GEOPOLITICA RELIGIILOR ÎN BAZINUL MĂRII NEGRE

CONSIDERAŢIUNI GENERALE DESPRE IMPORTANŢA FACTORULUI RELIGIOS ÎN POLITICA INTERNĂ ŞI EXTERNĂ

Cineva dintre înţelepţi afirma că sînt cîteva sentimente care fiind lezate pot trezi o reacţie furibundă din partea celui ofensat. Acestea sînt: dragostea faţă de mamă, faţă de femeia iubită, faţă de copii, faţă de ţară şi faţă de religia confesată. Poate că ar trebui să punem pe primul plan sentimentul religios: La porunca Domnului unul dintre patriarhi, Avraam, a fost gata să-şi jertfească unicul fiu; Primii creştini îşi primeau cu seninătate moartea de martir pe arenele circurilor romane; Mînaţi de „elanul religios” primii cruciaţi şi-au părăsit căminele şi familiile pentru a elibera Mormîntul Domnului de păgîni; Credincioşii ortodocşi de rit vechi (aşa-zişii „staroveri”) îşi dădeau foc în bisericuţele lor de lemn numai să nu slujească „Antihristului cuibărit în Kremlin” etc., etc., etc.

Deseori religia este unica distincţie dintre popoarele înrudite lingvistic şi cultural. Astfel, unica diferenţă dintre flamanzi şi olandezi este faptul că primii sînt catolici, iar secunzii – protestanţi calvinişti; sîrbii confesează Ortodoxia, croaţii – catolicismul, iar bosniacii – islamul deşi toţi trei vorbesc aceeaşi limbă şi locuiesc pe acelaşi teritoriu. A-i spune unui libanez maronit că este un arab aşa cum sînt compatrioţii săi druzi, suniţi sau şiiţi – înseamnă a-l ofensa mortal.

Religia a fost, în unele cazuri, factorul de bază care a determinat sciziunea unor state. În anul 1830 belgienii, fiind catolici, s-au ridicat la luptă pentru independenţa statală deoarece nu doreau să fie supuşii unui rege protestant (între anii 1815-1830 ţările din Benelux alcătuiau un singur regat: Ţările de Jos în frunte cu regele Olandei). Actorii sîngeroasei drame iugoslave au dat nuanţe religioase războiului purtat între ei.

Din cauza diferenţelor religioase se acutizează şi sinclinalele geopolitice interne. A devenit clasic cazul Libanului. Această mică ţară din Orientul Apropiat este scindată după criteriul religios în patru comunităţi politico-confesionale care de facto alcătuiesc nişte cvasiformaţiuni statale aparte (la care se mai adaugă enclavele palestiniene ieşite de sub controlul Beirutului). Deosebirile religioase persistă chiar şi atunci cînd marile puteri reuşesc să asimileze lingvistic şi cultural minorităţile naţionale şi popoarele subjugate. Acesta este cazul elementelor componente ale Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord. Marea majoritate a scoţienilor şi irlandezilor au uitat de mult timp dialectele natale ale limbii galeze şi vorbesc în exclusivitate limba cuceritorilor englezi. Ei însă nu confesează anglicanismul, ci sînt adepţi ai bisericii reformate prezbiteriene şi respectiv ai bisericii romano-catolice.

Puţine sînt ţările multiconfesionale-polietnice sau monoetnice-policonfesionale unde rudenia de sînge ori cea lingvistică ar prevala asupra credinţei. Asemenea excepţii sînt Elveţia şi Germania. În primul caz pericolul extern i-a făcut pe elveţieni să uite că vorbesc mai multe limbi (germana, franceza, italiana şi reto-romana) şi confesează diferite religii (catolicismul şi protestantismul calvinist). În al doilea – geniul politico-administrativ şi voinţa de fier a lui Bismarck a catalizat cimentarea naţiunii germane.

„Cancelarului de fier” i-a reuşit acest lucru în pofida faptului că prusacii erau luterani, bavarezii – catolici, iar deosebirile dialectale sunt atît de flagrante încît la prima vedere se creează impresia că nu sînt dialecte, ci limbi germanice diferite. Despre statele create de colonişti nici nu poate fi vorba, deoarece ele sînt un adevărat amalgam de religii, etnii şi limbi care nu au nici un fel de rădăcini istorice în teritoriile pe care le-au colonizat.

În fine, religia este un factor decisiv în formarea mentalităţii şi caracterului naţional al diferitor popoare. Optimismul excesiv, uneori chiar enervant (ceva de genul: „Zîmbiţi mereu, căci şeful iubeşte idioţii!”) şi aşa-zisa „gîndire pozitivă” karnegy-ană îi caracterizează pe americani. Aceste „calităţi” proprii yankeilor rezultă din ideologia religioasă a protestantismului calvinist (aşa-zisul „puritanism”[1]) confesat de către „părinţii-fondatori” ai SUA. Fatalismul[2] popoarelor asiatice provine din credinţa în absoluta (pînă în cele mai mici amănunte) predestinaţie divină. Dacă un creştin într-o situaţie anumită ar spune „Dumnezeu îţi dă, dar în traistă nu-ţi pune!”, atunci un musulman ar rosti flegmatic: „Inşalla!” („Toate-s în mîinile lui Allah!”).

Toţi aceşti factori au ajuns bineînţeles în vizorul politicienilor care i-au folosit în interesele lor şi ale statelor pe care le-au condus. Or, religia în toate timpurile a fost un instrument al politicii interne şi externe dusă de către cercurile guvernante. Ea este o motivaţie destul de comodă a acţiunilor întreprinse, deoarece nu necesită nici un fel de justificări. Astfel, ex-preşedintele SUA, Garry Truman, susţinea că înainte de a ordona bombardarea atomică a oraşelor nipone Hiroshima şi Nagasaki, „s-a sfătuit nopţi de-a rîndul cu ...Dumnezeu”. Aceleaşi argumente „imbatabile” sînt invocate şi de către actualul stăpîn al casei Albe, George W. Bush.

Mai mult decît atît, suveranii pontifi (titlul oficial al papilor de la Roma care pe lîngă faptul că sînt capii Bisericii Catolice mai sînt şi monarhii viageri electivi ai statului Vatican) şi-au atribuit asemenea calitate precum infailibilitatea[3] pentru a nu-şi mai face probleme cu justificarea politicii lor interne şi externe.

În Antichitate regii, înainte de a întreprinde vreo acţiune pe plan intern sau extern, puneau sacerdoţii să „consulte” părerea zeilor prin intermediul oracolelor, ghicitului în stele şi măruntaiele animalelor aduse jertfă. Astfel, orice război era prezentat ca o voinţă a zeilor şi nu a unor persoane concrete (prin urmare, Garry Truman cu „bdeniile” (denumirea în popor a rugăciunilor de noapte) sale atomice nu a descoperit America).

SCURT ISTORIC AL PALETEI RELIGIOASE ÎN BAZINUL MĂRII NEGRE

După cum am menţionat într-un articol precedent, în perioada precreştină bazinul Mării Negre a fost sub influenţa cvasitotală a civilizaţiei elene care s-a manifestat sub forma sa elenistică (o simbioză civilizaţională eleno-barbară în care predomina primul element). Grecia Antică a dat tonul nu doar în domeniul economiei, politicii şi culturii, dar şi al cultelor. Religiile popoarelor pontice copiau într-o formă mai mult sau mai puţin fidelă pe cea elenă.

Între secolele III î. Hr.-IV după Hr. bazinul pontic a făcut parte din „Pax Romana”. Această „Lume Romană” consta din Imperiul Roman propriu-zis şi zona lui de influenţă nemijlocită alcătuită din statele şi popoarele cu statut de „foederis” (aliaţi sau „prieteni” ai Romei care erau de facto vasalii ei). După anul 395 regiunea devine fieful Imperiului Roman de Răsărit care a intrat în istorie începînd cu secolul VII sub denumirea de Imperiul Bizantin, deşi locuitorii lui continuau să se numească „romaoi” sau romei, adică – romani.

Creştinizarea Răsăritului a decurs cu mult mai repede decît partea apuseană a Imperiului Roman. Anume aici au luat naştere primele patriarhii, precum cele din Constantinopol, Antiohia, Alexandria şi Ierusalim. Creştinii au fost prigoniţi în Imperiul Roman timp de trei secole, deoarece porunca evanghelică de a nu te închina chipului cioplit era incompatibilă cu cultul oficial al geniului imperial care prevedea aducerea de ofrande şi jertfe statuilor şi reprezentărilor împăraţilor romani. Ceremonialul acordării statutului de „quiritus” (cetăţean roman) era şi el însoţit de un asemenea ritual şi prestarea jurămîntului de credinţă princepsului[4] divinizat.

Apogeul prigonirilor a fost atins pe timpul împăratului Diocletian. El a fost acela care a introdus institutul dominatului[5] şi a înfăptuit reforma tetrarhiei, nimicind astfel ultimele vestigii ale vechii orînduiri republicane. Deviza sa „Dominus et Dei” („Stăpîn şi Zeu”) însemna înlocuirea cultului geniului imperial cu cel al împăratului propriu-zis. Persoana împăratului nu mai era divinizată post-mortem ca pe timpurile principatului, ci pe timpul vieţii monarhului.

Cotitura radicală în relaţiile dintre statul roman şi creştinism a avut loc pe timpul împăratului Constantin cel Mare şi Sfînt care prin renumitul său edict de la Mediolan din anul 313 după Hr. a recunoscut creştinismul drept una dintre religiile oficiale ale Imperiului Roman (despre importanţa rolului jucat de acest împărat în istoria creştinismului vezi în articolul: „Religia şi geopolitica” publicat pe situl www.mdn.md pe data de 23 iunie anul curent.).

Monoteismul creştin permitea consolidarea societăţii romane în jurul împăratului – „unsul lui Dumnezeu”. Deviza „În ceruri – un singur Dumnezeu, pe pămînt – un singur împărat!” corespundea cum nu se poate mai bine noii forme de guvernămînt – dominatului care de fapt a fost o monarhie absolută unitară şi centralizată.

Constantin a sesizat şi apreciat la justa valoare pericolul venit din partea politeismului, cultelor naţionale şi a sectelor. Ele alcătuiau o ameninţare din interior pentru unitatea Imperiului care şi aşa abia rezista impetuosului asalt barbar dinafară. Multitudinea cultelor şi interpretările Sfintei Scripturi alimentau separatismul provincial. Iată de ce Constantin, fiind formal „pontifex maximus” (preot suprem) al cultului păgîn, a luptat pentru unitatea Bisericii Creştine şi pentru o singură interpretare a Evangheliei, a condus şi a luat parte activă la lucrările Soborului de la Niceea din anul 324 care a adoptat Simbolul Credinţei (primele 7 alineate).

Creştinismul ca o religie universală corespundea ideii unui Imperiu Mondial şi Universal cum se dorea a fi cel Roman. Din anul 212 d. Hr. cînd împăratul Caracalla a acordat statutul de cetăţean roman („quiritus”) tuturor provincialilor („peregrinus”) liberi din Imperiu, apare necesitatea unei ideologii care i-ar fi unit pe toţi romanii, indiferent de limba vorbită, de cultură, provenienţă etnică şi socială. Doctrina creştină s-a dovedit a fi cum nu se poate mai potrivită pentru atingerea acestui deziderat.

Adoptarea creştinismului în calitate de religie de stat de către împăratul Theodosius cel Mare a jucat un rol colosal în relaţiile Romei cu vecinii săi. Lupta cu invaziile barbare era prezentată ca una dreaptă, dusă împotriva necredincioşilor, ca un război pentru apărarea credinţei creştine. „Pax Romana” devine treptat „Pax Christiana”.

Primele Sinoade au formulat principalele dogme şi canoane care sînt păstrate intacte numai în Ortodoxie. Apusul a alunecat destul de repede în schisma catolică şi ereziile protestante. Datorită acestui fapt Imperiul Roman de Răsărit, alias – Imperiul Bizantin, a fiinţat încă un mileniu după căderea Romei. Bazinul Pontic a fost una dintre primele regiuni evanghelizate ale Europei şi lumii în genere.

Tradiţia creştină susţine că primul misionar creştin care a propăvăduit Evanghelia sciţilor[6] aflaţi la nord de Dunăre a fost Sfîntul Apostol Andrei Cel Întîi Chemat. Popoarele pontice păgîne, inclusiv strămoşii noştri daco-romani, au dat dovadă de o receptivitate deosebită la Cuvîntul Evangheliei şi s-au convertit în masă la creştinism. Putem afirma cu certitudine că în secolele III-XIII Marea Neagră a fost o „Mare Nostrum Christiana”.

Mai mult decît atît, în ciuda expansiunii masive a catolicismului (inclusiv a ipostazelor sale uniato-protestante) şi a islamului, aceste popoare au reuşit de-a lungul secolelor să rămînă fidele Ortodoxiei. Un rol major în crearea tabloului religios contemporan al Mării Negre l-a jucat apropierea geografică a Constantinopolului care a fost centrul spiritual al Ortodoxiei. Imperiul Bizantin – Împărăţia Răsăriteană a Creştinătăţii -, după cum am menţionat în articolul anterior, întotdeauna a dus o politică defensivă fără a avea careva veleităţi de extindere dincolo de vechiul limes[7] roman.

Emisarii Imperiului Bizantin au ştiut să convingă popoarele pontice şi balcanice să se convertească la Ortodoxie fără a practica metoda de constrîngere folosită de catolici[8]. Un exemplu clasic în această ordine de idei ar putea servi creştinarea Rusiei Kievene de către preoţii greci care l-au convins pe Marele Cneaz Vladimir să primească Adevărul.

După căderea Constantinopolului, în virtutea unor procese politico-sociale, centrul de greutate al Ortodoxiei s-a mutat treptat ... în Moldova! Acest lucru s-a datorat faptului că sultanii turci începînd cu secolul al XVI-lea se amestecau din ce în ce mai mult în afacerile interne ale patriarhiilor ortodoxe aflate pe teritoriul stăpînit de ei (patriarhiile din Constantinopol, Antiohia, Alexandria şi Ierusalim). În urma unei acerbe politici de islamizare a populaţiei din Asia Anterioară (Asia Mică, Siria, Palestina şi Liban) şi unele regiuni balcanice (Albania, Sangiak, Bosnia, Tracia, Creta şi Moreea) bisericile ortodoxe şi-au pierdut o mare parte din credincioşii săi şi, respectiv, sursele de existenţă. În asemenea condiţii principalele venituri şi ajutoare vin din partea mitropoliilor Ţărilor Româneşti[9] de la Dunăre şi Carpaţi (în primul rînd Mitropolia Moldovei) şi din partea Patriarhiei Ruse.

Trebuie menţionat un moment mai puţin cunoscut pentru cititorii neiniţiaţi. Pînă la sfîrşitul secolului al XVII-lea principalul epitrop al patriarhiilor din Ierusalim, Antiohia şi al obştii monastice de pe Sfîntul Munte Athos a fost vistieria Moldovei. Nu întîmplător penultimul congres pan-ortodox a avut loc în anul 1643 la Iaşi sub egida lui Petru Movilă (pe atunci Mitropolit al Kievului). După înlăturarea de la tron a lui Vasile Lupu centrul de greutate al Ortodoxiei s-a mutat la Moscova şi a rămas acolo pînă la căderea ţarismului şi pînă la puciul bolşevic din octombrie 1917.

Spre deosebire de biserica romano-catolică care are o structură strict ierarhizată, centralizată şi unitară, Biserica Ortodoxă este alcătuită din mai multe Patriarhii care sînt absolut independente din punct de vedere organizatoric. În virtutea tradiţiei istorice Patriarhul Ecumenic de la Constantinopol poartă acest titlu (de altfel, pur onorific) care nu oferă purtătorului prerogative lărgite sau privilegii faţă de ceilalţi patriarhi şi mitropoliţi ortodocşi. În probleme de doctrină religioasă Biserica Ortodoxă dă dovadă de o unitate de invidiat.

Între secolele XVI-XVII Marea Neagră devine otomană şi, respectiv, islamică. Slavii de Răsărit (vechii ruşi) sînt eliminaţi din stepele nord-pontice. Aceste teritorii sînt ocupate de tătarii din Crimeea (vasalii Porţii), iar slavii sînt împinşi spre linia Kiev – Voronej. Cea mai numeroasă populaţie creştină ortodoxă rămasă în regiune sînt românii moldoveni pe care îi găsim în toate oraşele de pe litoral: de la Ociakov (denumirea românească – Vozia) – pînă la Kaffa şi Mangop spre est şi pînă la Varna spre Vest.

Pe litoralul de est al Mării Negre rămîn fideli Ortodoxiei svanii şi mingrelii (grupuri etnice gruzine). Lazii din Sud - georgieni (kartveli) după limbă, abhazii şi celelalte popoare nord-caucaziene (cu excepţia osetinilor) se convertesc la islam. Pînă la războiul greco-turc din anii 1920-1922 în Asia Mică s-a mai păstrat o numeroasă populaţie greco-ortodoxă Înfrîngerea Greciei a marcat exodul aproape total al grecilor de pe teritoriul Turciei actuale (inclusiv din Stambul-Constantinopol).

Malul apusean al Pontului pînă la gurile Dunării era ocupat în întregime de paşalîcurile turceşti din Rumelia (Bulgaria de astăzi şi Dobrogea românească). Populaţia ortodoxă (bulgarii, românii, găgăuzii şi grecii) domina numeric însă era discriminată din punct de vedere politic şi confesional. Numărul renegaţilor era destul de mare mai ales în rîndurile populaţiei bulgăreşti (aşa-zişii „pomaci”).

Basarabia (aici se are în vedere Basarabia autentică, adică ceea ce numim astăzi Bugeac) şi Bugo-Nistria au fost transformate în raiale şi tatarlîcuri. Din punct de vedere numeric aici precumpănea populaţia ortodoxă, mai ales cea românească (în Basarabia ţărani şi oieri moldoveni, iar în Bugo-Nistria ţărani strămutaţi din Maramureş, Moldova şi Muntenia).

Din punct de vedere administrativ toţi creştinii ortodocşi din Asia Mică, Peninsula Balcanică şi Ţările Româneşti făceau parte din patriarhia Constantinopolului, iar cei din Rusia, Belorusia şi Ucraina – din cea a Moscovei. Biserica Ortodoxă georgiană (kartvelă) avea în fruntea sa un catolicos – arhiereu suprem. Mitropoliile Moldovei şi Ţării Româneşti se bucurau de o largă autonomie internă. Această stare de lucruri a durat pînă în a II-a jumătate a secolului al XIX-lea cînd Bisericile din România şi Bulgaria s-au organizat în biserici aparte.

În perioada vizată Ortodoxia din zona pontică aproape că nu a cunoscut fenomenul scindărilor eretice şi schizmatice. Fenomenul bogomilismului a avut loc mai ales în regiunile interioare ale Peninsulei Balcanice (Bosnia) care nu fac parte din arealul pontic. Excepţie au făcut renegaţii uniaţi români din Transilvania, cei ucraineni – din Galiţia şi cei bieloruşi – din Polesia apuseană (aceste regiuni au aparţinut în trecut unor state catolice: Poloniei, Ungariei şi Imperiului Habsburgic).

O parte din clerul şi mirenii ortodocşi locali au cedat în urma presiunilor fără precedent ale papistaşilor şi s-au lăsat ademeniţi de promisiunile mincinoase de emancipare şi egalare în drepturi cu catolicii şi au recunoscut primatul dogmelor papale. Credincioşii de rit vechi (ruşii lipoveni numiţi încă şi „staroveri”) din Bucovina şi delta Dunării s-au refugiat aici din Rusia încă în secolul al XVII-lea (în urma reformelor Patriarhului Nikon).

În secolul al XIX-lea apare un fenomen foarte periculos pentru Ortodoxie: se observă o tendinţă de dominaţie a factorului naţional în dauna celui religios - filetismul. Credincioşii urmau să se supună autorităţilor ecleziastice pornind nu de la criteriul istorico-administrativ, cum ar fi fost normal, ci de la cel al apartenenţei etnice extrateritoriale. Această erezie născută în exarhatul bulgar a fost condamnată de către Sinodul de la Constantinopol convocat în anul 1872[10]. O formă a acestei erezii a fost teoria exclusivităţii naţionale a „poporului rus purtător de Dumnezeu” promovată de către curentul slavofil şi autorităţile Rusiei Ţariste[11]. De păcatul filetismului s-au făcut vinovate într-o măsură sau alta aproape toate Bisericile Ortodoxe.

LOCUL ORTODOXIEI ÎN GEOPOLITICA STATULUI RUS ÎN PERIOADA PRESOVIETICĂ

Am început cu Rusia deoarece această ţară care are ieşire la Marea Neagră are şi cea mai numeroasă populaţie ortodoxă din lume. În afară de aceasta, sub jurisdicţia eclesiastică a Patriarhiei Ruse se află credincioşii ortodocşi din celelalte „republici-surori” ale fostei URSS şi teritorii care au aparţinut vreodată Imperiului Rus (Finlanda, Polonia şi Alaska)[12]. Din această categorie fac parte şi emigranţii ruşi de după revoluţie (inclusiv cei din fosta URSS şi actuala Federaţie Rusă) şi urmaşii lor. Recent, numărul lor s-a mărit datorită unirii canonice dintre Patriarhia Rusă şi Biserica Rusă de Peste Hotare care pînă nu demult a fost în opoziţie rigidă faţă de prima.

În secolul al IX-lea Rusia Kieveană (la a cărei moştenire spirituală pretind atît Rusia, cît şi Ucraina) a adoptat creştinismul după ritul ortodox. În ciuda faptului că aceasta a fost cea mai mare ţară ortodoxă după teritoriu şi populaţie centrul de greutate al lumii ortodoxe s-a aflat timp de încă cinci-şase veacuri la Constantinopol, după care a trecut în Moldova.

Ţarul Ioan al IV, zis şi cel Groaznic, a înaintat pentru prima dată pretenţia că Rusia ar fi moştenitoarea Bizanţului căzut în mîinile otomanilor. În primul rînd, este vorba de adoptarea stemei oficiale a Rusiei: vulturul bicefal, împrumutat de la basileii metropolei de pe malurile Bosforului. Eruditul ţar şi-a alcătuit chiar un arbore genealogic care-şi avea rădăcinile sale în prima dinastie romană: Iulia-Claudia din care au făcut parte Caesar şi Octavian August.

De altfel, chiar şi cuvîntul „ţar” nu este altceva decît „cezar” (adaptat foneticii ruseşti) care a făcut parte din titulatura împăraţilor romani şi a basileilor bizantini. Nu este de mirare deci că unii cercetători au apreciat renumita „Legendă despre Mitra Albă”[13] ca un manifest geopolitic al lui Ioan cel Groaznic, în special, şi al Imperiului Rus[14] care se năştea atunci, în general.

Pe timpul ţarului Boris Godunov Biserica Ortodoxă Rusă este ridicată la rangul de Patriarhie (începutul secolului al XVII-lea). Între cercetători există o părere cum că acest înalt statut a fost obţinut prin metode nu tocmai etice. Întreprinzătorul Godunov (care a obţinut tronul rus datorită morţii suspecte a ţareviciului Dmitri - moştenitorul tronului) a hotărît să-şi adauge strălucire autorităţii sale cam ştirbite de evenimentele din Uglici[15] prin ridicarea rangului Bisericii Ortodoxe Ruse de la mitropolie la patriarhie.

În ciuda celor expuse mai sus Biserica Rusă nu era un instrument docil în mîinile statului. Ierarhii Bisericii ştiau să se opună autorităţilor şi chiar ţarului atunci cînd erau călcate în picioare canoanele credinţei şi normele de morală. Astfel, mitropolitul Filip a plătit cu viaţa curajul de care a dat dovadă cînd s-a opus destrăbălării la care se deda Ioan cel Groaznic. Printr-o asemenea cutezanţă s-a proslăvit în timpurile mai apropiate de noi şi patriarhul Tihon care a refuzat categoric colaborarea cu regimul anticreştin al bolşevicilor.

Ceea ce n-a îndrăznit să facă Ioan cel Groaznic sau Boris Godunov a făcut Petru I. El a îndrăznit să atenteze la principiul separării bisericii de stat. Petru I a înlocuit funcţia Patriarhului cu un aşa-zis „sinod patriarhal” în frunte cu un ober-procuror care era o persoană laică, un simplu funcţionar numit de ţar. Ceea ce o faţă bisericească ar fi îndrăznit să-i impute ţarului, reieşind din puterea dată de la Dumnezeu, un simplu funcţionăraş, precum ober-procurorul Sinodului, nu ar fi făcut-o niciodată.

Petru I s-a mai deosebit şi prin faptul că a declarat deschis şi cinic cum ar trebui utilizate sentimentele religioase ale populaţiei în atingerea unor obiective geopolitice. Este vorba desigur de renumitul „Testament al lui Petru I”[16]. Conform acestui document programatic al politicii externe ruseşti înaintarea Rusiei spre Ţarigrad (Constantinopol), via – Ţările Româneşti şi Balcani, trebuia înfăptuită sub lozinca „eliberării fraţilor de sînge şi credinţă de sub jugul turcilor păgîni”.

Confirmarea celor expuse mai sus este anexarea Basarabiei la Rusia în anul 1812. Pînă atunci Rusia a luptat pentru eliberarea pămînturilor vechi ruseşti care au fost cucerite de către vecinii săi catolici în perioada fărîmiţării feudale şi a jugului tătaro-mongol (Ucraina şi Belorusia de astăzi). Teritoriile care au făcut parte din fosta Hoardă de Aur (hanatele Kazan, Astrahan, cele ale Siberiei şi hanatul Crimeei) şi cele nord-caucaziene au fost cucerite deoarece erau o bază a permanentelor expediţii de jaf tătărăşti sau puteau servi în calitate de cap de pod pentru imixiunea otomană. Provinciile baltice au fost şi ele un avanpost al duşmanilor externi (iniţial – cavalerii ordinului teuton şi livonian, iar mai apoi – al suedezilor). Stătuleţele georgiene s-au alipit benevol la Rusia deoarece erau ameninţate cu dispariţia totală, fiind strînse ca între ciocan şi nicovală între Imperiul Otoman şi Persia.

Basarabia însă a fost o parte componentă a Ţării Moldovei, stat creştin ortodox pe care Rusia, prin tratatele încheiate cu ţarii Alexei Mihailovici şi Petru I, se obliga să-i refacă integritatea teritorială şi să-l apere de duşmanii externi. Planurile de „eliberare” nutrite de ţarii ruşi vizau toate pămînturile româneşti. Despre aceasta ne mărturisesc şi tratatele secrete încheiate de către Alexandru I cu Napoleon I Bonaparte[17]. Basarabia urma să devină un cap de pod care ar fi catapultat Rusia în Balcani şi spre Strîmtori (Bosfor şi Dardanele).

La sfîrşitul secolului XIX - începutul secolului XX cercurile guvernante ale Rusiei au adoptat o făţişă doctrină filetistă şi şovină: cea a „poporului rus – purtător de Dumnezeu” („Russkii narod – narod bogonoseţ”). Ea intra într-o contradicţie flagrantă cu principiul universalităţii învăţăturii creştine. A fost lansată o politică de rusificare forţată care viza, în primul rînd, popoarele ortodoxe din Imperiul Rus. În Basarabia, de pildă, au fost interzise în biserici predicile în limba română, la fel ca şi învăţămîntul în limba maternă (inclusiv în seminariile duhovniceşti).

În celelalte regiuni din bazinul de Nord al Mării Negre şi a stepelor nord-caucaziene autorităţile ruseşti au recurs la o largă politică de colonizare a ţinutului cu ţărani ruşi şi ucraineni, precum şi cu refugiaţi şi colonişti voluntari din ţările balcanice aflate sub dominaţia otomană[18]. Iată de ce aceste teritorii au căpătat denumirea de „Novorossia” („Noua Rusie”).

A. Savin

[1] Puritanism: curent fundamentalist protestant care cheamă la revenirea la adevăratelor valori şi credinţă creştină a primilor apostoli. Provine de la cuvîntul latin „purus” care înseamnă curat, autentic. Puritanismul a fost caracteristic pentru etapa acumulării iniţiale a capitalului şi propaga ideea mîntuirii pentru cei care se îmbogăţesc singuri (aşa-zişii „self made man”, literalmente – „oameni care s-au făcut pe sine însuşi”).

[2] Fatalism: stare de spirit care propagă ideea predestinaţiei

[3] Conform acestei dogme catolice Papa de la Roma nu poate greşi (este infailibil în problemele teologice). Deoarece în Vatican (care este un stat teocratic) tuturor problemelor le este dată o nuanţă religioasă, se subînţelege că Papa nu poate greşi nici în politica sa internă şi externă.

[4] Princeps: literalmente – „primul dintre senatori”, titlul împăraţilor romani pînă la reformele lui Diocletian. Princepsul era ales şi întărit de către senat, avînd dreptul de a-şi numi succesorul. În perioada principatului în paralel cu noile instituţii monarhice (cancelaria princepsului, fiscul, provinciile imperiale ş. a. m. d.) se mai păstrau şi cele vechi, republicane. După expresia plastică a unui istoric principatul a fost o monarhie îmbrăcată în haine republicane. Tradiţia republicană era prea înrădăcinată în conştiinţa romanilor pentru a fi brusc abolită

[5] Dominat: o formă a monarhiei absolute unitare şi centralizate care a existat în Imperiul Roman după reformele lui Diocletian din anul 285 după Hr.

[6] În perioada Imperiului Roman tîrziu şi a Imperiului Bizantin denumirea generalizatoare de “sciţi” însemna toate popoarele “barbare” de la nord de Dunăre, inclusiv şi cel al geto-dacilor.

[7] Limes: linie fortificată de-a lungul Rinului şi Dunării care marca hotarele de maximă extindere a Imperiului Roman. Excepţie au făcut Britania şi Dacia Romană care au avut un limes terestru.

[8] Cruciaţii teutoni au convertit la catolicism populaţia Ţărilor Baltice prin foc şi sabie, iar cei care nu au dorit să o facă au fost nimiciţi. Astfel au dispărut de pe harta Europei popoare întregi, precum pruşii şi slavii polabi.

[9] Pînă la secularizarea pămînturilor şi averilor Bisericii înfăptuită de către domnitorul mason A. I. Cuza în anul 1862.

[10] În anul 1972 Poarta Otomană a ordonat formarea unui exarhat bulgar pe teritoriile Bulgariei, Macedoniei şi Traciei contemporane (aşa-zisa «Bulgarie mare” la care visează naţionaliştii bulgari). După această reformă enoriaşii erau împărţiţi conform criteriului lingvistic. Bulgarii şi grecii dintr-un oraş, din Varna de pildă, se duceau la slujbă în biserici diferite care se supuneau unor autorităţi eclesiastice diferite. În mod normal, ortodocşii pot frecventa orice lăcaş ortodox şi din punct de vedere eclesiastic se supun autorităţilor bisericeşti locale. La împărţirea teritorial-administrativă a Bisericii Ortodoxe în patriarhii, mitropolii şi exarhate la bază a stat factorul teritorial-geografic şi istoric şi nicidecum naţional-lingvistic. Formarea exarhatului bulgar cu un statut deosebit pentru etnicii bulgari a dat naştere unei erezii periculoase intrată în istorie sub denumirea de filetism.

[11] În această rătăcire s-a ajuns atît de departe încît la sfîrşitul secolului XIX în toate bisericile ortodoxe din partea europeană a Imperiului Rus a fost impusă limba rusă în calitate de limbă obligatorie a predicii.

[12] Excepţie fac enoriaşii bisericilor schismatice de genul „mitropoliei Basarabiei şi Bucovinei”, „patriarhiei autocefale a Ucrainei” etc., etc.

[13] Un manifest cu caracter programatic apărut în mediul monastic în timpul domniei lui Ioan cel Groaznic. În el se vorbea despre faptul că primele două Rome (cea din Italia şi Constantinopolul) au căzut, cea de-a treia – cea din Moscova le va înlocui şi va dăinui în veci, unindu-le pe primele două sub egida Crucii Ortodoxe.

[14] Rusia devine un stat multinaţional, “de facto” un imperiu, anume pe timpurile lui Ioan cel Groaznic. Acest ţar reuşeşte să alipească la Rusia hanatele Kazan, Astrahan şi cel al Siberiei care erau locuite de o populaţie nerusă şi neortodoxă.

[15] În acest oraş a fost omorît (după unele date) ţareviciul Dmitri de către asasinii trimişi de către Boris Godunov. Versiunea oficială afirmă că ţareviciul care era bolnav de epilepsie s-ar fi jucat cu un cuţit şi în timpul unui acces epileptic ar fi căzut pe el. Este însă cert că moartea unicului Rurikovici (denumirea primei dinastii ruseşti) rămas în viaţă era convenabilă lui Boris Godunov căci îi curăţa acestuia calea spre tronul Rusiei.

[16] „Testamentul lui Petru I” este unul dintre cele mai contestate documente din istoria omenirii. Istoricii occidentali susţin autenticitatea lui, pe cînd cei ruşi sînt convinşi că este vorba de un fals plăsmuit de duşmanii Rusiei. Lăsînd la o parte amănuntele tehnice ale disputei observăm că evoluţia politicii externe a Rusiei după Petru I repetă, practic, punct cu punct cele expuse în contestatul document.

[17] Conform acestor tratate Moldova şi ţara Românească urmau să devină gubernii ruseşti (Valahia Mare, Valahia Mică, Moldova şi Basarabia), graniţa Imperiului Rus urmînd să devină Dunărea: de la Porţile de Fier – pînă la Deltă.

[18] Un timp oarecare regiunile locuite compact de către aceştia au purtat denumiri care corespundeau componentului etnic dominant: „Noua Serbie”, „Noua Grecie” ş. a. Ţarina Ecaterina II preconiza chiar şi crearea „Noii Moldove”.