdută, ordinea eclesiei militans ar fi fost răsturnată în Europa şi ar fi urmat o epocă a barbariei anticristice şi deci a unei represiuni aşa de cumplite încât atunci ar fi fost sfârşitul Europei Christiana.
Ilie Bădescu: A contat şi asta, dar nu decisiv. Bolşevismul a reuşit în Rusia pentru că acolo a căzut frontiera Duhului înlăuntrul armatei ruse, al cărei spirit a fost dizolvat prin efectul valului anarhizant al unui duh rău, duhul răzvrătirii în numele trupului. Armata era formată din opresaţii vechiului imperiu şi viclenia bolşevică a constat în propovăduirea unei noi soterii, a unei eliberări a trupului cu preţul vânzării sufletului. Acesta era nucleul târgului invizibil, dar vădit mai târziu, când gulagul bolşevic se va umple de ruşi, în frunte, evident, cu ruşii creştini, adică tocmai cu apărătorii crucii în faţa cumplitei deflagraţii anticreştine şi antiumane, care năzuia transformarea omului cu suflet şi iubire de Dumnezeu în cadavru viu, cum îl numise vizionar Tolstoi, adică în om cu lucirea feţei cucerite la duhul urii şi al dezbinării fraţilor. Soteriologia aceasta imanentist-istoricistă care propovăduieşte libertatea trupului, prin dezlănţuirea dezlânat-anarhizantă a patimilor şi râvnirilor trupeşti este miza acelor democraţii din care este eliminată eclesia, chemare lui Dumnezeu la un tip de ordine înălţătoare, eliberatoare de orice dependenţe faţă de apucăturile din lumea decăzută de la cele înalte, ruptă de ordinea cerească. La momentul în care Ernest Broşteanu trecea Prutul cu trupele sale din corpul armatei creştine, a unui rege creştin, apărător al noii ordini anunţate de Puterile Antantei (titlu premonitor, profetic), de dincolo de linia imperiului roşu, Troţki devoala tehnica noii ofensive. Leon Troţki, comandant al Armatei Roşii, adică a forţei care trecuse în subordinea noului Marut (fără ca acea armată să bănuie măcar pe cine va sluji), propunea o invazie asupra României, care, sublinia el: „va fi urmată de o răspândire a bolşevimului în rândul Armatei Române, aşa cum s-a întâmplat în cazul Ucrainei”. Bieţii soldaţi ruşi, mulţi dintre ei cu suflet creştin, nu puteau bănui ce forţă cumplită se stârnise în lume cu ajutorul unei armate, fidelă până ieri Crucii, şi devenită peste noapte braţul înarmat al stihiei noi, antiteiste. Troţki înţelesese că locul frontierei apărătoare a ordinii celei bune şi deci asupra căreia trebuia dirijat asaltul, era tocmai corpul armatelor. Armatele popoarelor europene erau formate din soldaţi creştini, erau deci armate creştine. Acolo trebuia concentrat asaltul, cu ele trebuia început războiul şi experienţa din Rusia atesta în parte plauzibilitatea noului război. Acesta era un război împotriva frontierei Duhului şi această frontieră era apărată de armatele creştine. Când aceste armate ar fi decreştinate şi deci anarhizate, scoase din ordinea ecleziei militans, războiul împotriva crucii ar fi câştigat. Lucrul acesta se putea produce pe două căi: 1) prin instaurarea în forţă a unor regimuri marionetă acolo unde puterea militară era slăbită, aşa cum s-a întâmplat în Ungaria prin regimul lui Bela Kuhn şi parţial în Bavaria; 2) prin anarhizarea armatelor creştine, provocată de duhul potrivnic al noului Marut bolşevic şi deci prin anihilarea frontierei Duhului apărată tocmai de corpul armatelor creştine. Dacă acele armate ar fi încetat să mai fie creştine, cauza ar fi fost pierdută, ordinea eclesiei militans ar fi fost răsturnată în Europa şi ar fi urmat o epocă a barbariei anticristice şi deci a unei represiuni aşa de cumplite încât atunci ar fi fost sfârşitul Europei Christiana.
* Primul Război Mondial din perspectivă creştină
Victor Roncea: Rolul corpurilor militare a fost, după cum spuneaţi în partea precedentă a acestui interviu, esenţial, la momentul schimbării lumilor în pragul ultimului veac al celui de-al doilea mileniu creştin?
Ilie Bădescu: Cu siguranţă. Duhul cel rău, devoalat de Troţki prin sintagma „răspândirea bolşevismului”, ţintea atunci armatele creştine, de unde ar fi urmat, în faza a doua, să se răspândească şi în corpul popoarelor creştine, alungându-l pe Iisus Hristos din viaţa acestor popoare prin răsturnarea ordinii fundamentate pe sistemul ecleziei militans, al botezului, cununiei şi înmormântării creştine şi, deci, pe legământul cu Dumnezeu, pentru orânduirea învăţătorească divină a ciclului vieţii individuale şi colective, adică a modului de a fi şi a călători pe pământ. În temeiul acestei învăţături, viaţa pe pământ este o călătorie euharistică, prin care omul trece din eclesia militans în regimul ceresc al eclesiei triumphans, adică parcurge iniţiatic un drum eliberator. Drumul vieţii capătă înţeles iniţiatic de drum eliberator şi, deci, de triumf eclesial. Acesta este un drum ascensional, urcător, pe care democraţiile seculariste, de culoare roşie sau albastră, l-ar voi suprimat în favoarea unei idolatrii ideologice, a unei false eliberări pe orizontala pă-mânteas-că, fără de vreun acces la verticala cerească.
Confruntarea soldaţilor lui Ernest Broşteanu era confruntarea pentru apărarea acestei ordini eclesiale care uneşte, în călătoria pământeană, cerul cu pământul, exact ceea ce voiau să fractureze comuniştii lui Lenin şi Troţki. Este adevărat că nu toată armata rusească fusese cucerită de duhul stelei roşii în cinci colţuri, fiindcă Comandamentul rusesc, în frunte cu generalul Scerbacev, erau fideli spiritului armatei creştine, astfel că trupele române trec Prutul atât la cererea Sfatului Ţării de la Chişinău, cât şi la cererea Comandamentului rusesc şi deci a generalului Scerbacev din fruntea acelui Comandament. Frontiera Duhului era apărată atunci de corpurile celor două armate creştine într-un teritoriu aflat sub asaltul stihiei bolşevice.
Românii şi ruşii reprezentaţi, ca popor încă îmbisericit, de un corp militar ataşat spiritului unei armate creştine, acţionau ca apărători ai frontierei Duhului pe liniamentul care lega Baltica de Marea Neagră. Privit pe această faţetă a sa, Războiul îşi descoperea un alt înţeles. Nici nu se încheiase războiul dintre Puterile Înţelegerii şi Puterile Centrale că în Răsărit şi apoi în prima linie a Europei Centrale se declanşase un alt război, un al doilea prim război mondial, cel dintre ideologiile idolatre şi mai apoi dintre acestea şi frontul creştin, de apărare a ordinii ecleziale a popoarelor.
Ilie Bădescu: Cu siguranţă. Duhul cel rău, devoalat de Troţki prin sintagma „răspândirea bolşevismului”, ţintea atunci armatele creştine, de unde ar fi urmat, în faza a doua, să se răspândească şi în corpul popoarelor creştine, alungându-l pe Iisus Hristos din viaţa acestor popoare prin răsturnarea ordinii fundamentate pe sistemul ecleziei militans, al botezului, cununiei şi înmormântării creştine şi, deci, pe legământul cu Dumnezeu, pentru orânduirea învăţătorească divină a ciclului vieţii individuale şi colective, adică a modului de a fi şi a călători pe pământ. În temeiul acestei învăţături, viaţa pe pământ este o călătorie euharistică, prin care omul trece din eclesia militans în regimul ceresc al eclesiei triumphans, adică parcurge iniţiatic un drum eliberator. Drumul vieţii capătă înţeles iniţiatic de drum eliberator şi, deci, de triumf eclesial. Acesta este un drum ascensional, urcător, pe care democraţiile seculariste, de culoare roşie sau albastră, l-ar voi suprimat în favoarea unei idolatrii ideologice, a unei false eliberări pe orizontala pă-mânteas-că, fără de vreun acces la verticala cerească.
Confruntarea soldaţilor lui Ernest Broşteanu era confruntarea pentru apărarea acestei ordini eclesiale care uneşte, în călătoria pământeană, cerul cu pământul, exact ceea ce voiau să fractureze comuniştii lui Lenin şi Troţki. Este adevărat că nu toată armata rusească fusese cucerită de duhul stelei roşii în cinci colţuri, fiindcă Comandamentul rusesc, în frunte cu generalul Scerbacev, erau fideli spiritului armatei creştine, astfel că trupele române trec Prutul atât la cererea Sfatului Ţării de la Chişinău, cât şi la cererea Comandamentului rusesc şi deci a generalului Scerbacev din fruntea acelui Comandament. Frontiera Duhului era apărată atunci de corpurile celor două armate creştine într-un teritoriu aflat sub asaltul stihiei bolşevice.
Românii şi ruşii reprezentaţi, ca popor încă îmbisericit, de un corp militar ataşat spiritului unei armate creştine, acţionau ca apărători ai frontierei Duhului pe liniamentul care lega Baltica de Marea Neagră. Privit pe această faţetă a sa, Războiul îşi descoperea un alt înţeles. Nici nu se încheiase războiul dintre Puterile Înţelegerii şi Puterile Centrale că în Răsărit şi apoi în prima linie a Europei Centrale se declanşase un alt război, un al doilea prim război mondial, cel dintre ideologiile idolatre şi mai apoi dintre acestea şi frontul creştin, de apărare a ordinii ecleziale a popoarelor.
* Faliile geospirituale ale „războiului sfârşitului lumilor”
Victor Roncea: Războiul prim mondial apare, în viziunea aceasta, cu mult mai complex decât în descrierea istoriografiei convenţionale sau oficiale. Vă puteţi referi mai în detaliu la această chestiune?
Ilie Bădescu: Războiul I mondial a fost şi un fel de „război al sfârşitului lumilor„, cum ar spune cunoscutul scriitor latino-american Llosa, al unor lumi istorice, evident. Eclezia militans intrase în război cu ideologia bolşevică, antiteistă şi antinaţională, antiumană. Acest război îşi are primul său moment şi, deci, prima ciocnire chiar pe pământ românesc. În Moldova anului 1917. Acesta este, probabil, un prim episod al războiului mondial al ideologiilor (termenul lui Huntington nu acoperă întru totul înţelesul acestui nou tip de război, fiindcă, la polul opus ideologiei bolşevice, se afla nu o ideologie, ci un tip de ordine creştină a lumii, deci însăşi eclesia militans, adică ordinea de pe pământ a creştinilor, a neamurilor creştine). Războiul începuse prin conjuncţia germano-bolşevică menită a susţine trecerea secretă a lui Lenin în Rusia, care a mijlocit astfel „răspândire duhului diabolizant al bolşevismului în rândurile armatei ruse din Moldova”. Incendiaţi de acest duh, armata imperială, anterior creştină, se transformă peste noapte într-o hoardă de pradă, recapitulând vechiul raid prădător cunoscut ruşilor şi românilor din istoria raidurilor tătare. În primăvara lui 1917, aliaţii ruşi devin inamicii României creştine. Fos-tul corp militar creştin al ţarului se transformase în agent al anarhiei bolşevice, declanşând nou tip de război sub forma operaţiunilor unui raid de pradă. Duhul stăpânirilor nedrepte, care a început să domine sufletul militar rusesc deviat (prin efectul anarhiei bolşevice), cel puţin în Basarabia, va fi şi calul troian de penetrare a unui alt duh, încă mai periculos, duhul dezlănţuit al bolşevismului, care aducea cu sine diabolizarea armatei, dovadă că, în timp record, armata, care, ieri, încă era fidelă ţarului, se transformă peste noapte într-o armată dezertoare, anarhizată şi anarhizantă, iar procesul aces-ta îşi arată faţa aproape anticipativ tocmai în Moldova. Armata rusă din Moldova, câştigată de duhul neascultării şi al trufiei noului ighemon, iniţiase aici un viclean război logistic, şi deci se livrase vicleniei şi trădării aliatului, jefuind şi terorizând de-a dreptul ro-mânii, cu sălbăticie, la fel cum au făcut-o apoi şi în al doilea conflict mondial şi după.
Ilie Bădescu: Războiul I mondial a fost şi un fel de „război al sfârşitului lumilor„, cum ar spune cunoscutul scriitor latino-american Llosa, al unor lumi istorice, evident. Eclezia militans intrase în război cu ideologia bolşevică, antiteistă şi antinaţională, antiumană. Acest război îşi are primul său moment şi, deci, prima ciocnire chiar pe pământ românesc. În Moldova anului 1917. Acesta este, probabil, un prim episod al războiului mondial al ideologiilor (termenul lui Huntington nu acoperă întru totul înţelesul acestui nou tip de război, fiindcă, la polul opus ideologiei bolşevice, se afla nu o ideologie, ci un tip de ordine creştină a lumii, deci însăşi eclesia militans, adică ordinea de pe pământ a creştinilor, a neamurilor creştine). Războiul începuse prin conjuncţia germano-bolşevică menită a susţine trecerea secretă a lui Lenin în Rusia, care a mijlocit astfel „răspândire duhului diabolizant al bolşevismului în rândurile armatei ruse din Moldova”. Incendiaţi de acest duh, armata imperială, anterior creştină, se transformă peste noapte într-o hoardă de pradă, recapitulând vechiul raid prădător cunoscut ruşilor şi românilor din istoria raidurilor tătare. În primăvara lui 1917, aliaţii ruşi devin inamicii României creştine. Fos-tul corp militar creştin al ţarului se transformase în agent al anarhiei bolşevice, declanşând nou tip de război sub forma operaţiunilor unui raid de pradă. Duhul stăpânirilor nedrepte, care a început să domine sufletul militar rusesc deviat (prin efectul anarhiei bolşevice), cel puţin în Basarabia, va fi şi calul troian de penetrare a unui alt duh, încă mai periculos, duhul dezlănţuit al bolşevismului, care aducea cu sine diabolizarea armatei, dovadă că, în timp record, armata, care, ieri, încă era fidelă ţarului, se transformă peste noapte într-o armată dezertoare, anarhizată şi anarhizantă, iar procesul aces-ta îşi arată faţa aproape anticipativ tocmai în Moldova. Armata rusă din Moldova, câştigată de duhul neascultării şi al trufiei noului ighemon, iniţiase aici un viclean război logistic, şi deci se livrase vicleniei şi trădării aliatului, jefuind şi terorizând de-a dreptul ro-mânii, cu sălbăticie, la fel cum au făcut-o apoi şi în al doilea conflict mondial şi după.
* Războiul logistic. Noile ciocniri şi triumful ordinii naţionale în Europa Centrală
Victor Roncea: Aţi propus, în altă parte, noţiunea de război logistic. Probabil că nu e cazul să reluăm aici dis-cuţia decât poate pentru a schiţa aliniamentele noilor ciocniri înăuntru cărora a triumfat totuşi ordinea naţională în Europa Centrală.
Ilie Bădescu: Păi să remarcăm, mai întâi, că la propensiunea anarhizantă a unora dintre corpurile armatei ruse, devenite „roşii”, se va adăuga în martie 1918 trădătoarea pace de la Brest Litovsk, semnată între Rusia şi Germania, ceea ce va da o lovitură tot logis-tică dispozitivului defensiv şi ofensiv al Puterilor Înţelegerii, iar pentru români această pace devenise cadrul unei teribile presiuni militare, logistice, politice asupra teritoriilor româneşti, dovadă fiind toate actele diplomaţiei sovietice în respectiva conjunctură, care toate aveau un impact devastator asupra României şi vor conduce, în conjuncţie cu pasivismul egoist al dispozitivului militar aliat, la Pacea de la Bucureşti, dintre România şi Puterile Centrale. Cum se ştie, la 18 februarie/3 martie se semna pacea de la Brest Litovsk între Rusia Sovietică şi Germania. România se găseşte, prin efectele acestei păci, încercuită de inamici (germani, turci, bulgari şi sovietici), „lipsită şi de sprijinul promis de aliaţi” (Ion C. Popa, p. 88), România este silită, ca urmare a trădărilor foştilor aliaţi, să semneze Tratatul cu Puterile Centrale la Bucureşti în 1918, aprilie/mai.
Ilie Bădescu: Păi să remarcăm, mai întâi, că la propensiunea anarhizantă a unora dintre corpurile armatei ruse, devenite „roşii”, se va adăuga în martie 1918 trădătoarea pace de la Brest Litovsk, semnată între Rusia şi Germania, ceea ce va da o lovitură tot logis-tică dispozitivului defensiv şi ofensiv al Puterilor Înţelegerii, iar pentru români această pace devenise cadrul unei teribile presiuni militare, logistice, politice asupra teritoriilor româneşti, dovadă fiind toate actele diplomaţiei sovietice în respectiva conjunctură, care toate aveau un impact devastator asupra României şi vor conduce, în conjuncţie cu pasivismul egoist al dispozitivului militar aliat, la Pacea de la Bucureşti, dintre România şi Puterile Centrale. Cum se ştie, la 18 februarie/3 martie se semna pacea de la Brest Litovsk între Rusia Sovietică şi Germania. România se găseşte, prin efectele acestei păci, încercuită de inamici (germani, turci, bulgari şi sovietici), „lipsită şi de sprijinul promis de aliaţi” (Ion C. Popa, p. 88), România este silită, ca urmare a trădărilor foştilor aliaţi, să semneze Tratatul cu Puterile Centrale la Bucureşti în 1918, aprilie/mai.
* Sprijinul logistic, financiar şi de intelligence german pentru sovietizarea Rusiei
Victor Roncea: Ce alţi factori s-ar cuveni menţionaţi pentru o mai completă caracterizare a mediului istoric în care va triumfa ordinea Noii Europe bazată pe pacea naţiunilor?
Ilie Bădescu: S-ar cuveni să amintim, de pildă, că Mitteleuropa pangermană agravase criza ordinii europene la acel moment. Panideea Mitteleuropeană întăreşte un tip de subordine bazată pe un sistem cu o agravată polarizare panideologică, de o parte, şi lucrarea Catehonului creştin, de alta. Polarizarea nazistă şi cea bolşevică (în cele două expresii ale sale, cominternistă şi stalinistă) se prefigurase încă din timpul primului război mondial. În fond, Cominternul va şi lua fiinţă în 1919, pe 2-6 martie, iar pangermanis-mul îşi derulase prima sa iniţiativă prin susţinerea lui Lenin şi prin instaurarea regimului bolşevic la Moscova, operaţiune imposibilă fără de sprijinul logis-tic, financiar şi de intelligence german. Această nouă ordine antieclesială va triumfa în şi prin Pactul Ribbentrop-Molotov, care este şi piscul aces-tei ordini panideologice, germano-sovietice. Acţiunile militare, informative şi general spirituale ale României vor plasa statul român între cele mai consecvente structuri de suport ale Europei Christiana, Europa unor popoare creştine, organizate sub forma reţelei defensive de state-naţiuni non-agresive, respectuoase faţă de ideea naţională şi faţă de spiritualitatea creştină. Aşa trebuie înţeles sistemul Antantei celei mari, după modelul căreia se vor construi micile antante, sau Înţelegerile regionale, precum Mica Înţelegere, Antanta Balcanică etc., concepute ca bastioane de apărare în faţa puterilor revizioniste şi contra anarhocraţiei sovietizante. Cele două mari agresiuni de formulă nouă, Revizionismul şi Sovietismul, devin ameninţări permanente pe toată durata interbelică şi România împreună cu Polonia au fost statele apărătoare ale frontierei Europei creştine în faţa celor două valuri devastatatoare, aşa de puternice ieri şi renăscute azi, cu mici ajustări, dar cu aceeaşi viclenie. Din acest punct de vedere, cele trei mari operaţiuni militare ale corpurilor militare româneşti atât din estul cât şi din vestul Româ-niei, de la Viena din 1918, avându-i în frunte pe generalul Ion Boeriu şi pe însuşi Iuliu Maniu, eliberatori ai Vienei de hoardele bolşevice anarhizante, de la Chişinău, din Basarabia, şi apoi de la Budapesta, curăţată de bolşevici de Armata Română, în 1919, au prefigurat sistemul defensiv al Europei naţiunilor creştine în faţa celor două expansiuni panideologice antinaţionale şi anticreştine, revizionismul în haina sa mitteleuropeană sudică şi sovietis-mul în cele două formule ale sale, stalinismul şi cominternismul. Revizionismul este expresia de la suprafaţă a nazismului tipologic, iar sovietismul este expresia de epocă a cominternis-mului troţkist şi a stalinismului tipologic. Ambele erau îndreptate împotriva ordinii naţionale, adică bazate pe dreptul popoarelor la autodeterminare naţională. Este, aşadar, evident că instaurarea unor dominaţii panideologice, cu germen totalitar, nu se poate realiza decât prin răsturnarea ordinii naţiunilor libere, prin recurs la suportul unei ideologii dominatoare. Dacă le-ar lipsi un astfel de suport, asemenea supraordonări antinaţionale nu s-ar putea susţine.
Ilie Bădescu: S-ar cuveni să amintim, de pildă, că Mitteleuropa pangermană agravase criza ordinii europene la acel moment. Panideea Mitteleuropeană întăreşte un tip de subordine bazată pe un sistem cu o agravată polarizare panideologică, de o parte, şi lucrarea Catehonului creştin, de alta. Polarizarea nazistă şi cea bolşevică (în cele două expresii ale sale, cominternistă şi stalinistă) se prefigurase încă din timpul primului război mondial. În fond, Cominternul va şi lua fiinţă în 1919, pe 2-6 martie, iar pangermanis-mul îşi derulase prima sa iniţiativă prin susţinerea lui Lenin şi prin instaurarea regimului bolşevic la Moscova, operaţiune imposibilă fără de sprijinul logis-tic, financiar şi de intelligence german. Această nouă ordine antieclesială va triumfa în şi prin Pactul Ribbentrop-Molotov, care este şi piscul aces-tei ordini panideologice, germano-sovietice. Acţiunile militare, informative şi general spirituale ale României vor plasa statul român între cele mai consecvente structuri de suport ale Europei Christiana, Europa unor popoare creştine, organizate sub forma reţelei defensive de state-naţiuni non-agresive, respectuoase faţă de ideea naţională şi faţă de spiritualitatea creştină. Aşa trebuie înţeles sistemul Antantei celei mari, după modelul căreia se vor construi micile antante, sau Înţelegerile regionale, precum Mica Înţelegere, Antanta Balcanică etc., concepute ca bastioane de apărare în faţa puterilor revizioniste şi contra anarhocraţiei sovietizante. Cele două mari agresiuni de formulă nouă, Revizionismul şi Sovietismul, devin ameninţări permanente pe toată durata interbelică şi România împreună cu Polonia au fost statele apărătoare ale frontierei Europei creştine în faţa celor două valuri devastatatoare, aşa de puternice ieri şi renăscute azi, cu mici ajustări, dar cu aceeaşi viclenie. Din acest punct de vedere, cele trei mari operaţiuni militare ale corpurilor militare româneşti atât din estul cât şi din vestul Româ-niei, de la Viena din 1918, avându-i în frunte pe generalul Ion Boeriu şi pe însuşi Iuliu Maniu, eliberatori ai Vienei de hoardele bolşevice anarhizante, de la Chişinău, din Basarabia, şi apoi de la Budapesta, curăţată de bolşevici de Armata Română, în 1919, au prefigurat sistemul defensiv al Europei naţiunilor creştine în faţa celor două expansiuni panideologice antinaţionale şi anticreştine, revizionismul în haina sa mitteleuropeană sudică şi sovietis-mul în cele două formule ale sale, stalinismul şi cominternismul. Revizionismul este expresia de la suprafaţă a nazismului tipologic, iar sovietismul este expresia de epocă a cominternis-mului troţkist şi a stalinismului tipologic. Ambele erau îndreptate împotriva ordinii naţionale, adică bazate pe dreptul popoarelor la autodeterminare naţională. Este, aşadar, evident că instaurarea unor dominaţii panideologice, cu germen totalitar, nu se poate realiza decât prin răsturnarea ordinii naţiunilor libere, prin recurs la suportul unei ideologii dominatoare. Dacă le-ar lipsi un astfel de suport, asemenea supraordonări antinaţionale nu s-ar putea susţine.
* Erori ale naţionalismului interbelic
Victor Roncea: Ce puteţi spune des-pre naţionalismul interbelic şi postbelic într-un atare context?
Ilie Bădescu: Noua ordine post-trianonică s-a legat evident de forţele naţionalismului deschis al naţiunilor central-europene, aşa cum triumful asupra sistemului bolşevic, şi deci pentru răsturnarea unei hegemonii ideologice anticreştine, s-a legat tot de forţele naţionaliste ale popoarelor central-europene. Marea greşeală a unora dintre ideologii naţionalismului interbelic a constat în atribuirea unui referenţial etnic forţelor potrivnice ordinii naţionale. Mă refer în primul rând la referenţialul antisemit profund eronat. Fenomenele şi forţele potrivnice ordinii naţionale nu au suport etnic, ci, precum vedem, fie un suport imperialist, fie colonial, fie pur şi simplu ideologic (incluzând aici „colonialis-mul mental”), fie revizionist. Tentaţia de a căuta duşmani în apartenenţele etnice este de două ori primejdioasă: întâi că dezinformează asupra resorturilor şi deci asupra rădăcinilor reale ale celor două fenomene subordinaţionis-te la care ne-am referit (subordinaţionismul bolşevic, panideologic, cominternist sau cel fascisto-nazist) şi în al doilea rând că direcţionează fals acţiunea ofensivă şi defensivă împotriva acestor forţe şi acţiuni antinaţionale şi anticreştine. Cele două tipuri de agresiuni anticreştine (comunisto-kominternistă şi nazisto-fascistă) nu izvărăsc din vreun neam, ci, din contră, acţionează împotriva ideii de neam şi împotriva ordinii eclesiale iudeo-creştine. Ca să putem fi naţionalişti autentici, trebuie categoric să ne desprindem de orice tentaţie antisemită, vicleană, fiindcă antisemitismul este invenţia unui nou Marut, care doreşte să devieze afirmarea naţională, întemeiată pe iubirea de neam, într-o direcţie care ar compromite-o, mutând-o, pervers, în orizontul obscur al unor confruntări eronate, anarhizante, istovitoare şi finalmente autodistructive. Cel ce se revendică de la învăţătura eternă a Sfintei Scripturi nu poate să nu iubească primul popor biblic deodată cu toate popoarele planetei care sunt toate prezente, într-o formă sau alta, în textul, supratextul, subtextul şi intratextul Bibliei. De aceea, Biblia trebuie privită drept ceea ce este: Carte de Învăţătură Universală, dumnezeiască. Aceasta ne opreşte să facem rău ori, încă mai complet, ne îndrumă, prin cuvântul direct al lui Dumnezeu, să facem binele, fiindcă, astfel, sigur vom fi, implicit, opriţi de la facerea de rău. Răul nu vine de la cei ce iubesc Biblia şi împărtăşesc iubirea de neam, ci de la cei ce urăsc Biblia şi odată cu aceasta şi neamurile, răul vine de la cei care luptă pentru o lume fără de Biblie şi, deci, fără de Dumnezeu şi fără diversitatea binecuvântată a neamurilor. În cele din urmă, problema reală a unora ca aceştia n-ar fi atât că nu pot primi Biblia, în genere, învăţăturile revelate (pe cale naturală şi supranaturală) şi deci cuvântul lui Dumnezeu ori că nu pot auzi chemarea la iubire de neam, ci că sfârşesc prin a se transforma în cruciaţi ai unui război contra Bibliei şi împotriva iubirii de neam ca sentiment universal. Abia această ipostază îi transformă în agresori care vor stârni, în mod fatal, reacţia iubitorilor de pace, de Dumnezeu şi de neam. Iar această reacţie este afirmativă, se manifestă sub forma întreitei căi: calea păcii (adică a iubirii semenilor), calea iubirii de Dumnezeu şi calea iubirii de neam. Cele trei iubiri sunt arma de apărare a căii celei bune pe care călătorim spre ţinta finală şi de aceea este vital să o apărăm de inamicii ei: ura de Dumnezeu, de semeni şi de neam, nedreptatea, minciuna, trufia. Duhul slavei deşarte este cel mai viclean dintre toate duhurile cele potrivnice şi singura cale de a ne apăra de lucrarea lui este calea celor trei iubiri. Din ele se nasc şi cele trei slujiri: faţă de semeni (slujirea păcii), faţă de ordinea dumnezeiască (eclesia sau chemarea la comuniune slujitoare cu Dumnezeu) şi faţă de neamul din care te tragi deodată cu cel în mijlocul căruia trăieşti. Fiecare om trăieşte în aceste grădini şi este chemat să le cultive ca să nu se sălbăticească lumea din dreptul lui şi deci din locul lui sălbăticindu-se astfel şi propria fiinţă, pe care o vor copleşi buruienile patimilor în frunte cu cea care otrăveşte sufletul, buruiana slavei deşarte, a trufiei. Aceasta ucide sufletul fără a se atinge de trup, pe care însă îl preschimbă în cavoul propriului suflet transformând făptura în cadavru viu, cum ne spune Tolstoi. Persoana lovită de această patimă este purtătoarea unui mormânt în lume, a unui templu al morţii, groaznic, devastator. În lumea fără de Dumnezeu şi deci fără de iubire se înmulţesc aceşti purtători ai morţii, şi lumea aceasta este pe toată lăţimea ei locul unei terifiante culturi a morţii, a unei morţi umblătoare. Cultura morţii este cultura unei lumi cu suflete secate, lipsite de medicamentul întreitei iubiri.
Victor Roncea: Dar neamurile nu pot greşi? Este o evidenţă că anumite neamuri au înclinaţii aparte, după cum o dovedeşte istoria, respectiv, ca să dau doar două exemple, nemţii, cu toate că au vârfuri de cultură universală extraordinare, ceea ce denotă profunzime sufletească, sunt pe fond militarişti şi suferinzi de această boală a dominării cu orice preţ, ruşii, deşi au o inteligenţă artistică specială, sunt hrăpăreţi şi sălbatici în manifestări contra altor neamuri, ca să fiu elegant, etc.? Iar acum, noi, cu aceste pruncucideri în masă din ultimii zeci de ani, de peste 20.000.000 de suflete? Cum vor atârna pe cântarul mântuirii neamurilor?
Ilie Bădescu: Greşeala neamurilor este posibilă, deşi niciodată un popor nu cade în greşeală cu toată fiinţa lui. Dumnezeu ne dă posibilitatea pocăinţei, a îndreptării. Poate ar fi mai bine să vorbim despre greşeala din popor, nu despre greşeala poporului, fiindcă e greu să faci o asemenea inferenţă asupra unui popor ca întreg şi deci ca entitate istorică şi transistorică totodată. Aşa ceva doar proorocul lui Dumnezeu are putere să vadă şi să mărturisească. Pentru judecata obişnuită este mai nimerit să vorbim despre greşeala din popor, care dacă ar absorbi tot poporul acesta ar pieri. Pentru a redobândi şansă izbăvitoare şi eventual preventivă, popoarele trebuie să se privească mereu în oglinda faptelor lor istorice. Care este oglinda neamurilor? Însuşi Dumnezeul iubirii şi al dreptăţii. În această chestiune este bine să luăm pilde de la poporul mărturisit de Dumnezeu în Cartea Sa, din care aflăm că segmente ale poporului cu regele lui au greşit, au căzut, dar au avut tăria să se întoarcă şi să plângă precum a plâns Saul cu fiul său şi cu poporul care se fla cu el în Ghibeea: „Saul, împreună cu Ionatan, fiul său, şi cu poporul ce se afla cu ei s-au oprit în Ghibeea lui Veniamin; şi plângeau” (I regi, 13, 16). Plângeau pentru că Saul şi poporul ce se afla cu el (deci nu tot poporul) nu res-pectaseră rânduiala lui Dumnezeu şi nici porunca Sa, după cum i le tâlcuise Samuel, preotul lui Dumnezeu. Chiar şi aşa, pentru plânsul căinţei lor şi dacă Saul şi poporul care se afla cu el n-ar fi greşit a doua oară în faţa lui Dumnezeu, Saul n-ar fi fost lepădat de Dumnezeu. Părerea mea este că prima ilus-trare istorică a greşelii din popor este cea prin care se ia în deşert ceea ce Dumnezeu a rânduit pentru popoare, prin darul autohtoniei, al pământeniei. Este suficient să privim în istorie felul războaielor pentru a ne da seama care dintre popoarele din jur cu tot cu regii şi cu cei mari ai lor au greşit împotriva poruncii autohtoniei, năzuind să fie stăpîni peste alte popoare şi în dispreţul pământeniei. Revizionismul se încadrează aici, ocupaţiile, panideile, silniciile ideologice, de esenţă, idolatră, se încadrează tot aici. Vom putea sesiza stilurile naţionale în istorie din lecţia întâlnirii popoarelor pe acelaşi teritoriu. Când alte neamuri au venit în pământurile locuite şi lucrate de daco-romani, acelea au fost primite cu frăţietate, dar, din nefericire, noii veniţi nu s-au mulţumit cu frăţietatea, ci s-au precipitat, întru slavă deşartă, să devină stăpâni şi să-l elimine pe localnic, adică au devenit uzurpatori. Citiţi Memorandumul transilvănenilor către Francisc Iosif I de la 1892 pentru a sesiza cum a părăsit feudalitatea maghiară frăţietatea cu românii autohtoni din Transilvania, trecând la un lung proces de anulare retrogresivă a dreptului public al românilor asupra pământurilor lor şi asupra numelui lor. Acestea sunt greşeli în faţa rânduielii lui Dumnezeu fiindcă încalcă porunca pământeniei (Dumnezeu i-a dăruit omului pământul spre folosinţă, cultivare şi incluziune, nu spre eliminare şi exclusivitate), a frăţietăţii (iubirii) şi a dreptăţii. Când se petrec asemenea fapte şi poporul sosit consimte la samavolniciile mai marilor lui, acel popor cade în greşeală de neam. Când cineva foloseşte harta ca semn şi ca instrument al stăpânirii şi al exclusivităţii, se face apostol al duhului slavei deşarte, săvârşind o mare eroare fiind-că semănând vânt va culege furtună. Ce dreptate au săvârşit sovieticii la Fântâna Albă, în Basarabia, când au săvârşit masacrul asupra celor 3000 de oameni neînarmaţi, bărbaţi, femei şi copii, doar pentru că aceia au ales calea exilului interior, la fraţii lor, adică mutarea în grădina propriei pământenii?! Ce imperativ au slujit acei soldaţi prin care ajungea firul crimei de neam de la Moscova până la Prut? Cu toate acestea, nu suntem îndreptăţiţi să punem stigmate asupra întregului popor rus pentru ceea ce s-a întâmplat acolo la Fântâna Albă ori pentru crima lui Stalin de la Katyn.
Sigur, ar fi fost necesar ca reprezentanţii acestui stat, moştenitorii autorităţilor criminale de ieri, să ceară iertare, creştineşte, urmaşilor victimelor şi martirilor de atunci şi din timpul ocupaţiei ruseşti a Poloniei şi, în ce ne priveşte, a Basarabiei şi Bucovinei şi a întregii Românii. Dar aceasta ţine de ceea ce spunea chiar Tolstoi… Istoria este plină de asemenea greşeli scrise definitiv în dreptul unor segmente ale popoarelor, dar nici acestea nu îndreptăţesc ura de neam ori spaima etnofiliei, a iubirii de neam. Fiindcă, a face bine, aşa cum sună porunca Noului Testament (respectiv, a nu face răul, cum ne cere Vechiul Testament), este incompatibil cu a-ţi plimba frontiera urii ori a slavei deşarte şi a răzbunării pe teritorii proprii ori străine. Din contră, frontiera duhului este, precum am mai spus-o, frontiera întreitei iubiri: de Dumnezeu, de semeni, şi de neam; în care se concentrează, în formă completă, cultura vieţii, iubirea de familie, de părinţi, cerută prin porunca a cincea din Tablele Legii şi deci din legământul sinaitic cu Dumnezeu şi rememorată în cadrul Tratatului de la Trianon vădind esenţa covenantală a acestui excepţional document diplomatic al Puterilor lucide ale Înţelegerii care au vorbit atunci înlăuntrul cuvântului lui Dumnezeu: „Şi a zis Dumnezeu să se facă dreptate şi s-a făcut dreptate”.
A consemnat Victor Roncea
Ilie Bădescu: Noua ordine post-trianonică s-a legat evident de forţele naţionalismului deschis al naţiunilor central-europene, aşa cum triumful asupra sistemului bolşevic, şi deci pentru răsturnarea unei hegemonii ideologice anticreştine, s-a legat tot de forţele naţionaliste ale popoarelor central-europene. Marea greşeală a unora dintre ideologii naţionalismului interbelic a constat în atribuirea unui referenţial etnic forţelor potrivnice ordinii naţionale. Mă refer în primul rând la referenţialul antisemit profund eronat. Fenomenele şi forţele potrivnice ordinii naţionale nu au suport etnic, ci, precum vedem, fie un suport imperialist, fie colonial, fie pur şi simplu ideologic (incluzând aici „colonialis-mul mental”), fie revizionist. Tentaţia de a căuta duşmani în apartenenţele etnice este de două ori primejdioasă: întâi că dezinformează asupra resorturilor şi deci asupra rădăcinilor reale ale celor două fenomene subordinaţionis-te la care ne-am referit (subordinaţionismul bolşevic, panideologic, cominternist sau cel fascisto-nazist) şi în al doilea rând că direcţionează fals acţiunea ofensivă şi defensivă împotriva acestor forţe şi acţiuni antinaţionale şi anticreştine. Cele două tipuri de agresiuni anticreştine (comunisto-kominternistă şi nazisto-fascistă) nu izvărăsc din vreun neam, ci, din contră, acţionează împotriva ideii de neam şi împotriva ordinii eclesiale iudeo-creştine. Ca să putem fi naţionalişti autentici, trebuie categoric să ne desprindem de orice tentaţie antisemită, vicleană, fiindcă antisemitismul este invenţia unui nou Marut, care doreşte să devieze afirmarea naţională, întemeiată pe iubirea de neam, într-o direcţie care ar compromite-o, mutând-o, pervers, în orizontul obscur al unor confruntări eronate, anarhizante, istovitoare şi finalmente autodistructive. Cel ce se revendică de la învăţătura eternă a Sfintei Scripturi nu poate să nu iubească primul popor biblic deodată cu toate popoarele planetei care sunt toate prezente, într-o formă sau alta, în textul, supratextul, subtextul şi intratextul Bibliei. De aceea, Biblia trebuie privită drept ceea ce este: Carte de Învăţătură Universală, dumnezeiască. Aceasta ne opreşte să facem rău ori, încă mai complet, ne îndrumă, prin cuvântul direct al lui Dumnezeu, să facem binele, fiindcă, astfel, sigur vom fi, implicit, opriţi de la facerea de rău. Răul nu vine de la cei ce iubesc Biblia şi împărtăşesc iubirea de neam, ci de la cei ce urăsc Biblia şi odată cu aceasta şi neamurile, răul vine de la cei care luptă pentru o lume fără de Biblie şi, deci, fără de Dumnezeu şi fără diversitatea binecuvântată a neamurilor. În cele din urmă, problema reală a unora ca aceştia n-ar fi atât că nu pot primi Biblia, în genere, învăţăturile revelate (pe cale naturală şi supranaturală) şi deci cuvântul lui Dumnezeu ori că nu pot auzi chemarea la iubire de neam, ci că sfârşesc prin a se transforma în cruciaţi ai unui război contra Bibliei şi împotriva iubirii de neam ca sentiment universal. Abia această ipostază îi transformă în agresori care vor stârni, în mod fatal, reacţia iubitorilor de pace, de Dumnezeu şi de neam. Iar această reacţie este afirmativă, se manifestă sub forma întreitei căi: calea păcii (adică a iubirii semenilor), calea iubirii de Dumnezeu şi calea iubirii de neam. Cele trei iubiri sunt arma de apărare a căii celei bune pe care călătorim spre ţinta finală şi de aceea este vital să o apărăm de inamicii ei: ura de Dumnezeu, de semeni şi de neam, nedreptatea, minciuna, trufia. Duhul slavei deşarte este cel mai viclean dintre toate duhurile cele potrivnice şi singura cale de a ne apăra de lucrarea lui este calea celor trei iubiri. Din ele se nasc şi cele trei slujiri: faţă de semeni (slujirea păcii), faţă de ordinea dumnezeiască (eclesia sau chemarea la comuniune slujitoare cu Dumnezeu) şi faţă de neamul din care te tragi deodată cu cel în mijlocul căruia trăieşti. Fiecare om trăieşte în aceste grădini şi este chemat să le cultive ca să nu se sălbăticească lumea din dreptul lui şi deci din locul lui sălbăticindu-se astfel şi propria fiinţă, pe care o vor copleşi buruienile patimilor în frunte cu cea care otrăveşte sufletul, buruiana slavei deşarte, a trufiei. Aceasta ucide sufletul fără a se atinge de trup, pe care însă îl preschimbă în cavoul propriului suflet transformând făptura în cadavru viu, cum ne spune Tolstoi. Persoana lovită de această patimă este purtătoarea unui mormânt în lume, a unui templu al morţii, groaznic, devastator. În lumea fără de Dumnezeu şi deci fără de iubire se înmulţesc aceşti purtători ai morţii, şi lumea aceasta este pe toată lăţimea ei locul unei terifiante culturi a morţii, a unei morţi umblătoare. Cultura morţii este cultura unei lumi cu suflete secate, lipsite de medicamentul întreitei iubiri.
Victor Roncea: Dar neamurile nu pot greşi? Este o evidenţă că anumite neamuri au înclinaţii aparte, după cum o dovedeşte istoria, respectiv, ca să dau doar două exemple, nemţii, cu toate că au vârfuri de cultură universală extraordinare, ceea ce denotă profunzime sufletească, sunt pe fond militarişti şi suferinzi de această boală a dominării cu orice preţ, ruşii, deşi au o inteligenţă artistică specială, sunt hrăpăreţi şi sălbatici în manifestări contra altor neamuri, ca să fiu elegant, etc.? Iar acum, noi, cu aceste pruncucideri în masă din ultimii zeci de ani, de peste 20.000.000 de suflete? Cum vor atârna pe cântarul mântuirii neamurilor?
Ilie Bădescu: Greşeala neamurilor este posibilă, deşi niciodată un popor nu cade în greşeală cu toată fiinţa lui. Dumnezeu ne dă posibilitatea pocăinţei, a îndreptării. Poate ar fi mai bine să vorbim despre greşeala din popor, nu despre greşeala poporului, fiindcă e greu să faci o asemenea inferenţă asupra unui popor ca întreg şi deci ca entitate istorică şi transistorică totodată. Aşa ceva doar proorocul lui Dumnezeu are putere să vadă şi să mărturisească. Pentru judecata obişnuită este mai nimerit să vorbim despre greşeala din popor, care dacă ar absorbi tot poporul acesta ar pieri. Pentru a redobândi şansă izbăvitoare şi eventual preventivă, popoarele trebuie să se privească mereu în oglinda faptelor lor istorice. Care este oglinda neamurilor? Însuşi Dumnezeul iubirii şi al dreptăţii. În această chestiune este bine să luăm pilde de la poporul mărturisit de Dumnezeu în Cartea Sa, din care aflăm că segmente ale poporului cu regele lui au greşit, au căzut, dar au avut tăria să se întoarcă şi să plângă precum a plâns Saul cu fiul său şi cu poporul care se fla cu el în Ghibeea: „Saul, împreună cu Ionatan, fiul său, şi cu poporul ce se afla cu ei s-au oprit în Ghibeea lui Veniamin; şi plângeau” (I regi, 13, 16). Plângeau pentru că Saul şi poporul ce se afla cu el (deci nu tot poporul) nu res-pectaseră rânduiala lui Dumnezeu şi nici porunca Sa, după cum i le tâlcuise Samuel, preotul lui Dumnezeu. Chiar şi aşa, pentru plânsul căinţei lor şi dacă Saul şi poporul care se afla cu el n-ar fi greşit a doua oară în faţa lui Dumnezeu, Saul n-ar fi fost lepădat de Dumnezeu. Părerea mea este că prima ilus-trare istorică a greşelii din popor este cea prin care se ia în deşert ceea ce Dumnezeu a rânduit pentru popoare, prin darul autohtoniei, al pământeniei. Este suficient să privim în istorie felul războaielor pentru a ne da seama care dintre popoarele din jur cu tot cu regii şi cu cei mari ai lor au greşit împotriva poruncii autohtoniei, năzuind să fie stăpîni peste alte popoare şi în dispreţul pământeniei. Revizionismul se încadrează aici, ocupaţiile, panideile, silniciile ideologice, de esenţă, idolatră, se încadrează tot aici. Vom putea sesiza stilurile naţionale în istorie din lecţia întâlnirii popoarelor pe acelaşi teritoriu. Când alte neamuri au venit în pământurile locuite şi lucrate de daco-romani, acelea au fost primite cu frăţietate, dar, din nefericire, noii veniţi nu s-au mulţumit cu frăţietatea, ci s-au precipitat, întru slavă deşartă, să devină stăpâni şi să-l elimine pe localnic, adică au devenit uzurpatori. Citiţi Memorandumul transilvănenilor către Francisc Iosif I de la 1892 pentru a sesiza cum a părăsit feudalitatea maghiară frăţietatea cu românii autohtoni din Transilvania, trecând la un lung proces de anulare retrogresivă a dreptului public al românilor asupra pământurilor lor şi asupra numelui lor. Acestea sunt greşeli în faţa rânduielii lui Dumnezeu fiindcă încalcă porunca pământeniei (Dumnezeu i-a dăruit omului pământul spre folosinţă, cultivare şi incluziune, nu spre eliminare şi exclusivitate), a frăţietăţii (iubirii) şi a dreptăţii. Când se petrec asemenea fapte şi poporul sosit consimte la samavolniciile mai marilor lui, acel popor cade în greşeală de neam. Când cineva foloseşte harta ca semn şi ca instrument al stăpânirii şi al exclusivităţii, se face apostol al duhului slavei deşarte, săvârşind o mare eroare fiind-că semănând vânt va culege furtună. Ce dreptate au săvârşit sovieticii la Fântâna Albă, în Basarabia, când au săvârşit masacrul asupra celor 3000 de oameni neînarmaţi, bărbaţi, femei şi copii, doar pentru că aceia au ales calea exilului interior, la fraţii lor, adică mutarea în grădina propriei pământenii?! Ce imperativ au slujit acei soldaţi prin care ajungea firul crimei de neam de la Moscova până la Prut? Cu toate acestea, nu suntem îndreptăţiţi să punem stigmate asupra întregului popor rus pentru ceea ce s-a întâmplat acolo la Fântâna Albă ori pentru crima lui Stalin de la Katyn.
Sigur, ar fi fost necesar ca reprezentanţii acestui stat, moştenitorii autorităţilor criminale de ieri, să ceară iertare, creştineşte, urmaşilor victimelor şi martirilor de atunci şi din timpul ocupaţiei ruseşti a Poloniei şi, în ce ne priveşte, a Basarabiei şi Bucovinei şi a întregii Românii. Dar aceasta ţine de ceea ce spunea chiar Tolstoi… Istoria este plină de asemenea greşeli scrise definitiv în dreptul unor segmente ale popoarelor, dar nici acestea nu îndreptăţesc ura de neam ori spaima etnofiliei, a iubirii de neam. Fiindcă, a face bine, aşa cum sună porunca Noului Testament (respectiv, a nu face răul, cum ne cere Vechiul Testament), este incompatibil cu a-ţi plimba frontiera urii ori a slavei deşarte şi a răzbunării pe teritorii proprii ori străine. Din contră, frontiera duhului este, precum am mai spus-o, frontiera întreitei iubiri: de Dumnezeu, de semeni, şi de neam; în care se concentrează, în formă completă, cultura vieţii, iubirea de familie, de părinţi, cerută prin porunca a cincea din Tablele Legii şi deci din legământul sinaitic cu Dumnezeu şi rememorată în cadrul Tratatului de la Trianon vădind esenţa covenantală a acestui excepţional document diplomatic al Puterilor lucide ale Înţelegerii care au vorbit atunci înlăuntrul cuvântului lui Dumnezeu: „Şi a zis Dumnezeu să se facă dreptate şi s-a făcut dreptate”.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu