Nestorie a fost şi el patriarh al Constantinopolului şi – când începea să-şi predice erezia – preoţii se despărţeau de el şi refuzau să-i pomenească credincioşii şi numele la Liturghie. Avem mărturia în viaţa SFANTULUI IPATIE DIN RUFINIANUS, care este pomenit pe 17 iunie: „Când Nestorie venea din Antiohia pentru a primi titlul de patriarh al vestitului Oraş Imperial al Constantinopolului, aflându-se în suita lui Dionisie, care devenise Guvernatorul provinciei Orientum [1], Sfântul Ipatie are o vedenie în clipa în care Nestorie se apropie de cetate. El vede, în sfânta biserică din capitală, pe mireni punându-l pe Nestorie pe tron ; un glas se auzi îndată: „În trei ani şi jumătate, această neghină va fi smulsă”. Faptul că, în vis, laicii înscăunau pe Nestorie arată că cel ce devine eretic pierde continuitatea apostolică, chiar dacă, în chip părelnic a fost hirotonit de doi sau trei episcopi.
Atunci Sfântul Ipatie începu să spună câtorva oameni, mai ales fraţilor din mănăstirea sa: „Acest om care tocmai soseşte îmi aduce multă nelinişte, fiii mei, căci am văzut că se va abate de la credinţă; dar nu va păstori decât trei ani şi jumătate”. Din întâmplare, Nestorie a aflat ce spunea Ipatie despre el şi de aceea, când a trecut prin apropierea mănăstirii sfântului, el a refuzat să intre ca să-l întâlnească, chiar dacă a fost până acolo peste tot şi chiar dacă a trecut, în vizita sa prin capitală, pe la toate mănăstirile şi la toţi egumenii şi ierarhii Bisericii. Cum a intrat în oraş şi a luat în stăpânire tronul patriarhal, a trimis la Sfântul Ipatie pe nişte clerici cu mesajul: „Mergeţi şi ziceţi acestui visător găunos: Voi domni douăzeci de ani în cetate şi ce vor fi atunci visele tale?” Sfântul Ipatie le răspunse: „Spuneţi patriarhului că dacă vedenia pe care am avut-o se împlineşte, aceasta este o descoperire dumnezeiască; dacă nu, este un vis, o închipuire pe care am avut-o ca orice om.” Încurcat de acest răspuns adus de trimişii lui, după câtva timp Nestorie trimite alţi emisari să-l prindă în cursa propriilor cuvinte. Dar după ce l-au încercat punându-i întrebări plicticoase şi nefolositoare, nu numai că nu-l puteau surprinde în cuvintele sale, dar plecau şi plini de admiraţie pentru el, pentru că înţelegeau cu câtă înţelepciune era sfântul dăruit. Pentru aceasta Nestorie l-a lăsat în pace şi nu a mai trimis la el pe nimeni. Cei trei ani s-au scurs şi comoara cea rea din inima lui Nestorie începu puţin câte puţin să se arate. În predicile lui se porni să spună lucruri groaznice despre Dumnezeu, care au şi căzut asupra capului lui şi pe care nu se cuvine ca noi să le repetăm. Acest om făţarnic nu cunoştea Sfânta Scriptură, care zice: „Cine va povesti despre naşterea Sa?” şi „Nu iscodi cele mai presus de mintea ta!”. Când Sfântul Ipatie înţelese că Nestorie avea învăţături eretice, îi şterse numaidecât numele din diptice în biserica Sfinţilor Apostoli, aşa încât să nu se mai pomenească numele lui la Sfânta Jertfă.
„Când află episcopul Eulalie, se nelinişti gândind la urmările celor întâmplate. Şi văzând că mulţi au început să facă la fel, Nestorie îi porunci să-l pedepsească pe Ipatie, căci Nestorie era încă la putere în cetate. Atunci episcopul Eulalie îi vorbi lui Ipatie cu aceste cuvinte: „De ce i-ai şters numele din diptice fără să gândeşti la ce va urma? ” Sfântul îi răspunse: „Cum am aflat că spune erezii despre Dumnezeu, am încetat orice comuniune cu el şi nu-i mai pomenesc numele; pentru că nu este episcop”. Atunci mâniindu-se, episcopul spuse: „Ajunge! Îndreaptă ce ai făcut căci altfel voi lua măsuri asupra ta”. Sfântul Ipatie răspunse: „Fă ce vrei. Cât despre mine, sunt gata pentru orice suferinţă, de când am hotărât să rup comuniunea cu el.” Iar în ziua când Nestorie a plecat la Efes şi s-a adunat sinodul care l-a şi depus, Sfântul Ipatie are o vedenie cu un înger al Domnului care-l ia pe Sfântul Apostol Ioan şi îl aduce la credinciosul împărat, spunându-i: „Vei zice împăratului: Osândeşte-l pe Nestorie”. Iar împăratul l-a osândit, după cum i-a spus Evanghelistul Ioan. Sfântul Ipatie a însemnat ziua aceea şi s-a adeverit că Nestorie fusese depus după ce s-au scurs cei trei ani şi jumătate, aşa cum Dumnezeu prevestise sfântului. Şi după câteva zile decretul de depunere a fost adus la Constantinopol. I s-a dat citire înaintea clerului şi a poporului, episcopul Eulalie şi Sfântul Ipatie fiind de faţă, şi unul şi celălalt, în biserică.”
Prin această pildă se arată că preoţii ortodocşi nu primeau să pomenească numele patriarhului la Liturghie, chiar dinainte de sinodiceasca judecată. Ei socoteau că Nestorie nu este episcop – şi asta înainte ca erezia să fie osândită la al Treilea Sinod Ecumenic de la Efes (431). De fapt, o erezie este o erezie, chiar dacă este sau nu osândită de vreun sinod.
SFÂNTUL IOAN GURĂ DE AUR învaţă: „Vrăjmaşi ai lui Dumnezeu nu sunt doar ereticii, ci şi cei aflaţi în comuniune cu ei!”.
Viata SFANTULUI MAXIM MARTURISITORUL este o pildă şi mai însemnată pentru acelaşi fel de atitudine. Atunci când toţi patriarhii, din convingere sau de frica împăratului, au devenit monoteliţi, Sfântul Maxim, care era simplu monah , nu a primit să se împărtăşească cu ei. Pentru el problema nu era aceea a canonicităţii acestor biserici, ci înainte de toate aceea a Ortodoxiei lor.
Fără credinţa cea dreaptă, la ce ar folosi presupusa lor „canonicitate”? Când trimişii patriarhului au venit la el în temniţă au încercat să-l facă să creadă că este în afara Bisericii, căci toate bisericile locale erau oficial monotelite: „De ce Biserică ţii? De cea de Constantinopol, de Roma, de Antiohia, de Alexandria sau de Ierusalim? Fiindcă toate aceste Biserici, cu părţile cele ce se află sub ele, sunt unite. Deci, de eşti fiu al Bisericii soborniceşti, intră neîntârziat în comuniune cu noi, ca să nu te trezeşti pe cine ştie ce drum străin sau nou, care te va face să cazi acolo unde nu te aştepţi!”
Iar sfântul a grăit: „Domnul Hristos a numit Sobornicească Biserică pe acea care păzeşte adevărata şi mântuitoarea mărturisire de credinţă. Pentru această mărturisire El l-a numit pe Petru fericit şi a spus că va zidi Biserica Sa pe această mărturisire. Totuşi eu vreau să cunosc mărturisirea voastră, pe care se întemeiază, ziceţi voi, unitatea întregii Biserici. Dacă ea nu se împotriveşte Adevărului, nu voi mai rupe comuniunea cu voi.” Apoi, văzând că această mărturisire se îndepărta de Adevăr, Sfântul Maxim nu a primit să semneze.
Mai apoi, când patriarhul Romei care era încă ortodox, în ciuda spuselor trimişilor Patriarhatului, a condamnat monotelismul patriarhilor răsăriteni, Sfântul Maxim a mărturisit că, fiind lipsiţi de credinţa ortodoxă, patriarhii acestor aşezări şi-au pierdut continuitatea apostolică, deci şi „puterea de a lega şi a dezlega”. A mai spus: „Au fost depuşi şi lipsiţi de treapta preoţiei în sinodul local ce s-a întrunit de curând la Roma. Ce Taine mai pot ei săvârşi? Sau ce duh va coborî asupra celor ce sunt hirotoniţi de ei?”
Vrăşmaşii lui au încercat să-l facă să spună vorbe de prisos, întrebându-l astfel: „Atunci, doar tu te vei mântui, în timp ce toţi ceilalţi se vor pierde?”
Iară Sfântul, cu mare înţelepciune de la Duhul Sfânt care se odihnea întru el, răspunse: „În Babilon, când tot poporul se închina statuii de aur, cei Trei Sfinţi Tineri nu osândeau pe nimeni la pieire. Ei nu se îngrijeau de ce făceau ceilalţi, ci erau cu băgare de seamă la ce făceau ei înşişi, din teamă să nu se înstrăineze de adevărata milă. Ca şi ei, aruncat în groapa cu lei, Daniel nu osândea pe nimeni dintre cei ce nu se rugau lui Dumnezeu, pentru a împlini legea lui Darius, ci el păzea în inimă lucrarea sa şi a voit mai degrabă să moară decât să păcătuiască împotriva conştiinţei sale, călcând Legea lui Dumnezeu. Dumnezeu mă opreşte să osândesc pe cineva sau să pretind că doar eu mă mântuiesc! Acestea fiind zise, voi alege mai degrabă să mor decât să apostaziez în vreun fel de la credinţa cea adevărată şi să sufăr apoi chinurile conştiinţei.”
Zis-au lui :
– Dar ce vei face, de vreme ce cei din Roma sunt uniţi cu cei din Constantinopol? Căci aseară au sosit de la Roma două delegaţii şi mâine dimineaţă, în ziua duminicii, se vor împărtăşi cu Patriarhul din preacuratele Taine.
Cuviosul răspunse:
– Chiar dacă tot universul va fi în comuniune cu patriarhul, eu nu voi fi în comuniune cu el. Precum ştiu că Sfântul Duh prin Apostolul Pavel spune că îngerii înşişi vor fi anatema dacă ar propovădui într-alt chip, aducând ceva nou la credinţă”.
Cu altă ocazie, Eparhul Constantinopolului l-a întrebat pe Sfîntul Maxim:
„Vei intra în comuniune cu Biserica noastră sau nu?”
„Nu voi intra,” a răspuns sfîntul.
„De ce?” a întrebat Eparhul.
„Deoarece a încălcat hotărîrile Sinoadelor Ortodoxe”, a spus Maxim.
Eparhul a continuat: „Dacă este aşa, cum se face că părinţii acelor sinoade rămîn în dipticele Bisericii noastre?”
„Ce cîştigaţi pomenindu-i, dacă vă lepădaţi de învăţăturile lor?” l-a contrazis sfîntul.
Cum se vede, poziţia Sfântului Maxim este clară, de unde şi numele de Mărturisitorul: criteriul Ortodoxiei este credinţa apostolică, scripturistică şi patristică, şi nu patriarhii, Bisericile locale prin ele însele. Dacă ele încetează să mai mărturisească credinţa transmisă până atunci, trebuie să ne rupem de ele pentru că au încetat să mai aibă autoritatea dată de Hristos Apostolilor şi urmaşilor lor, episcopii. [2]
După pilda Sfântului Maxim, o putem înfăţişa şi pe cea a SFÂNTULUI TEODOR STUDITUL care, în timpul prigoanelor iconoclaste, nu a primit comuniunea cu patriarhii potrivnici icoanelor, nici chiar cu patriarhul ortodox – când acesta din urmă, de teamă, a încălcat canoanele slujind a patra căsătorie a împăratului.
„Deci, aprinzându-se cu râvna dupa legea dumnezeiască, a trimis la toti călugării vestindu-le fărădelegea împăratului și poruncind să-l scoată despărțit de biserica lui Hristos, ca pe un defăimător al legii lui Dumnezeu, care, îndrăznind a se însoți cu rudenia lui a făcut sminteală altora.”
Iar în epistola către egumenul Teofil, Sfântul Teodor Studitul spunea: ”Știind că este erezie, să fugi de erezie, adică de eretici, adică nici să te împărtășești cu ei, nici să-i pomenești la dumnezeiasca liturghie, în preasfânta ta mănăstire. Fiindcă cele mai mari amenințări spuse de sfinti zac asupra celor ce se învoiesc, chiar numai să-i primească la masă.”
Vedem că această atitudine ortodoxă a fost întărită de canoanele Sinodului 1-2.
Partea a doua a canonului 15 al sinodului 1-2, laudă pe cei care se despart de patriarhul sau de episcopul care predică erezia în public, chiar dacă acesta nu a fost anatemizat de vreun sinod. Iata textul canonului:” Căci cei ce se despart pe sine de comuniunea cea cu întâiul stătător al lor pentru oarecare eres osândit de sfintele sinoade sau de Părinți, firește adică, de comuniunea cu acela care propovăduiește eresul în public și cu capul descoperit îl învață în Biserică, unii ca aceștia nu numai că nu se vor supune certării canonicești, desfăcându-se pe sineși de comuniunea cu cel ce se numeste episcop chiar înainte de cercetarea sinodiceacă, ci se vor învrednici și de cinstea cuvenită celor ortodocși. Căci ei nu au osândit pe episcopi, ci pe pseudoepiscopi și pe pseudoînvățători și nu au rupt cu schisma unitatea bisericii, ci s-au silit să izbăvească Biserica de schisme și de dezbinări”.
CUVIOSUL NICHITA era din Bitinia și a trăit pe vremea luptei împotriva Sfintelor icoane.
Lupta, în noul ei val, după moartea împaratesei Irina, a fost deschisă de împaratul Leon Armeanul, în anul 813. Dreptcredincioșii erau prigoniți, clericii surghiuniți și însuși patriarhul a fost înlocuit cu un om al împaratului, trecut în câteva zile prin toate treptele ierarhiei, Teodosie cu numele. Împreună cu alti egumeni, Cuviosul Nichita a fost închis în temniță și, apoi, trimis în surghiun, mărturisind și suferind neclintit timp de șase ani, pentru credința pe care a mărturisit-o la al șaptelea Sinod, de la Niceea, din anul 787.
Trecînd iarna şi Sfîntul şi Marele Post de patruzeci de zile, după prealuminatul praznic al Sfintelor Paşti, i-a dat pe ei lui Ioan gramaticul, ca celui ce avea gură de orator ca a diavolului, ca să-i muncească precum va voi. Iar acest tiran, închizînd pe fiecare deosebit, în diferite temniţe îi muncea, nu mai puţin de cum munceau păgînii pe sfinţii mucenici. Pentru că temniţele erau strîmte, întunecoase, rele şi pline de toate nevoile cele grele, că nu aveau nici paturi, nici răcorire şi li se da printr-o ferestruică mică pîine necurată şi umedă, ca la cîini, şi aceea cîte o unghie pe zi, ca numai să nu moară de foame, iar apă li se dădea tulbure şi necurată, căci socotea acel muncitor, Ioan, căci cu o nevoie ca aceea o să-i biruiască pe acei părinţi şi să-i silească la credinţa lor cea rea, ori să-i omoare. Şi încă, spre cea mai mare mîhnire a Cuviosului Nichita, pe un ucenic al lui tînăr, anume Teoctist, prinzîndu-l înrăutăţitul acela Ioan şi asemenea închizîndu-l cu sila în temniţă, cu foamea şi cu setea îl muncea.
După aceea, acei eretici răucredincioşi, văzînd pe părinţii aceia că voiesc mai bine să moară decît să se depărteze de credinţa lor cea deaptă, au găsit asupra lor o amăgire ca aceasta, zicîndu-le: "Nu avem trebuinţă de altceva de la voi, decît numai împreună cu Teodot, patriarhul, să vă împărtăşiţi în biserică cu Sfintele Taine, iar mai mult decît aceea să nu faceţi nimic. Şi astfel veţi merge în libertate în mănăstire, cu credinţa şi înţelegerea voastră".
Cu acel vicleşug ereticesc amăgindu-se părinţii, ca şi cum se învoiau într-acea vreme la eresul lor, dar pe urmă, cunoscînd amăgirea aceea, se căiau foarte mult şi s-au îndreptat bine. Deci, fiind liberaţi fiecare dintru a sa închisoare şi din legături, au mers la Cuviosul Părinte Nichita, sfătuindu-l şi rugîndu-l ca, învoindu-se şi el cu împărtăşirea lui Teodot, să iasă din temniţă. Dar nevrînd Sfîntul Nichita să lase închisoarea pe care o răbda pentru Hristos şi nesuferind de loc să-i asculte pe dînşii, îi stăteau împotrivă părinţii, zicîndu-i: "Nu se poate să ieşim noi de aici şi pe tine să te lăsăm. Puţin este lucrul pe care-l cer ei de la noi, adică numai să ne împărtăşim cu Teodot, iar credinţa noastră să ne-o ţinem, să potrivim judecata la vremea nevoilor acestora, ce ne sînt deasupra. Cu acest mic lucru să ne dezlegăm pe noi înşine, ca nu cu totul să ne pierdem".
Astfel ei cu supărare stîndu-i împotrivă şi mult timp silindu-l, a ieşit Cuviosul Nichita chiar nevrînd, nu de pătimirea cea rea fugind, nici de munci temîndu-se, ci ascultînd cu dinadinsul rugă-mintea părinţilor acelora şi cărunteţile lor văzîndu-le, s-a plecat spre sfătuirea acelora, fără voia sa. Căci, fiindu-le înainte viaţa şi moartea, cu voie îi era lui ca pentru dreapta credinţă să-şi aleagă mai bine moartea decît viaţa. Însă nu s-a lepădat într-acea vreme de cinstita însoţire a părinţilor, cărora le ştia şi credinţa cea dreaptă şi îmbunătăţita viaţă. Deci au mers cu toţii la mincinosul acela patriarh. Iar acela, ca să-i vîneze cu mai multă uşurinţă spre a lui împărtăşire, i-a dus la un oarecare loc de rugăciune, care într-adins era împodobit cu icoane, ca, văzînd părinţii sfintele icoane, să socotească că patriarhul este dreptcredincios. Acolo, Teodot slujind, au primit împărtăşirea din mîinile lui, pentru că auzeau din gura aceluia nişte cuvinte ca acestea: "De nu va cinsti cineva icoanele lui Hristos, anatema să fie!" Aceasta o zicea el, nu cinstind icoana Mîntuitorului, ci făţărnicindu-se înaintea lor, ca să nu se îndoiască a se împărtăşi cu dînsul.
După aceasta, plecînd fiecare la a sa mănăstire, Cuviosul Nichita cu jale în inimă s-a rănit, căci cu Teodot, mincinosul patriarh, cu făţarnicul înşelător s-a împărtăşit; că şi pe acea mică abatere din calea cea dreaptă sfîntul ca pe o întreagă rătăcire o socotea pentru el. Deci, a socotit să fugă într-altă parte şi acolo să se pocăiască de greşeala sa. Şi intrînd într-o corabie, a plecat la ostrovul ce se numea Proconis. Apoi, socotind în sine că unde i-a fost greşeala, acolo se cade să-i fie şi pocăinţa, s-a întors iarăşi în Bizanţ şi, umblînd prin cetate, învăţa fără frică pe popor ca să se ţină de dogmele cele drepte, care la al şaptelea Sinod din toată lumea s-au stabilit de Sfinţii Părinţi.
Înştiinţîndu-se împăratul de aceea, a chemat la dînsul pe sfînt şi i-a zis lui: "Pentru ce nu te-ai dus la mănăstirea ta, precum s-au dus şi ceilalţi egumeni? Pentru ce tu singur ai rămas umblînd după voia ta, iar poruncii noastre, precum am zis, nu te-ai supus? Oare socoteşti întru nimic stăpînirea noastră? Deci, ascultă porunca noastră şi te du la mănăstirea ta; iar de nu, apoi voi porunci să te muncească pe tine". Iar sfîntul cu glas lin a răspuns, zicînd: "Eu, o, împărate, nici la mănăstirea mea nu mă voi duce, nici credinţa mea nu voiesc a o lăsa. Ci, în mărturisirea mea petrec şi voi petrece, în care şi părinţii mei, sfinţii episcopi cei dreptcredincioşi, au petrecut; care au pătimit izgonire şi închisori cu nedreptate de la tine şi la multe primejdii s-au dat, apărînd Biserica cea dreptcredincioasă, în care stăm şi ne lăudăm întru nădejdea slavei lui Dumnezeu. Şi să ştiţi de la mine cu adevărat, că nici de moarte nu mă tem, nici viaţa aceasta vremelnică nu o iubesc. Dumnezeu îmi este mie martor, că am făcut ceea ce nu mi se cădea să fac. Ci, pentru ascultarea bătrînilor m-am supus nevrînd, împlinind voia lor, m-am împărtăşit cu mincinosul patriarh Teodot, de care lucru îmi este jale şi mă căiesc. Deci, să ştii bine că de acum înainte nici o împărtăşire nu-mi este cu voi. Ci petrec întru predaniile Sfinţilor Părinţi, pe care le-am primit de la început. De aceea, fă cu mine ce vrei, fără a nădăjdui să auzi altceva de la mine".
Văzînd împăratul voinţa aceea neschimbată, l-a dat unui oarecare Zaharia, mai mare peste palatele împărăteşti, care se numea "Mangan", ca să-l ţină sub strajă, pînă va hotărî în privinţa lui. Iar Zaharia, fiind om bun şi dreptcredincios, nu numai că nu a necăjit cu nimic pe bătrîn, dar şi cinste multă îi dădea lui. După aceea împăratul a trimis pe Cuviosul Nichita în surghiun la o insulă mică, care purta numele Sfintei Muceniţe Glicheria, pentru că acolo se aflau sfintele ei moaşte. O biserică şi mănăstire era zidită în numele ei, care era încredinţată de stăpînirea ereticească oarecărui famen, cu numele Antim. Acel om era foarte rău, vrăjitor, urîtor de cele sfinte, rău-meşteşugar, vrăjmaş viclean, mîndru şi nemilostiv, pentru a lui sălbăticie şi rău nărav, locuitorii de acolo îl numeau Caiafă. Pentru că unora ca acelora se dădeau pe atunci rînduielile mănăstirilor, ca nu întărindu-se stăpînirea mirenească, să răstoarne toate din voia lor.
Acela, luînd pe sfîntul trimis la dînsul, îl chinuia cu dinadinsul. Pentru că, închizîndu-l într-o temniţă foarte strîmtă, totdeauna muncea pe plăcutul lui Dumnezeu, nelăsîndu-l să privească afară din temniţă, singur purtînd cheia temniţei şi poruncind ca printr-o gaură să-i dea foarte puţină mîncare. Căci lui Antim îi era făgăduită o mai mare cinste de la începătorii ereticilor, de va sili pe Nichita spre socotinţa lor. De aceea şi mai mult îl supăra pe sfîntul acel ticălos, nădăjduind că cu sila îl va abate spre înţelegerea ereticeas-că, iar cuviosul răbda cu dragoste chinul pentru dreapta credinţă; Dumnezeu însă cu darul Său cel minunat ce se lucra într-însul, îl adeverea pe el că este drept, sfînt, făcător de minuni şi ajutător oamenilor celor ce erau în primejdii.
Şi a petrecut Cuviosul într-acea pătimire a temniţei şase ani, pînă la pieirea împăratului Leon Armeanul, cel potrivnic lui Dumnezeu, care a fost ucis de ostaşii săi fără de veste. Apoi s-a suit pe tron după dînsul Mihail cel din Amoreea, ce se chema "Travlos" sau "Valvos", şi se liberau Sfinţii Părinţi din legături şi din surghiun. Atunci şi Cuviosul Părinte Nichita, egumenul Mănăstirii Midichiei, liberîndu-se, a ieşit. Dar mucenicul cel fără de sînge, mărturisitorul credinţei cel neclintit, ostaşul lui Hristos cel nebiruit, nu s-a dus într-a sa mănăstire. Ci la linişte vrînd să locuiască, s-a sălăşluit la un loc oarecare deosebit aproape de Bizanţ, în partea dinspre miază-noapte.
Acolo petrecînd puţină vreme după cumplita pătimire şi la mulţi făcînd bine prin darul cel mult tămăduitor, s-a apropiat către sfîrşitul său. Şi după ostenelile cele cu multe dureri ce i s-au făcut lui în surghiun, s-a îmbolnăvit cu boala cea mai de pe urmă şi s-a împărtăşit cu dumnezeieştile Taine, într-o zi de sîmbătă. Iar Duminică, cînd se lumina de ziuă, s-a mutat la Domnul, în trei zile ale lunii aprilie.
Să dăm un exemplu, mai puţin cunoscut, cel al SFÂNTULUI GRIGORIE PALAMA, care a încetat şi el pomenirea patriarhului anti-isihast al Constantinopolului, Ioan Calecas. Acesta din urmă, în 1344, afurisea de fapt pe Sfântul Grigorie Palama, căruia îi reproşa că dădea o interpretare greşită Sinodului din 1341 şi că a înlăturat numele patriarhului din dipticele citite în timpul Sfintei Liturghii. Sfântul Grigorie Palama a respins Tomosul lui Calecas şi a socotit fără valoare osândirile patriarhului anti-isihast:
Să ne oprim si la EXEMPLUL MONAHILOR ATHONIŢI DIN VREMEA SINODULUI DE LA LYON. Istoria lor ne este cunoscută.
Mihai VIII Paleologul (1258-1282) intrase în Constantinopol în aclamaţiile mulţimii: plecând din Niceea, eliberase treptat imperiul căzut în mâinile barbarilor latini care jefuiseră Constantinopolul în 1204. În 1261, imperiul latinilor nu mai exista, iar cel al împăraţilor creştini înflorea din nou.
Din păcate, în faţa ameninţării turceşti, Mihail a căutat alianţa cu Apusul, ceea ce presupunea unirea bisericilor. Astfel a fost determinat să semneze unirea de la Lyon din 1274, prin care ortodocşii trebuia să primească ereziile papismului. Această unire nu a fost de nici un ajutor pentru împărat, în schimb a adus atât de multe şi mari rele pentru poporul ortodox, încât Mihail VIII a murit urât şi lepădat de cei care-l aclamaseră cu câţiva ani în urmă. De fapt, unirea era însoţită de o prigoană neîndurătoare asupra celor care nu se supuneau; în primul rând monahii din Muntele Athos. Ei au fost înecaţi, spânzuraţi, arşi de vii în mănăstirile lor de către soldaţii trimişi de către Ioan Vekkos, patriarhul latinizant al lui Mihail VIII.
Avem de asemenea, remarcabil editate, şi parţial traduse, texte ale acestei dispute dintre patriarhul Constantinopolului şi monahii athoniţi. [3] Din aceste texte putem afla care a fost atitudinea ortodocşilor într-o situaţie foarte asemănătoare cu cea pe care o avem astăzi.
Aceste documente încep în general prin a arăta importanţa punctelor de divergenţă cu latinii – şi mai ales, cel mai important, despre purcederea Duhului Sfânt: purcedere doar de la Tatăl după ortodocşi, dublă purcedere la latini. Plecând de aici, monahii din Athos mărturisesc nu numai că e cu neputinţă să-l pomeneşti pe patriarh, dar că nu este îngăduit să-i socoteşti ortodocşi nici pe cei ce-l pomenesc, nici să te rogi cu ei, chiar dacă eşti în casa lor, în loc privat:
„În canonul 15 al sfântului şi marelui sinod supranumit şi Al II-lea Întâi, se spune că departe de a fi vinovaţi, laudă şi de cinstire din partea creştinilor ortodocşi, pentru că nu fac schismă împotriva:sunt vrednici de cinste cei care se separă, chiar înainte de o condamnare sinodală, de persoanele care învaţă public idei eretice şi care sunt eretici pe faţă; ei nu se rup de nişte episcopi, ci de nişte falşi-episcopi şi falşi-doctori şi de aceea sunt vrednici de Bisericii, ci mai degrabă resping schisma şi se statornicesc în Adevăr. Dacă Cum ar fi deci îngăduit şi plăcut lui Dumnezeu ca noi să ne unim cu cei de care suntem despărţiţi după dreptate şi după canoane, atâta timp cât ei rămân neclintiţi în erezie? Daca am îngădui aceasta, atunci am răsturna toată Ortodoxia prin această singură nelegiuire, care ne-ar face vinovaţi de toate încălcările săvârşite de cei acceptaţi pe nedrept. Sfintele canoane spun aşa: ”Dacă cineva cu cel scos de la împărtăşire, măcar în casă de s-ar împreună ruga, acesta să se afurisească”. Şi într-altă parte: „Cel ce se împărtăşeşte cu cei afurisiţi să fie afurisit, din pricină că tulbură rânduiala Bisericii”. Şi încă: „Cine primeşte un eretic cade sub aceleaşi osândiri ca şi el”. Aşadar, toate acuzaţiile la care trebuie să răspundă ei apasă şi asupra noastră dacă primim aceşti oameni, potrivit sfintelor canoane care grăiesc în Duh. [4]”
Procesul MONAHULUI NICHIFOR, care a fost izgonit şi chinuit pentru că nu pomenea nici pe împărat, nici pe patriarh, este demn de toată atenţia.
Nichifor nu a vrut să se unească cu reprezentanţii lui Vekkos şi, în acelaşi timp, a spus că prigoana este un principiu anticreştin: „Rogu-vă, ascultaţi şi cuvântul nostru. Astfel au hotărât Sfinţii Apostoli şi Părinţii noştri: în adunările sinodiceşti fiecăruia îi este îngăduit să spună fără silire ce gândeşte şi nu trebuie să-i ameninţăm sau să-i pedepsim pe cei ce nu voiesc a avea părtăşie cu noi. Ce Evanghelie sau care Apostol v-a învăţat să pedepsiţi şi să asupriţi pe cei ce nu vor să urmeze vouă?” [5]
Un alt text, anonim, scris împotriva lui Ioan Vekkos, ia drept pildă pe Sfântul Theodor Studitul pentru a nu pomeni pe patriarhul de Constantinopol: „Dacă deci acest sfânt şi mare mărturisitor Theodor, când aceşti împăraţi erau ortodocşi şi nu le puteai aduce nici o învinuire privitor la dreapta credinţă, ci numai pentru că înfăptuiseră o nelegiuire, o faptă necanonică, din această pricină nu numai că s-a rupt de împărtăşirea cu ei, dar a şi încetat să-i mai pomenească în sfintele soboare, atunci noi acum de ce facem ceva nedrept şi nemaipomenit, dacă din frică de Dumnezeu dispreţuim slava omenească? Să ne învinuiască dacă nu călcăm pe urmele Sfinţilor Părinţi! Iar dacă-i urmăm pe Sfinţi, atunci de ce ne prigonesc?” [6]
În aceeaşi culegere se găseşte încă o SCRISOARE A PATRIARHULUI ATANASIE II AL ALEXANDRIEI, contemporan cu evenimentele, în care arată de ce nu-i pomeneşte pe cei care se roagă cu Vekkos.
Aceste documente ale Sinodului de la Lyon arată că monahii refuzau pomenirea patriarhului de Constantinopol, Vekkos, doar pentru că el recunoştea şi se ruga cu cei care aveau o altă credinţă, mai ales despre purcederea Duhului Sfânt. Astfel făcând, monahii aplicau canoanele apostolice care osândesc rugăciunea în comun cu cei ce au o altă mărturisire de credinţă.
CANOANELE SINOADELOR BISERICII IMPOTRIVA RUGACIUNILOR CU ERETICII
Canonul 10 Apostolic
„Dacă cineva cu cel scos de la împărtăşire (achinonitos), măcar în casă de s-ar împreună ruga, acesta să se afurisească”.
Canonul 11 Apostolic
„Dacă cineva cleric fiind, cu caterisit cleric împreună s-ar ruga, să se caterisească şi el”.
Canonul 45 Apostolic
„Episcopul, sau preotul sau diaconul, împreună cu ereticii rugându-se numai, să se afurisească [11]; iar de au dat lor voie, ca unor clerici a lucra ceva, să se caterisească”.
Este deci o diferenţă între afurisitul care a fost exclus din biserică pentru păcate personale şi ereticul care s-a despărţit de ea propovăduind o învăţătură greşită şi cu care nu mai avem nici măcar dreptul să vorbim. Iată cum făceau Părinţii: SFÂNTUL IOAN a refuzat să intre în baia unde intrase gnosticul Cerint. Sfântul Irineu de Lyon în lucrarea sa Împotriva ereziilor spune: „Într-o zi Apostolul Ioan intrase într-o baie ca să se spele. Auzind însă că Cerint se afla înăuntru, fugi deîndată de acolo, grăbindu-se spre uşă, fiindcă nu răbda să se afle sub acelaşi acoperiş cu el, sfătuind şi pe ceilalţi care mai erau cu el şi zicând: Să ieşim de aici, nu cumva să se dărâme baia peste noi, fiindcă Cerint, vrăjmaşul adevărului, se află şi el aici înăuntru.” [14]; SFÂNTUL CIPRIAN sfătuia astfel pe credincioşi: „Păziţi-vă de legăturile cu astfel de oameni, fugiţi de vorba lor ca de ciumă şi ca de cancer” [15]. Ereticul este mai grav bolnav decât afurisitul rămas ortodox şi de aceea legea care stabileşte legăturile dintre ei este mai riguroasă în ce-l priveşte pe eretic, pentru că răspândeşte o învăţătură ucigătoare pentru suflet.
Să mai adăugăm o observaţie la acest comentariu.
Ca dinadins, în timp ce canonul interzice tocmai urările de bine (euxasthai) faţă de eretici, potrivit învăţăturii Apostolului despre iubire [16], Enciclica din 1920 a Patriarhiei de Constantinopol prevede: „Schimbul de scrisori frăţeşti (cu heterodocşii) în timpul marilor sărbători bisericeşti anuale…” [17]
Canonul 46 Apostolic
„Episcopul sau presviterul, ereticesc botez primind sau jertfă, a se caterisi poruncim. Că ce conglăsuire este lui Hristos cu veliar? ”
De fapt, rolul episcopului sau al preotului este de a-i preveni pe eretici, de a le aduce la cunoştinţă greşeala lor şi de a-i aduce la Adevăr. Cel ce socoteşte validă vreuna din slujirile lor liturgice împărtăşeşte eresul lor sau unuia ca acesta îi lipseşte râvna de a-i slobozi din falsa lor credinţă. Valsamon povesteşte [18] cum Sinodul din Constantinopol, văzând nişte episcopi că şi-au aruncat pur şi simplu ochii pe scrierile eretice, fără a le osândi sau dispreţui, i-a afurisit, după dreptatea legii (ennomotata).
Canonul 65 Apostolic
„Dacă vreun cleric sau mirean va intra în sinagoga iudeilor sau a ereticilor, spre a se ruga, să se şi caterisească şi să se afurisească.”
O biserică sau adunare a ereticilor nu trebuie să fie cinstită, ci dispreţuită, pentru că ei cred lucruri potrivnice credinţei creştinilor ortodocşi. Canonul 45 se referă la întâlnirile cu ereticii; aici este vorba de rugăciuni făcute în bisericile lor. Unii comentatori împart astfel pedepsele indicate: clericul care intră într-o biserică eretică pentru a se ruga trebuie să fie caterisit; laicul care va face la fel va fi afurisit. Alţii, ca Harmenopoulos, încuviinţat de Valsamon, explică astfel canonul: mireanul va fi afurisit, iar clericul caterisit şi afurisit. [19]
Ceea ce reiese din citirea acestor canoane întărite de Sinoadele Ecumenice şi prin Synodiconul Ortodoxiei este: conţinutul credinţei este criteriul Ortodoxiei, iar toate lucrările bisericeşti trebuie să fie potrivite credinţei mărturisite. Ceea ce înseamnă că refuzul de a intra în comuniune cu cei ce au o altă mărturisire, încetarea comuniunii cu un episcop care se îndepărtează de credinţa apostolică, fie şi numai într-un singur punct, este o datorie, indiferent dacă există vreo hotărâre sinodală sau nu. Canonul 15 al Sinodului I-II este explicit: un episcop păcătos, dar neosândit de un sinod, rămâne episcop şi nu avem dreptul să-l părăsim; un episcop eretic, deşi neosândit de un sinod, încetează să mai fie episcop şi trebuie să-l părăsim imediat. Iată practica neîntreruptă a Bisericii, iar istoria ne aduce dovezi în acest sens de fiecare dată când dogmele şi Tradiţia au fost încălcate.
„Mădularele Bisericii lui Hristos sălăşluiesc în adevăr; dacă cineva nu sălăşluieşte în adevăr, acela nu mai este mădular al Bisericii lui Hristos Este a fortiori cazul celor ce se mint pe ei înşişi, care îşi zic şi se numesc păstori şi arhipăstori; căci ştim că esenţa creştinismului nu stă într-o aparenţă exterioară, ci în Adevărul şi în corectitudinea credinţei.” Dacă episcopii rămân credincioşi Tradiţiei şi lucrează ca tot Trupul Bisericii, ei sălăşluiesc în adevăr. În schimb, dacă părăsesc Ortodoxia, pierd nu numai treapta preoţească, ci însăşi esenţa lor de creştini, iar anatemele lor sunt fără valoare. [20]
Uşa de intrare în Biserică este Adevărul. Aceasta este prima treaptă în înţelegerea tainei sale. De aceea păcatul împotriva adevărului este cel mai grav dintre toate. Şi iarăşi, de aceea, nu este virtute mai mare ca aceea de a lupta pentru Adevăr. [21]
O astfel de identificare a autorităţii episcopale cu mărturisirea de credinţă – la fel de veche ca şi creştinismul – se regăseşte şi mai limpede exprimată la un alt isihast vestit, în secolul XVIII, SFÂNTUL PAISIE VELICICOVSKI: „Mă întrebaţi şi dacă un sinod din Biserica de Răsărit a ridicat vreodată o anatemă. Şi vă răspund: poate exista un asemenea sinod care să se fi opus lui Dumnezeu şi Sfintei Biserici, care să se fi întrunit pentru a ascunde adevărul şi pentru a întări erezia? Un asemenea sinod nu poate exista. Mă întrebaţi dacă episcopii pot să ridice o asemenea anatemă fără ca sinodul episcopilor şi patriarhilor să ia la cunoştinţă şi să consimtă la aşa ceva. Şi vă răspund că aceasta este cu neputinţă. Luaţi aminte că toţi episcopii primesc acelaşi har al Sfântului Duh când sunt hirotoniţi şi când îşi iau răspunderea de a păzi cu mare grijă credinţa ortodoxă curată şi neprihănită. Mai trebuie să păzească şi tradiţiile apostoleşti şi rânduielile Sfinţilor Apostoli, ale Sinoadelor Ecumenice şi locale şi ale Sfinţilor Părinţi, care împreună alcătuiesc Sfânta Biserică apostolească şi catolicească (Sobornicească). Au primit de la Duhul Sfânt putere ca să stăpânească, potrivit poruncii Sfinţilor Apostoli ai Sfintei Biserici. Episcopii n-au primit de la Duhul Sfânt putere ca să nimicească tradiţiile apostoleşti şi canoanele Bisericii. Nici episcopii, nici patriarhii nu pot ridica vreo anatemă dată asupra vrăjmaşilor Bisericii, potrivit Sfintelor Sinoade. Oricine s-ar folosi de această putere se face pe sine vrăjmaş al lui Dumnezeu şi al Sfintei Biserici …” [22]
Aici, Sfântul Paisie exprimă o idee esenţială din Tradiţia Ortodoxă: şi anume că nici chiar un Sinod Ecumenic, adică un sinod al tuturor Bisericilor locale, nu are putere să schimbe rânduielile şi credinţa Bisericii. Un sinod nu este sinod decât dacă le adevereşte pe cele de dinainte şi dacă este el însuşi primit de conştiinţa Bisericii; altfel, nu este decât un fals-sinod, indiferent de numărul ierarhilor prezenţi.
Despre un asemenea fals-sinod proorocea în secolul al XIX-lea Cosmas Flamiatos, când zicea că va veni un mare sinod care va pune la cale dărâmarea Ortodoxiei.
Astăzi crestinii se tem de pregătirea unui astfel de sinod la Constantinopol şi la Chambesy, în centrul elveţian al Patriarhiei Ecumenice. Patriarhul Bartolomeu, format la Roma după model gregorian, a fost prezentat ca un reformator al Bisericii Ortodoxe, din punct de vedere canonic. Revista papistă Irenikon scrie acestea: „Printre numeroasele calităţi ale noului patriarh… se remarcă autoritatea pe care şi-a dobândit-o în materie de drept canonic. Este cu siguranţă una dintre personalităţile cele mai convinse de necesitatea Ortodoxiei de a-şi revizui dreptul canonic şi de a-l sistematiza.” În plus este şi unul dintre cei care iau în considerare lucrările de drept canonic efectuate la Roma. În teza sa din 1970, dar mai ales într-un referat prezentat la Primul Congres al Societăţii pentru Dreptul Bisericilor Orientale din 1971, Bartolomeu indica în ultimul rând, printre elementele demne de luat în considerare pentru o nouă legislaţie ortodoxă, „dispoziţiile Codului pentru catolicii orientali şi, poate chiar, ale Codex Juris Canonici latin”. Apoi adăuga: „Cel din urmă are de asemenea importanţă ecumenistă deoarece biserica catolică romană şi biserica ortodoxă, având în comun numeroase aspecte ale vieţii lor bisericeşti, se aproprie mereu mai mult una de alta, iar această reconciliere şi această unitate atât de dorită pentru cele două părţi pot fi astfel înlesnite.” [23]
Când vedem felul în care el se foloseşte de intervenţiile Poliţiei în Sfântul Munte pentru a face să înainteze proiectele lui reformiste, suntem îndreptăţiţi să ne temem de ce este mai rău.
NOTE:
[1] Magister militum per oriente
[2] Deci o Biserică locală, oricare ar fi ea, nu este criteriul credinţei, ci dimpotrivă, credinţa universală este criteriul eclezialităţii unei Biserici locale. A se vedea, pe această temă, comentariul lui Wladimir Guettée despre vestita frază a Sfântului Irineu de Lyon (Împotriva ereziilor, III, 3), pe care au vrut să-l facă să spună că Roma era prin firea ei centrul adevăratei învăţături, centru cu care toţi trebuia în mod obligatoriu să se potrivească. Sfântul Irineu demonstrează, dimpotrivă, Ortodoxia Bisericii din Roma din acea vreme, prin potrivirea sa cu credinţa mărturisită pretutindeni: W. Guettée, De la Papauté, L’Age d’Homme, Lausanne, 1990, p. 64-68.
[3] V. Laurent şi J. Darrouzes, Dosar grec despre unirea de la Lyon (1273-1277), Arhive ale Răsăritului Creştin 16, Institutul Francez de Studii Bizantine, Paris, 1976.
[4] Scrisoarea aghioriţilor către împărat (1275), op.cit., p. 394.
[5] Ibid., p.500-501.
[6] Ibid., p. 332-333.
[7] 1 Corinteni 2, 16.
[8] A se vedea Migne, PG 137, 56-57, ca şi canoanele 9 de la Sinodul din Cartagina (Migne PG 138, Paris, 1865, 51-52), 6 de la Sinodul din Antiohia, 13 de la Sinodul din Sardinia. Ultima menţiune se lămureşte prin comparaţie cu regula cu privire la eretici, adică la cei care sunt afurisiţi pentru că au o învăţătură greşită.
[9] Clericul care a fost caterisit are dreptul de a veni la biserică şi de a se împărtăşi, dar nu are dreptul de a sluji. Dacă-şi acceptă caterisirea, credincioşii pot continua să se roage cu el ca şi cu un simplu credincios.
[10] A se vedea Valsamon, loc. cit., ca şi Zonara şi Aristene, Ibid, col 57-60.
[11] „să se afurisească” are aici sensul de „a fi oprit de la slujire temporar.”
[12] Cuvântul euche poate însemna rugăciune (dar de obicei se foloseste proseuche) sau dorinţă. „Dacă cineva vine la voi fără să aibă această învăţătură (cea a lui Hristos, adevăratul Dumnezeu întrupat), să nu-l primiţi, să nu-i ziceţi „Bună ziua!”. Pentru că cel care îl salută participă la lucrurile lui rele” (2 Ioan, 10-11). După Valsamon nu este îngăduit să accepţi „Bună ziua!” de la eretici.
[13] Valsamon, loc. cit., col.129.
[14] Irineu de Lyon, Împotriva ereziilor, 3,3. Citat şi de Eusebiu de Cezareea Istoria bisericească, III, XXVIII, 6, op. cit., p. 131.
[15] Sfântul Chiprian, Scrisori, 1,8. A se vedea de asemenea Tertulian Prescrierea ereticilor, 12.
[16] A se vedea nota 58.
[17] A se vedea La Lumière du Thabor, nr 34, Paris, 1992, p.77.
[18] Ibid., col 129.
[19] A se vedea Migne, op.cit. col 164-168. Comentatorii trimit la canoanele următoare: canonul 70 Apostolic, canoanele 29, 31, 32, 37 şi 38 ale Sinodului de la Laodiceea, 60 al Sinodului de la Cartagina.
[20] The Lives of the Pillars of Orthodoxy, publicate de către Holy Apostle Convent, Buena Vista, Colorado, 1990, p.288.
[21] Cum aminteşte Sfântul Iustin Popovici, la începutul vieţii Sfântului Fotie: „Părinţii noştri theofori care în Biserica lui Dumnezeu au rânduit tot lucrul după placul lui Dumnezeu, ne-au lăsat ca sfântă moştenire această învăţătură pe care au primit-o de la Cel Preaînalt şi pe care au transmis-o Sfinţii Apostoli: că nu există virtute mai înaltă ca mărturisirea şi apărarea Adevăratei Credinţe Ortodoxe… De fapt, Adevărul este Dumnezeu Însuşi, iar pentru noi, oamenii, dragostea şi mărturisirea acestui Adevăr Dumnezeiesc – în care stă Adevărata Credinţă a Bisericii – este eliberare, mântuire şi luminare” (Sfântul Fotie, Opere Trinitare, I, Paris, 1989, p.19).
[22] Michel Aubry, Sfântul Paisie Velicikovski, L’Age d’Homme, Lausanne, 1992, p.96.
[23] Irenikon t.64, 1991, nr. 4, p. 449-450.
BIBLIOGRAFIE:
Pidalion
Pr. Patric Ranson, “Prigonirea monahilor din Muntele Athos de catre Patriarhia de Constantinopol”, Fratia ortodoxa a Sfantului Grigorie Palama, Paris, 1992
Proloage
Vietile Sfintilor
