GEOPOLITICA BUGEACULUI (II)

EVOLUŢIA STRUCTURII ETNICE A BUGEACULUI PÎNĂ LA ANEXAREA BASARABIEI DE CĂTRE RUSIA
În prezent Bugeacul înfăţişează, din punct de vedere etnic, un tablou extrem de pestriţ, dar „polietnismul” este unul creat în mod artificial, adică el reprezintă o urmare a unei politici de stat orientate spre diversificarea etnică a populaţiei pe seama băştinaşilor români, mai ales, în perioada ocupaţiei ruso-sovietice şi ucraineşti „samostiinice”. Pe parcursul secolelor anterioare anului 1812, în regiune, alături de românii autohtoni, conlocuiau reprezentanţii mai multor grupuri etnice. Numărul lor, însă, niciodată nu l-a depăşit pe cel al băştinaşilor.
Geto-dacii au constituit cea mai veche populaţie atestată documentar. „Părintele” geografiei Strabo a scris despre ei ca despre autohtonii acestei regiuni. Geţii făceau parte din ramura de miază-noapte a tracilor care populau aproape întreaga peninsulă Balcanică. Pînă în ziua de astăzi în literatura de specialitate se poartă discuţii privitor la identitatea daco-geţilor. Una este cert: chiar dacă aceste două etnonime defineau două popoare diferite, acestea, totuşi, erau înrudite îndestul de aproape pentru a fi identificate de către unii autori ca unul singur[i]. Pe litoral, în coloniile şi emporiile comerciale, locuiau grecii care, de altfel, se străduiau să întreţină relaţii paşnice cu războinicii băştinaşi. Între daco-geţi şi coloniştii greci se făcea un comerţ intens reciproc avantajos.
În perioada elină şi elenistică a antichităţii pontice, stepele Bugeacului i-au atras pe nomazii sciţi care făceau parte din familia de limbi iraniană. Ei au fost urmaţi de rudele lor sarmate care au intrat în contact (nu prea paşnic, de altfel) cu „Pax Romana”. Timp de cîtreva secole, interfluviul Pruto-Nistrean i-a găzduit pe bastarni. Aceştia erau un conglomerat răzleţ de triburi ale vechilor germani al căror masiv principal popula teritoriul dintre Rin şi Elba.
STEPA BUGEACULUI ÎN PERIOADA MARII MIGRAŢIUNI A POPOARELOR ŞI MITUL DESPRE GAGAUZ YERI („PĂMÎNTUL GĂGĂUZILOR”)
Începînd cu secolul III după Hr., civilizaţia greco-romană este zguduită din temelii de valurile succesive ale popoarelor de stepă. Pînă la urmă, acestora le-a reuşit, la un inerval de peste un mileniu, să ducă la pierzanie ambele imperii apărute pe ruinele „Pax Romana” – Imperiul Roman de Asfinţit şi cel de Răsărit numit de savanţi Bizantin.
Coridorul Bugeacului devine calea prin care migratorii nomazi veneau din Marea Stepă pentru a lua cu asalt fruntariile Imperiului Roman. Acest asediu a fost cel mai îndelungat din istoria omenirii. De începutul Marii Migraţiuni a Popoarelor este legată şi prima apariţie în regiune a oguzilor, fapt folosit de către aşa-zişii „istorici” din tîrguşorul Comratului pentru a afirma că stepa Bugeacului este, nici mai mult – nici mai puţin ... protopatria găgăuzilor!
La mii de kilometri depărtare de interfluviul pruto-nistrean, undeva între munţii Altai şi pustiul Gobi, este situată patria străveche a tuturor popoarelor turanice (turcice). Strămoşii acestora se îndeletniceau cu creşterea vitelor care în acea perioadă avea un caracter extensiv şi necesita suprafeţe întinse de păşuni. Orice secetă sau mărire a populaţiei atrăgea o revărsare centrifugă a acestora pe teritoriile popoarelor învecinate. Astfel, lua naştere o reacţie în lanţ asemănătoare cu un val tsunami. Cu cît acest val ucigaş se depărtează de epicentrul seismului care l-a provocat, cu atît puterea lui este mai mare şi mai distrugătoare.
Din această stepă s-a pornit în secolul IV un val tsunami care a distrus totul în calea sa – de la poalele Altaiului pînă la cele ale Alpilor. Este vorba, desigur, de hunii lui Attila, supranumit de către contemporani „Biciul lui Dumnezeu”. De fapt, hunii propriu zişi au alcătuit numai nucleul hoardelor de nomazi care au izbutit să spargă limesul roman. Acesta a rezistat mai bine de două secole în faţa formidabilului asalt din partea germanilor.
Printre sumedenia de aliaţi voluntari şi nu prea ai hunilor s-au aflat şi oguzii. Ei au fost, însă, numai unii dintre cei mulţi. După înfrîngerea de pe Cîmpiile Catalaune din anul 451 după Hr. şi moartea lui Attila, megaimperiul hunilor s-a destrămat şi nomazii turanici s-au retras în stepele şi deşerturile Asiei Centrale. Oguzii au revenit pe scena europeană abia în secolul XI, dar şi de această dată au jucat numai un rol episodic al unui actor de planul doi.
Încercările „istoricilor” de la Comrat de a-i prezenta pe toţi cuceritorii turanici drept strămoşi direcţi ai găgăuzilor sînt absurde şi nn au nimic în comun cu adevărul istoric. Bunăoară, bulgarii, care au venit în Balcani via Bugeac în secolul VIII, erau şi ei de neam turanic. Către venirea în regiune a ka-oguzilor[ii], ei erau demult asimilaţi de către alţi venetici cu totul de altă viţă – slavii. În secolul XI, de la bulgari a rămas numai etnonimul pe care slavii dintre Timoc, Vardar şi Marea Neagră îl poartă şi pînă în ziua de astăzi.
Ka-oguzii au alcătuit numai unul dintre elementele constitutive ale poporului găgăuz şi nici pe departe cel mai important. Cît de ilară ar părea, de pildă, tentativa cuiva de a-i confunda pe francezii contemporani cu francii lui Chlodoweg (Clovis) de la care aceştia au moştenit etnonimul. La fel de absurd ar fi de confundat bulgarii lui Asparuh cu cei ai lui Todor Jivkov. Psihologia omului este, însă, de aşa natură că, cu cît mai neînsemnată îi este obîrşia şi rolul, cu atît mai insistente îi sînt încercările de a-şi căuta strămoşi cu un nume cît mai răsunător.
Nici măcar turcii contemporani nu au prea multe în comun cu unii dintre strămoşii lor - seleucizii şi osmanlîii. Este vorba, în primul rînd, de limba vorbită. Or, limba turcă contemporană este o limbă artificială gen esperanto creată prin decret prezidenţial. Primul preşedinte al Republicii Turcia, Mustafa Kemal Ata-Turk a ordonat să fie scoase din uz toate cuvintele de provenienţă persană şi arabă. Acestea alcătuiau mai mult de o treime din vechea limbă turcă. Grafia latină, conform aceluiaşi decret, a înlocuit caracterele arabe proprii popoarelor musulmane.
Pecenegii care îşi creşteau dobitoacele în stepele nord-pontice şi se îndeletniceau cu incursiuni de pradă în Imperiul Bizantin şi Rusia Kieveană au fost alungaţi de aici la sud de Dunăre de către ka-oguzii alungaţi din Asia Centrală de către kîpceaci (cumanii sau polovţii). Basileii bizantini i-au adăpostit pe foştii lor inamici cu condiţia ca aceştia să se convertească la Ortodoxie şi să păzească graniţa Imperiului în regiunea Silistrei (Durostor).
Oguzii au izbutit să-şi menţină dominaţia în Stepa Sălbatică şi Bugeac inclusiv nu mai mult de o jumătate de secol după care au fost şi ei siliţi să repete calea şi soarta foştilor lor duşmani – pecenegii. Locul lor a fost ocupat de către învingătorii cumani. Aceştia au rezistat în stepă de trei ori mai mult timp decît oguzii, dar s-au retras şi ei sub loviturile nemiloase ale tătaro-mongolilor. Singura deosebire este că o parte din ei s-au refugiat în Ungaria unde către secolul XVIII au fost maghiarizaţi în întregime.
Cei dintre cumani care s-au retras la sud de Dunăre au repetat istoria pecenegilor şi oguzilor. Duşmanii de ieri s-au pomenit în exil cam în aceleaşi locuri şi, adoptînd Ortodoxia, s-au asimilat reciproc. Diferenţele lingvistice şi rasiale din cale afară de flagrante i-au împiedicat să se contopească cu populaţiile din jur (bulgarii slavi, grecii bizantini şi românii sud-dunăreni).
Prin urmare, etnia găgăuză s-a format din rămăşiţele pecenegilor, cumanilor şi ka-oguzilor. Cel mai important aport la formarea acestuia l-a avut elementul cuman, dar etnonimul a fost preluat de la ka-oguzi care s-au amestecat şi au supravieţuit numai datorită protecţiei bizantine. Ele s-au salvat de la o distrugere reciprocă cvazitotală în urma convertirii la Ortodoxie. Pămînturile de etnogeneză găgăuză, adică protopatria găgăuzilor este, prin urmare, Bulgaria de nord-est, dacă să fim mai exacţi – districtele Deliorman (Ludogorie) şi Varna.
Focare de etnogeneză găgăuză s-au mai făcut observate în Epir, Macedonia, Albania şi Tesalia, însă, peste tot, inclusiv în patria lor de origine, Bulgaria de Nord-Est, găgăuzii au fost asimilaţi aproape în totalitate de către naţiunile titulare. Apariţia masivă în zona Bugeacului a coloniştilor găgăuzi este legată de războiul ruso-turc din anii 1806-1812, dar şi atunci ei au venit încoace sub un alt nume. Or, găgăuzii, fiind vorbitori de limbă turcică, se temeau să nu fie acceptaţi de către cinovnicii ruşi care nu prea se orientau în nuanţele lingvistice şi confesionale. Pentru ei turcicii erau turci, indiferent de religia împărtăşită. Iată de ce găgăuzii s-au văzut nevoiţi să se dea drept bulgari sau greci, a căror limbi le cunoşteau încă de la locurile de baştină. În documentele statistice ale epocii găgăuzii se vedeau ca „bulgari” sau „colonişti transdanubieni” („zadunaiskie pereselenţî”). O asemenea stare de lucruri s-a păstrat pînă la sfîrşitul secolului XIX.
Nu ar trebui uitat nici faptul că prin stepa Bugeacului au trecut nu numai turanicii, dar şi alte seminţii care făceau parte din alte familii şi grupuri de limbi. Înaintea hunilor în această stepă au dominat goţii. Iranieni au fost alanii, iar ungurii fac parte din familia fino-ugrică. Ei au venit aici din Iugra (Iuhra cum numeşte corect Grigore ureche patria ungurilor) – regiune întinsă de la răsărit de Urali - şi au găsit paradisul lor nomad – Atelkuz sau Etelköz cum numeau ungurii cîmpiile nord-pontice stăpînite de ei între Nistru şi Nipru pînă a da năvala în Pusta Panonică în 898, dar au fost izgoniţi de acolo de către bulgarii turanici. Cu atît mai mult nici slavii care treceau pe aici în drum spre ţinta lor eternă, Ţarigradul, nu erau nici pe departe vorbitori de limbă turcică.
Punctul pe „i” în acest du-te-vino a fost pus de către tătaro-mongoli. În anul 1241 hoardele conduse de către Batu-han au năvălit în Europa Centrală şi de Sud-Est, rămînînd în regiunea care ne interesează pînă la jumătatea secolului XIV. Invaziile din Asia au încetat odată cu apariţia armelor de foc care au redus la net superioritatea cavaleriei nomade faţă de armatele pedestre.
După cucerirea otomană a Chiliei şi Cetăţii Albe a urmat strămutarea în Bugeac a ceambulurilor tătarilor nohai. Pseudo-istoricii găgăuzi încearcă şi pe aceştia să-i împletească în „falnicul” arbore genealogic al poporului găgăuz. Gluma-i glumă, dar unii dintre ei afirmă cu toată seriozitatea, bazîndu-se pe coincidenţa numelui primului om (Adam) cu cea a cuvîntului bărbat („adam”) în limba găgăuză, că acesta ar fi fost ... găgăuz, la fel ca şi în cazul anticului oraş Suza din Mesopotamia.
Tătarii nohai, însă, s-au stabilit în Bugeac cu permisiunea şi din ordinul sultanului abia în secolul XVI, după încercarea eşuată a lui Petru Rareş de a scutura jugul otoman. Ei s-au strămutat în stepa Bugeacului unde nu au fost niciodată şi au plecat din ea, lăsînd mai multe urme toponimice – Chioselia, Ermoclia, Mingir, Capaclia, Taraclia, Coştangalia, Cociulia, Cazaclia etc. pe care unii „intelectuali” găgăuzi le atribuie găgăzilor, deşi ei nu înţeleg deloc etimologia acestor cuvinte, deoarece limba nohailor e din cealaltă ramură lingvistică a limbilor turcice. După războiul ruso-turc din anii 1806-1812, tătarii nohai s-au retras peste Dunăre - în Dobrogea. În anul 1812 în Bugeac nu mai era nici un tătar.
Turanicii nomazi de toate neamurile care au trecut prin Bugeac în drumul lor spre alte regiuni mai bogate nu au participat, practic, la formarea poporului românesc (din cauza deosebirilor confesionale despre care vom vorbi într-un capitol aparte – n. a.). Prezenţa lor se mai face simţită numai în toponimia regională – actualul Bugeac şi zonele megieşe - (denumiri geografice . la cele de mai sus adăugăm Congaz, Crocmaz, Talmaz, Comrat, Baurci, Cioc-Maidan, Dezghinge, Gioltai, Beşalma, Ceadîr, Etulia, Cişmi-chioi, Cubei, Ialpuh, Sasîk, Tuzla, Cartal, Sadîc, Anadolu, Musait etc.). Aceste aşezări sînt populate de către români (Ermoclia, Mingir, Capaclia, Taraclia-Căuşeni, Coştangalia, Capaclia, Cociulia, Crocmaz, Talmaz, Cartal, Anadolu, Sadîc), de bulgari (Taraclia, Chioselia), găguzi (25 de localităţi cu denumiri tătăreşti) şi aşezări cu populaţie mixtă slavo-română (Musait, Tuzla şi altele).
„PRIMOGENITURA” SLAVĂ ÎN BASARABIA ŞI LA GURILE DUNĂRII
Pretenţiile găgăuzilor de a fi primii locuitori ai stepei Bugeacului nu sînt deloc noi. Cu mult înaintea lor asemenea pretenţii au fost înaintate de către istoricii moscoviţi (în sens de muscali). Aceştia afirmă că primii locuitori ai interfluviului pruto-nistrean după retragerea aureliană au fost nu altcineva, decît nişte slavi de Răsărit – tiverţii şi ulicii (ştiinţa istorică, de altfel, pune la îndoiala caracterul etnic slav al acestor două popoare). Mai mult decît atît, unii dintre istoricii ruşi cu notorietate se pronunţă în favoarea teoriei care susţine, bazîndu-se pe un fragment din cronica „Povestea vremurilor de demult”, că protopatria slavilor s-ar fi aflat la gurile Dunării. Alţiiîi văd pe strămoşii slavilor sub numele de roxolani care au fost prezenţi în stepele din bazinul de nord al Mării Negre încă în secolele III-IV d. Hr., deşi este binecunoscut faptul că aceştia au făcut parte din familia de limbi iraniană. Unii pseudosavanţi afirmă chiar că şi Attila ar fi fost ... slav!
După cum susţine majoritatea istoricilor, protopatria slavilor este regiunea cuprinsă între cursurile superioare ale Vistulei şi Nemanului fără a atinge litoralul baltic. Din această zonă ei, dispersîndu-se în trei puhoaie, au inundat un teritoriu uriaş cuprins între rîul Elba (Laba) – la Asfinţit, Marea Egee – la Miază-zi, izvorul Niprului la Răsărit şi Marea Baltică – la Miază-noapte. Aceste trei puhoaie au alcătuit cele trei subgrupe în care este împărţit grupul lingvistic al slavilor: de Asfinţit (cehii, polonezii, slovacii şi slavii polabi – din ultimii rămînînd doar sorbii lujiceni), de Miază-zi (sîrbii, croaţii, slovenii, bulgarii şi bosanii[iii]) şi de Răsărit (ruşii, ucrainenii[iv] şi beloruşii).
Stabilirea slavilor pe teritoriile care au intrat în zona lor de difuzie a urmat abia în sec. VI. Ei au adoptat un mod de viaţă sedentar şi au început să valorifice pămînturile cucerite. Fără a nega faptul prezenţei slavilor de Răsărit în spaţiul pruto-nistrean, ţinem să subliniem că nu ei au alcătuit elementul etnic dominant în această zonă. Altfel nu ei ar fi fost romanizaţi de către populaţia protoromână, ci viceversa. Ulicii, de fapt, nici nu au fost slavi, iar despre tiverţi, chiar şi letopiseţele ruseşti vorbesc despre faptul că ei erau bilingvi. Cu alte cuvinte, procesul de asimilare a acestora de către volohi (protoromâni) se afla către sec. IX într-o stare destul de avansată.
S-a speculat mult şi pe coincidenţa denumirii satului Peresecina din raionul Orhei cu cea a horodiştei Peresecino care a fost „cetatea de scaun” a acestor triburi. Arheologii au stabilit, însă, că şi în acest caz nu a fost vorba decît de o omonimie absolut accidentală. Or, ruinele acestei horodişti au fost descoperite pe malurile... Niprului, la cîteva sute de kilometri spre Răsărit de satul românesc cu un nume asemănător. În orice caz, vestigii arheologice care ar mărturisi o prezenţă slavă masivă în Basarabia în general şi Bugeac, în special, sînt prea puţine.
Cît despre populaţia autohtonă - românii - ei au fost prezenţi în regiune pe toată perioada istoriei cunoscute fără nici un fel de întreruperi. Despre aceasta ne mărturisesc izvoarele arheologice şi recunosc acest lucru pînă şi unii cercetători ruşi. Astfel, istoricul rus I. G. Konovalova, în articolul său consacrat istoriei timpurii a Cetăţii Albe şi Chiliei („K voprosu o rannei istorii Belgoroda i Kilii”) publicat în culegerea „Cele mai vechi state ale Europei de Est” (Drevneişie gosudarstva Vostocinoi Evropî”, M. 1994, pp. 224-231), menţionează existenţa în regiune a unei populaţii est-romanice în perioada aşa ziselor „Secole ale tăcerii”[v].
SITUAŢIA RELIGIOASĂ ÎN BUGEAC
Din acest punct de vedere, în Bugeac, de-a lungul secolelor, s-a creat o situaţie paradoxală. Această regiune, de o policromie etnică rar întîlnită în Europa, este absolut monocromă din punct de vedere confesional. Majoritatea absolută a credincioşilor ţin de Biserica Ortodoxă. Fenomenul în cauză se datorează nu într-atît evoluţiei naturale a evenimentelor (se are în vedere o convertire benevolă la Ortodoxie) cît amestecului din partea statului. Se are în vedere exodul populaţiei mahomedane după anul 1812 la ordinul califului (sultanul turc era concomitent şi calif, adică capul spiritual al musulmanilor suniţi – n. a.) şi retragerea nemţilor luterani în patria istorică („Nach Vaterland”) în urma înţelegerii dintre Germania hitleristă şi URSS în anul 1940. Evreii mozaici, deosebit de numeroşi după secolul XVIII, au emigrat în masă în Palestina, apoi în Israel şi Occident în anii 80-90 ai secolului XX, o parte a fost deportată în Guvernămîntul Transnistriei (ca urmare a rolului lor activ în organizarea rebeliunilor armate împotriva Statului Român în perioada interbelică), parţial – deportaţi în Siberia de către Stalin în anii 1940, 1949 (colectivizarea) şi în timpul „Campaniei împotriva cosmopolitismului” din anul 1949.
Despre perioada anterioară secolului III, cînd a avut loc convertirea populaţiei locale la creştinism, s-a scris îndeajuns. Geto-dacii autohtoni urmau cultul lui Zamolxes, iar nomazii care invadau periodic această zonă erau idolatri. Cultele lor aveau elemente de totemism, animism şi magie, fapt demonstrat de vestigiile arheologice descoperite în necropolele acestora (de genul gorganelor scitice). Creştinarea Daciei a avut loc începînd cu misiunea apostolică a sfîntului Andrei cel Întîi chemat care, conform tradiţiei creştine, a propăvăduit Evanghelia în această regiune aproape imediat după Învierea Mîntuitorului.
Valurile de migratori din Asia Centrală nu au lăsat aproape nici un fel de urme şi din cauza diferenţelor de ordin confesional. Ei, spre deosebire de străromânii băştinaşi nu erau creştini, de aceea nici nu putea să fie vorba despre vreo asimilare reciprocă. Polonezii, ungurii şi cumanii care s-au convertit într-o perioadă sau alta la catolicism, la fel ca şi nomazii păgîni nu s-au prea amestecat cu populaţia autohtonă care pe tot parcursul istorie sale creştine a rămas fidelă Ortodoxiei.
Creştinii ortodocşi din Bugeac au fost, pînă în anul 1813 cînd s-a format Mitropolia Chişinăului şi Hotinului (adică a întregii Basarabii), supuşi din punct de vedere ecleziastic, episcopiei Proilavei (Brăilei) care făcea parte, între anii 1538 şi 1806, direct din Patriarhia Constantinopolului. De mitropolia Proilavei ţineau şi toţi creştinii (adică, românii) din Olatul Voziei – jumătatea de sud a Bugonistriei.
De la începuturile statalităţii româneşti aceste pămînturi au fost cuprinse în Ţara Româmească. De altfel, chiar şi graiul vorbit pînă în prezent de către populaţia românească de-a lungul Prutului de Jos şi Dunării este unul muntean şi nu moldovenesc. Alexandru cel Bun a anexat Chilia (marginea de Răsărit a posesiunilor muntene) la Ţara Moldovei.
Fiinţarea episcopiei Proilavei şi în anii administraţiei turco-tătărăşti, demonstrează cu pregnanţă continuitatea elementului românesc autohton în Bugeac. Dacă acest ţinut către anul 1812 ar fi fost pustiu, după cum susţin „istoricii” ruşi şi găgăuzi, la ce bun ar mai fi menţinut turcii această episcopie? Negustorii şi pescarii greci erau prea puţini pentru o asemenea unitate administrativă ecleziastică. Negustorii şi meşteşugarii armeni făceau parte din biserica armeano-grigoriană monofizită şi erau tot atît de străini românilor ortodocşi ca şi nemţii luterani sau genovezii catolici.
Alexandru Savin, Benedict Moldoveanu
(Va urma)


[i] Persistă o teorie care susţine că geţii şi dacii erau unul şi acelaşi popor pe care grecii antici l-ar fi numit geţi, iar romanii – daci. O altă teorie susţine că ele, totuşi erau popoare diferite, dar înrudite de îndeaproape.
[ii] Ka-oguzii au fost una dintre ramurile oguzilor care au invadat Europa de Sud-Est şi Asia Mică în sec. XI. O parte din ei, ka-oguzii, s-au pornit din Asia spre Europa via stepele nord-pontice. Anume ei au şi fost unul dintre elementele constitutive ale găgăuzilor. Cealaltă ramură, ga-oguzii, au intrat în Asia Mică prin podişul iranian şi au fost strămoşii turcilor contemporani.
[iii] Macedonenii nu reprezintă decît un grup etnografic al bulgarilor, iar muntenegrenii – al sîrbilor.
[iv] În ultimul timp, cu sprijinul Moscovei, în Ucraina şi, parţial, în Republica Moldova, ia avînt mişcarea separatistă a rutenilor – grup etnic slav odată foarte răspîndit. În ziua de astăzi rutenii sînt prezenţi numai în Transcarpatia şi Carpaţii Beschizi din Polonia.
[v]“Secolele tăcerii” – aşa a fost numită de către istorici perioada în care în documentele de epocă nu se mai pomeneşte despre o populaţie romanică la nord de Dunăre. Ea coincide cu epoca Marii Migraţiuni a Popoarelor (sec. III-IV d. Hr.).

Sursa: mdn.md

GEOPOLITICA BUGEACULUI (I)

ÎN LOC DE INTRODUCERE
Geopolitica a devenit, probabil, ştiinţa cea mai la modă după destrămarea fostei Uniuni Sovietice. Ea este încă o adevărată revelaţie pentru istoricii şi politologii din spaţiul ex-sovietic, deoarece numai cu vreo douăzeci de ani în urmă era calificată drept o „ştiinţă burgheză” şi chiar „fascistă” (din cauza faptului că din operele unuia dintre părinţii-fondatori ai geopoliticii, Hans Haushofer, s-a inspirat chiar Hitler – n. a.). S-au pornit să facă geopolitică toţi acei care cu puţin timp mai înainte o blamau ca pe o ştiinţă reacţionară (foştii profesori de „comunism ştiinţific”, „materialism dialectic şi istoric”, „filozofie marxist-leninistă”, „ştiinţe sociale” ş. a. m. d.) sau tinerii abia ieşiţi de pe băncile „universităţilor” şi „academiilor” de relaţii internaţionale plodite în ultimul timp ca ciupercile după ploaie.
Îndoctrinaţi de ideile promovate de geopoliticienii americani (de genul lui Zbigniev Brzezinski) deveniţi peste noapte din „lachei ai imperialismului” corifei atotştiutori şi infailibili, profesori cu părul căzut în lupta inegală cu ştiinţele reacţionare burgheze şi tinerii cu tuleie abia răsărite, perorează tot felul de inepţii despre începutul unei „noi ere în relaţiile internaţionale” marcată de realizările revoluţiei tehnico-ştiinţifice în domeniul înarmărilor care ar reduce la zero vechile atuuri geopolitice. Distanţele nu mai contează - odată ce sînt rachete în stare să le parcurgă în cîteva minute, precum nu mai contează nici aşezarea economico-geografică a unor puncte-cheie - odată ce acestea pot fi şterse de pe faţa pămîntului în doi timpi de către aceleaşi rachete.
Un război racheto-nuclear, însă, poate fi şi ultimul în istoria omenirii, căci în asemenea caz am pieri cu toţii. Din cauza specificului său, nu poate exista un război atomic „limitat” sau „local”. Or, radioactivitatea nu recunoaşte asemenea termeni. Un punct strategic nimicit de o bombă atomică nu va mai fi punct strategic niciodată, indiferent de faptul cine îl va stăpîni după aceasta şi, atunci, care este rostul? Omenirea, dacă nu vrea să se sinucidă, va continua să se folosească de armamentul convenţional. Prin urmare, vechile canoane geopolitice rămîn în vigoare.
Justeţea vechii maxime că nu poate fi cucerit pămîntul pe care nu a călcat încă piciorul soldatului, a fost confirmată de evoluţia evenimentelor din Irak Chiar şi după „Furtuna în deşert” care a spulberat forţa militară a Irakului, regimul lui Saddam Husein nu a putu fi răsturnat decît după ocuparea ţării de către forţele armate americane. Mai mult decît atît, de multe ori nici aceasta nu ajută: SUA şi aliaţii săi, de pildă, au ocupat Afghanistanul, dar despre o victorie definitivă – nici vorbă!. În lupta dintre fier şi o voinţă de fier, metalul nu are nici o şansă de a ieşi învingător.
Un popor poate fi supus numai atunci cînd moralul său de luptă este distrus, iar spiritul său naţional şi credinţa – trădate şi corupte. Din păcate, un asemenea exemplu ne-au oferit fraţii noştri de credinţă sîrbi a căror elită politică s-a vîndut Apusului contra promisiunilor de a fi acceptată în clubul elitar al „miliardului de aur”.
Republica Moldova, cu toate că este – potrivit statisticilor formale – „cea mai săracă ţară din Europa” şi are un teritoriu şi populaţie destul de mică, totuşi, reprezintă un interes deosebit pentru marile puteri. Valoarea sa geopolitică rezidă în poziţia-cheie de intrînd (poartă) în Balcani şi Europa Centrală. Această importanţă nu a fost diminuată nici de răşluirile teritoriale la care a fost supusă în anul 1940 şi nici de evenimentele din anii ’90 ai secolului trecut cînd în raioanele ei răsăritene şi sudice au fost create tocmai trei (!) formaţiuni separatiste (cam prea multe pentru o ţară aşa de mică).
Chiar din primele zile ale existenţei sale ca stat-subiect deplin de drept internaţional, Republica Moldova a avut de înfruntat agresiunea din partea a doi dintre vecinii săi - Rusia şi Ucraina. Prima a făcut-o deschis – prin susţinerea declarată a ocupanţilor-separatişti de la Tiraspol şi Comrat cu bani, armamente şi „voluntari”. În momentul în care, în ciuda acestui sprijin masiv, separatiştii se aflau în pragul catastrofei militare, Moscova nu a pregetat să intervină direct, trimiţînd în luptă unităţile armatei a XIV-a dislocate în regiune.
Kievul a procedat şi mai perfid decît sora sa răsăriteană. Declarîndu-şi în public neutralitatea (poza sfinxului), el a permis tranzitul bandelor de mercenari ruşi prin teritoriul său şi a aprovizionat cu toate cele necesare separatiştii de la Tiraspol şi unităţile armatei ruse care luptau de partea acestora. Mii de naţionalişti ucraineni din bandele UNA-UNSO au participat cot la cot cu „moscalii” (faţă de care, de obicei, ei nutresc o adevărată idiosincrasie de ură troglodită) la războiul de pe Nistru contra forţelor de ordine şi voluntarilor moldoveni.
Interesele lor în zonă au fost anunţate şi de Turcia şi Bulgaria – prin sprijinirea pe căi diplomatice şi financiare a pretenţiilor separatiste ale găgăuzilor şi, respectiv, bulgarilor din Bugeacul moldovenesc. În anul 2003, în conflict se implică mai activ statele occidentale în frunte cu SUA. Reprezentanţele acestor ţări la Chişinău au insistat pe lîngă conducerea Republicii Moldova să respingă „Memorandumul Kozak” propus de Federaţia Rusă în calitate de bază pentru aplanarea conflictului nistrean. Interesul Apusului era dictat nu atît de grija pentru integritatea teritorială a statului moldovenesc, cît de nedorinţa perpetuării prezenţei bazelor militare ruseşti în zonă care, conform prevederilor stipulate în memorandum, urmau să se menţină pe un termen de 20 de ani (cu posibilitatea prelungirii automate – la acordul părţilor).
Din punct de vedere geopolitic, Republica Moldova se divizează în cîteva regiuni destul de distincte: Nordul, Centrul, raioanele nistrene şi Bugeacul. Fiecare dintre ele are specificul şi importanţa sa. În funcţie de compoziţia etnică şi trecutul istoric sînt prezente şi interesele statelor mai mult sau mai puţin megieşe. Una dintre cele mai complicate şi interesante regiuni din punct de vedere al unui studiu geopolitic este Bugeacul.
ESTE OARE BUGEACUL ÎNTR-ADEVĂR UN „COLŢ UITAT” DE DUMNEZEU ŞI DE LUME ?
Există regiuni care în trecut au jucat un rol foarte important în jocul geopolitic al marilor puteri ale vremii şi care în vîltoarea evenimentelor mai recente parcă şi-au mai pierdut din fosta lor valoare. Această „devalorizare” este numai aparentă, deoarece apele tulburi se vor linişti şi atunci ele vor reveni în prim-planul geopoliticii mondiale. Una dintre aceste regiuni este actualul Bugeac. Este semnificativ faptul că toponimicul Bugeac s-ar traduce din limba tătarilor nohai drept „unghi” sau „colţ”... ori, poate, „colţ uitat”?
În orice caz, versurile mioritice „Pe-un picior de plai – Pe-o gură de rai...” dacă se şi refereau la vreo regiune oarecare, atunci nicidecum la Bugeac. În antichitate părintele geografiei Strabo numea acest teritoriu „Pusta Getică”, iar în Evul Mediu contemporanii îl includeau în aşa-zisa „Cîmpie Sălbatică” sau, chiar în „Marea Stepă” care se întindea de la „Pusta Ungară” (Panonia) pînă la nisipurile deşertului Gobi.
Bineînţeles că această caracteristică deloc măgulitoare nu a fost dată regiunii aşa, pur şi simplu. Regiunea nu numai că se deosebeşte printr-o floră şi faună deosebit de săracă pentru Europa, dar şi printr- lipsă aproape totală a bogăţiilor subpămîntene şi a altor resurse naturale. Pînă şi apa potabilă aici este mai deficitară decît în unele deşerturi autentice. „Meritul” că locuitorilor Basarabiei le revine cea mai mică cantitate de apă dulce pe cap de locuitor din Europa şi republicile fostei URSS îi revine Bugeacului.
Atunci apare o întrebare destul de logică: de ce această regiune într-atît săracă a fost pe parcursul secolelor un măr al discordiei între marile puteri? Care este secretul înverşunării de care dădeau dovadă imperiile timpului de a se agăţa de acest petec de pămînt chiar şi atunci cînd ele agonizau? Să enumerăm măcar cîteva fapte care în mod inevitabil dau naştere la o serie de întrebări.
- Grecii antici şi-au creat în această regiune o „ghirlandă” de colonii şi emporii (factorii comerciale);
- Imperiul Roman a cheltuit mijloace colosale pentru a-şi asigura controlul asupra acestei zone în care în faţa popoarelor de stepă nu existau nici un fel de obstacole naturale, or, se ştie că valurile lui Traian au fost ridicate în cîmp deschis tocmai în acest ţinut.
- Bizantinii, chiar şi atunci cînd s-au retras în faţa bulgarilor turanici, au mai continuat timp de un secol să-şi menţină garnizoanele în thema Paradunavon, deşi aceasta era despărţită de teritoriul de bază pe care îl controlau de o fîşie lată de cîteva sute de kilometri.
- Konungii varegi ai Rusiei Kievene şi cnejii Halici-Volîniei au întreprins nenumărate campanii militare pentru a controla această regiune.
- Cei mai calculaţi şi avari negustori ai Europei medievale, genovezii, au construit şi întreţinut pe litoralul Bugeacului cetăţi şi castele, deşi ele au fost ţinta atacurilor continue ale nomazilor.
- Relaţiile dintre Ungaria şi Ţara Moldovei au fost deteriorate un timp foarte îndelungat anume din cauza aceluiaşi ţinut.
- Eforturile militare ale Sublimei Porţi în Moldova au fost canalizate spre cucerirea Chiliei şi Cetăţii Albe, deşi celelalte cetăţi, oraşe şi tîrguri moldoveneşti erau cu mult mai bogate şi înfloritoare. Pentru a asigura o protecţie maximă noilor raiale, sultanii au permis ceambulurilor tătarilor nohai să-şi creeze în Bugeac un micro-hanat („tatarlîc”).
- În planurile expansioniste ale Imperiului Rus Bugeacului i s-a acordat o atenţie deosebită. Pentru a-şi atinge scopul, Rusia a mers chiar la încălcarea tratatelor încheiate anterior cu Ţara Moldovei şi Poarta Otomană. Interesant mai este şi faptul că denumirea de „Bugeac” s-a încetăţenit abia după cotropirea interfluviului Pruto-Nistrean de către Imperiul Rus în anul 1812. Pînă atunci chiar şi în izvoarele ruseşti această regiune purta numele de Basarabia. Extinderea denumirii asupra întregului interfluviu a fost o încercare de justificare a anexării unui teritoriu asupra căruia Rusia nu a avut nici un drept de ordin istoric, etnic sau juridic, dar, despre aceasta – puţin mai tîrziu.
- În urma Războiului Crimeei, aliaţii anglo-franco-turco-italieni au insistat anume asupra retrocedării Bugeacului Principatului Moldovei.
- De aceeaşi insistenţă a dat dovadă şi Imperiul Rus atunci cînd, în urma războiului cu Turcia din anii 1877-1878, a reanexat cele trei judeţe sud-basarabene, zmulgîndu-le de la camaradul său de arme – România. În numele acestui deziderat el a procedat la un „barter” teritorial inegal din punct de vedere cantitativ: Dobrogea (mult mai întinsă) în schimbul Bugeacului.
- După reanexarea Basarabiei în anul 1940, Moscova a procedat la încorporarea abuzivă a Bugeacului de Sud (împreună cu porturile dunărene şi Cetatea Albă) la RSS Ucraineană. Pentru ca tabloul să devină cît mai complet, în anul 1947, România este forţată să cedeze aceleiaşi R.S.S.U. insula Şerpilor. Această stîncă pînă nu demult nepopulată a fost „colonizată” de autorităţile „samostiinice” de la Kiev cu cîţiva locuitori, deşi pînă şi apa potabilă este adusă de pe continent, iar din floră şi faună sînt prezenţi numai muşchii şi şerpii care au dat denumirea acestei insule.
- În ajunul şi după destrămarea URSS, Moscova a provocat şi susţinut mişcările separatiste din Republica Moldova. Aşa zisele „UTAG” şi „rmn” se bucură şi astăzi de protecţia Federaţiei Ruse. Cremlinul abia aşteaptă vreo acţiune mai hotărîtă a Chişinăului în direcţia reintegrării acestor regiuni în cîmpul constituţional al Republicii Moldova pentru a repeta scenariul gruzin[i].
Răspunsul la toate aceste întrebări rezidă în importanţa geostrategică a acestei regiuni. Stalin califica geopolitica drept o ştiinţă fascistă, dar, procedînd la anexarea Basarabiei, Bucovinei de Nord şi recroirea hotarelor administrative din regiune în favoarea Ucrainei, a acţionat tocmai din considerente geopolitice.
Una dintre metodele cele mai eficiente folosite în geopolitică este cea a abordării sistemice. Ea permite scoaterea în evidenţă a tuturor factorilor geografici, demografici, istorici, economici şi de alt ordin care au contribuit la crearea chipului geopolitic al regiunii.
Denumirea de de Basarabia cu referire la întregul interfluviu Pruto-Nistrean nu este deloc corectă din punct de vedere istoric şi geografic, precum şi denumirea actuală de Bugeac pentru a desemna sudul acestui teritoriu nu corespunde istoriceşte acelui ţinut pe care această denumire îl indica în trecut. Totuşi, aceste denumiri au devenit după anul 1812 într-atît de uzuale, încît restabilirea celor autentice pentru uzul oficial juridico-politic şi teritorial-administrativ nu mai este, practic, posibilă, din păcate. În eseul de faţă vom utiliza denumirea de Moldova pruto-nistreană pentru a desemna interfluviul pruto-nistrean[ii] (numit „Regiunea Autonomă Basarabia” – „Oblastia de sine cîrmuitoare a Basarabiei” - şi „gubernia Basarabia” de către Imperiul Rus şi „provincia Basarabia” în cadrul României interbelice), iar denumirea de Bugeac pentru a desemna ceea ce se numea din vechime pînă în 1812 Basarabia şi anume partea sudică a acestui teritoriu.
AŞEZAREA ECONOMICO-GEOGRAFICĂ ŞI RESURSELE NATURALE
Bugeacul este o regiune împărţită astăzi între Republica Moldova şi Ucraina. Ea alcătuieşte un pentagon inegal cu patru laturi delimitate de apele Prutului, Dunării de Jos, Mării Negre şi Nistrului şi una (cea nordică) imaginară care nu este legată de anumite repere geografice distincte. Ea merge, aproximativ, de-a lungul marginii de sud a fostei zone a Codrilor, formînd o linie oblică care începe la Prut – la sud de codrii Tigheciului şi se termină la Nistru - puţin mai la nord de Căuşeni.
Zona corespunzătoare dintre Nistru şi Bugul de Sud (Moldova bugo-nistreană) – numită în tradiţia istorică românească Olatul Voziei sau, pe scurt, Vozia, - reprezintă o copie aproape identică a Bugeacului. Este semnificativ faptul că pe unele hărţi ruseşti de epocă, întregul teritoriu cuprins între cursul inferior al Dunării (Prutului) şi cel al Bugului de Sud era numit Basarabia.
Din punct de vedere al reliefului, Bugeacul nu prea bucură ochiul prin varietatea formelor. Regiunea înfăţişează o cîmpie văluroasă presărată ici-colea cu dealuri cu pante line care, înaintînd spre mare, devine plată, precum o masă de tenis. Solurile sînt cu mult mai sărace decît în celelalte regiuni ale Basarabiei. Din cauza climei secetoase şi a apropierii mării, salinitatea este destul de înaltă, ceea ce face ca solonceacurile să se întîlnească destul de frecvent. În Evul Mediu lîngă litoral se mai puteau întîlni dune de nisip.
Poetul roman Ovidiu Naso, surghiunit de către divinul Octavian August la Tomis, confirmă proasta popularitate de care se bucura această regiune în ochii latinilor răsfăţaţi cu o climă şi natură mai blîndă şi mai variată. În elegiile sale scrise în exil, Ovidiu descrie aceste ţinuturi în cele mai sumbre culori[iii].
Flora este prezentă mai mult prin erbacee. Arborii se întîlnesc rar şi mai mult sub formă de crînguri răzleţe sau chiar copaci aparte, iar pădurile – numai în luncile rîurilor. Zona era foarte potrivită pentru creşterea extensivă a vitelor (mai ales oi şi capre care nu sînt prea pretenţioase). Fauna sălbatică este şi ea caracteristică pentru zona de stepă.
Hotărnicit de trei rîuri, Bugeacul, totuşi, suferă de o penurie cronică de apă dulce, fiind din acest punct de vedere una dintre cele mai seci zone din Europa. „Rîurile” interne care curg prin stepa aridă de la Nord spre Sud, sînt, mai degrabă, nişte pîraie care se seacă vara. Chiar şi puţinele lacuri au o salinitate înaltă, iar unele dintre ele, în genere, sînt suprasaturate cu sare. În Evul Mediu din aceste lacuri se extrăgea sarea care în acea epocă constituia unul dintre principalele articole de export ale Moldovei[iv].
Economia regiunii era în deplină corespondenţă cu aşezarea geografică, resursele şi condiţiile natural-climatice. Desigur că, în primul rînd, era vorba de creşterea dobitoacelor (precumpănitor a ovinelor). În Evul Mediu Bugeacul asigura piaţa din Istambul cu pielicele de miel, lînă merinos, caracul şi carne de oaie[v]. Condiţiile favorabile pentru creşterea extensivă a oilor au atras în regiune popoarele nomade de stepă.
Pescuitul a fost îndeletnicirea de bază a locuitorilor de lîngă rîuri, lacuri, limanuri, ţărm şi bălţile acestuia (pe care ei le numesc „ghioluri”). Comercializarea peştelui sărat şi afumat a fost o importantă sursă de venituri pentru vistieria domnească şi populaţia din zonă. În văile rîurilor se practica agricultura reprezentată prin cerealiere, legume şi viţa de vie.
Gurile Dunării, Nistrului, Prutului şi litoralul pontic favorizau dezvoltarea comerţului maritim şi fluvial, cu atît mai mult cu cît în acea epocă predomina navigaţia de cabotaj cu corăbii de mic tonaj (galere şi feluci), iar rîurile erau mult mai pline, mai adînci. Adîncimea relativ nu prea mare a limanelor şi rîurilor nu constituia o piedică pentru asemenea gen de navigaţie. Iată de ce porturile din zonă erau printre cele mai mari şi înfloritoare în bazinul pontic.
Îndeletnicirile aveau şi o conotaţie etnică. Populaţia autohtonă practica îndeosebi agricultura, creşterea vitelor şi pescuitul riveran sau lacustru. Veneticii nomazi se îndeletniceau în exclusivitate cu creşterea vitelor, iar grecii – cu pescuitul maritim. Comerţul era „împărţit” între greci, armeni şi genovezi. Începînd cu secolul XIX el a fost monopolizat de către evrei.
(Va urma)


[i] Este vorba de evenimentele din august 2008, cînd Tbilisi a reacţionat în forţă la provocările din partea regimului separatist din Osetia de Sud. Moscova a răspuns printr-o intervenţie armată şi recunoaşterea independenţei enclavelor sud-osetă şi abhază.
[ii] Rîul Nistru nu este o frontieră etnică sau etnografică, Moldova etno-istorică – dintre Carpaţii Răsăriteni şi Bugul de Sud - împărţindu-se etnografic în 4 zone: de nord, cuprinsă între Carpaţi, cursurile de mijloc ale Nistrului şi Prutului şi linia imaginară dintre Carpaţi şi Nistru la nord de Neamţ-Iaşi-Soroca. A doua zona – de centru – este curpinsă între această linie imaginară şi linia dintre Carpaţi şi Nistru care uneşte Vrancea cu Tighina. Cea de a treia zonă etnografică este curpinsă între această linie imaginară şi ţărmul Dunării şi al Mării. Zona a patra o formează populaţia românească (de origine românească, de fapt) dintre Nistru şi Bugul de Sud care, la rîndul ei, nu este omogenă sub aspect etnografic, deşi acolo predomină elemente maramureşene, bîrsene, ardelene, bănăţene, elementele moldoveneşti ridicîndu-se la cel mult 40% din populaţia românească.
[iii] Cu opt secole mai tîrziu, poetul rus Puşkin, exilat şi el de către suveranul său, a scris un fel de „remake” „a la Ovidiu” – „Cu lira nordică dînd glas pustietăţii…”.
[iv] Extragerea şi comercializarea sării erau un monopol domnesc. La minele de sare montane şi lacustre (ocnele) era folosită munca criminalilor condamnaţi la muncă silnică (ocnaşii). Pînă la revoluţia tehnico-ştiinţifică în domeniul industriei extractive, sarea era o marfă foarte căutată şi scumpă. În unele regiuni ale globului, drobii de sare de o anumită greutate serveau în calitate de marfă universală (bani).
[v] Turcii, după credinţă, sînt musulmani şi carnea de oaie ocupă un loc de bază în alimentaţie, cea de porc fiind considerată „haram”, adică „spurcată”. Ovinele sînt deosebit de întrebate în ajunul Kurban-Bairamului care marchează sfîrşitul postului Ramadanului. În timpul acestei sărbători musulmanii aduc jertfă o oaie, un cîrlan sau un berbec.

Sursa: mdn.md

GEOPOLITICA RELIGIILOR ÎN BAZINUL MĂRII NEGRE

CONSIDERAŢIUNI GENERALE DESPRE IMPORTANŢA FACTORULUI RELIGIOS ÎN POLITICA INTERNĂ ŞI EXTERNĂ

Cineva dintre înţelepţi afirma că sînt cîteva sentimente care fiind lezate pot trezi o reacţie furibundă din partea celui ofensat. Acestea sînt: dragostea faţă de mamă, faţă de femeia iubită, faţă de copii, faţă de ţară şi faţă de religia confesată. Poate că ar trebui să punem pe primul plan sentimentul religios: La porunca Domnului unul dintre patriarhi, Avraam, a fost gata să-şi jertfească unicul fiu; Primii creştini îşi primeau cu seninătate moartea de martir pe arenele circurilor romane; Mînaţi de „elanul religios” primii cruciaţi şi-au părăsit căminele şi familiile pentru a elibera Mormîntul Domnului de păgîni; Credincioşii ortodocşi de rit vechi (aşa-zişii „staroveri”) îşi dădeau foc în bisericuţele lor de lemn numai să nu slujească „Antihristului cuibărit în Kremlin” etc., etc., etc.

Deseori religia este unica distincţie dintre popoarele înrudite lingvistic şi cultural. Astfel, unica diferenţă dintre flamanzi şi olandezi este faptul că primii sînt catolici, iar secunzii – protestanţi calvinişti; sîrbii confesează Ortodoxia, croaţii – catolicismul, iar bosniacii – islamul deşi toţi trei vorbesc aceeaşi limbă şi locuiesc pe acelaşi teritoriu. A-i spune unui libanez maronit că este un arab aşa cum sînt compatrioţii săi druzi, suniţi sau şiiţi – înseamnă a-l ofensa mortal.

Religia a fost, în unele cazuri, factorul de bază care a determinat sciziunea unor state. În anul 1830 belgienii, fiind catolici, s-au ridicat la luptă pentru independenţa statală deoarece nu doreau să fie supuşii unui rege protestant (între anii 1815-1830 ţările din Benelux alcătuiau un singur regat: Ţările de Jos în frunte cu regele Olandei). Actorii sîngeroasei drame iugoslave au dat nuanţe religioase războiului purtat între ei.

Din cauza diferenţelor religioase se acutizează şi sinclinalele geopolitice interne. A devenit clasic cazul Libanului. Această mică ţară din Orientul Apropiat este scindată după criteriul religios în patru comunităţi politico-confesionale care de facto alcătuiesc nişte cvasiformaţiuni statale aparte (la care se mai adaugă enclavele palestiniene ieşite de sub controlul Beirutului). Deosebirile religioase persistă chiar şi atunci cînd marile puteri reuşesc să asimileze lingvistic şi cultural minorităţile naţionale şi popoarele subjugate. Acesta este cazul elementelor componente ale Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord. Marea majoritate a scoţienilor şi irlandezilor au uitat de mult timp dialectele natale ale limbii galeze şi vorbesc în exclusivitate limba cuceritorilor englezi. Ei însă nu confesează anglicanismul, ci sînt adepţi ai bisericii reformate prezbiteriene şi respectiv ai bisericii romano-catolice.

Puţine sînt ţările multiconfesionale-polietnice sau monoetnice-policonfesionale unde rudenia de sînge ori cea lingvistică ar prevala asupra credinţei. Asemenea excepţii sînt Elveţia şi Germania. În primul caz pericolul extern i-a făcut pe elveţieni să uite că vorbesc mai multe limbi (germana, franceza, italiana şi reto-romana) şi confesează diferite religii (catolicismul şi protestantismul calvinist). În al doilea – geniul politico-administrativ şi voinţa de fier a lui Bismarck a catalizat cimentarea naţiunii germane.

„Cancelarului de fier” i-a reuşit acest lucru în pofida faptului că prusacii erau luterani, bavarezii – catolici, iar deosebirile dialectale sunt atît de flagrante încît la prima vedere se creează impresia că nu sînt dialecte, ci limbi germanice diferite. Despre statele create de colonişti nici nu poate fi vorba, deoarece ele sînt un adevărat amalgam de religii, etnii şi limbi care nu au nici un fel de rădăcini istorice în teritoriile pe care le-au colonizat.

În fine, religia este un factor decisiv în formarea mentalităţii şi caracterului naţional al diferitor popoare. Optimismul excesiv, uneori chiar enervant (ceva de genul: „Zîmbiţi mereu, căci şeful iubeşte idioţii!”) şi aşa-zisa „gîndire pozitivă” karnegy-ană îi caracterizează pe americani. Aceste „calităţi” proprii yankeilor rezultă din ideologia religioasă a protestantismului calvinist (aşa-zisul „puritanism”[1]) confesat de către „părinţii-fondatori” ai SUA. Fatalismul[2] popoarelor asiatice provine din credinţa în absoluta (pînă în cele mai mici amănunte) predestinaţie divină. Dacă un creştin într-o situaţie anumită ar spune „Dumnezeu îţi dă, dar în traistă nu-ţi pune!”, atunci un musulman ar rosti flegmatic: „Inşalla!” („Toate-s în mîinile lui Allah!”).

Toţi aceşti factori au ajuns bineînţeles în vizorul politicienilor care i-au folosit în interesele lor şi ale statelor pe care le-au condus. Or, religia în toate timpurile a fost un instrument al politicii interne şi externe dusă de către cercurile guvernante. Ea este o motivaţie destul de comodă a acţiunilor întreprinse, deoarece nu necesită nici un fel de justificări. Astfel, ex-preşedintele SUA, Garry Truman, susţinea că înainte de a ordona bombardarea atomică a oraşelor nipone Hiroshima şi Nagasaki, „s-a sfătuit nopţi de-a rîndul cu ...Dumnezeu”. Aceleaşi argumente „imbatabile” sînt invocate şi de către actualul stăpîn al casei Albe, George W. Bush.

Mai mult decît atît, suveranii pontifi (titlul oficial al papilor de la Roma care pe lîngă faptul că sînt capii Bisericii Catolice mai sînt şi monarhii viageri electivi ai statului Vatican) şi-au atribuit asemenea calitate precum infailibilitatea[3] pentru a nu-şi mai face probleme cu justificarea politicii lor interne şi externe.

În Antichitate regii, înainte de a întreprinde vreo acţiune pe plan intern sau extern, puneau sacerdoţii să „consulte” părerea zeilor prin intermediul oracolelor, ghicitului în stele şi măruntaiele animalelor aduse jertfă. Astfel, orice război era prezentat ca o voinţă a zeilor şi nu a unor persoane concrete (prin urmare, Garry Truman cu „bdeniile” (denumirea în popor a rugăciunilor de noapte) sale atomice nu a descoperit America).

SCURT ISTORIC AL PALETEI RELIGIOASE ÎN BAZINUL MĂRII NEGRE

După cum am menţionat într-un articol precedent, în perioada precreştină bazinul Mării Negre a fost sub influenţa cvasitotală a civilizaţiei elene care s-a manifestat sub forma sa elenistică (o simbioză civilizaţională eleno-barbară în care predomina primul element). Grecia Antică a dat tonul nu doar în domeniul economiei, politicii şi culturii, dar şi al cultelor. Religiile popoarelor pontice copiau într-o formă mai mult sau mai puţin fidelă pe cea elenă.

Între secolele III î. Hr.-IV după Hr. bazinul pontic a făcut parte din „Pax Romana”. Această „Lume Romană” consta din Imperiul Roman propriu-zis şi zona lui de influenţă nemijlocită alcătuită din statele şi popoarele cu statut de „foederis” (aliaţi sau „prieteni” ai Romei care erau de facto vasalii ei). După anul 395 regiunea devine fieful Imperiului Roman de Răsărit care a intrat în istorie începînd cu secolul VII sub denumirea de Imperiul Bizantin, deşi locuitorii lui continuau să se numească „romaoi” sau romei, adică – romani.

Creştinizarea Răsăritului a decurs cu mult mai repede decît partea apuseană a Imperiului Roman. Anume aici au luat naştere primele patriarhii, precum cele din Constantinopol, Antiohia, Alexandria şi Ierusalim. Creştinii au fost prigoniţi în Imperiul Roman timp de trei secole, deoarece porunca evanghelică de a nu te închina chipului cioplit era incompatibilă cu cultul oficial al geniului imperial care prevedea aducerea de ofrande şi jertfe statuilor şi reprezentărilor împăraţilor romani. Ceremonialul acordării statutului de „quiritus” (cetăţean roman) era şi el însoţit de un asemenea ritual şi prestarea jurămîntului de credinţă princepsului[4] divinizat.

Apogeul prigonirilor a fost atins pe timpul împăratului Diocletian. El a fost acela care a introdus institutul dominatului[5] şi a înfăptuit reforma tetrarhiei, nimicind astfel ultimele vestigii ale vechii orînduiri republicane. Deviza sa „Dominus et Dei” („Stăpîn şi Zeu”) însemna înlocuirea cultului geniului imperial cu cel al împăratului propriu-zis. Persoana împăratului nu mai era divinizată post-mortem ca pe timpurile principatului, ci pe timpul vieţii monarhului.

Cotitura radicală în relaţiile dintre statul roman şi creştinism a avut loc pe timpul împăratului Constantin cel Mare şi Sfînt care prin renumitul său edict de la Mediolan din anul 313 după Hr. a recunoscut creştinismul drept una dintre religiile oficiale ale Imperiului Roman (despre importanţa rolului jucat de acest împărat în istoria creştinismului vezi în articolul: „Religia şi geopolitica” publicat pe situl www.mdn.md pe data de 23 iunie anul curent.).

Monoteismul creştin permitea consolidarea societăţii romane în jurul împăratului – „unsul lui Dumnezeu”. Deviza „În ceruri – un singur Dumnezeu, pe pămînt – un singur împărat!” corespundea cum nu se poate mai bine noii forme de guvernămînt – dominatului care de fapt a fost o monarhie absolută unitară şi centralizată.

Constantin a sesizat şi apreciat la justa valoare pericolul venit din partea politeismului, cultelor naţionale şi a sectelor. Ele alcătuiau o ameninţare din interior pentru unitatea Imperiului care şi aşa abia rezista impetuosului asalt barbar dinafară. Multitudinea cultelor şi interpretările Sfintei Scripturi alimentau separatismul provincial. Iată de ce Constantin, fiind formal „pontifex maximus” (preot suprem) al cultului păgîn, a luptat pentru unitatea Bisericii Creştine şi pentru o singură interpretare a Evangheliei, a condus şi a luat parte activă la lucrările Soborului de la Niceea din anul 324 care a adoptat Simbolul Credinţei (primele 7 alineate).

Creştinismul ca o religie universală corespundea ideii unui Imperiu Mondial şi Universal cum se dorea a fi cel Roman. Din anul 212 d. Hr. cînd împăratul Caracalla a acordat statutul de cetăţean roman („quiritus”) tuturor provincialilor („peregrinus”) liberi din Imperiu, apare necesitatea unei ideologii care i-ar fi unit pe toţi romanii, indiferent de limba vorbită, de cultură, provenienţă etnică şi socială. Doctrina creştină s-a dovedit a fi cum nu se poate mai potrivită pentru atingerea acestui deziderat.

Adoptarea creştinismului în calitate de religie de stat de către împăratul Theodosius cel Mare a jucat un rol colosal în relaţiile Romei cu vecinii săi. Lupta cu invaziile barbare era prezentată ca una dreaptă, dusă împotriva necredincioşilor, ca un război pentru apărarea credinţei creştine. „Pax Romana” devine treptat „Pax Christiana”.

Primele Sinoade au formulat principalele dogme şi canoane care sînt păstrate intacte numai în Ortodoxie. Apusul a alunecat destul de repede în schisma catolică şi ereziile protestante. Datorită acestui fapt Imperiul Roman de Răsărit, alias – Imperiul Bizantin, a fiinţat încă un mileniu după căderea Romei. Bazinul Pontic a fost una dintre primele regiuni evanghelizate ale Europei şi lumii în genere.

Tradiţia creştină susţine că primul misionar creştin care a propăvăduit Evanghelia sciţilor[6] aflaţi la nord de Dunăre a fost Sfîntul Apostol Andrei Cel Întîi Chemat. Popoarele pontice păgîne, inclusiv strămoşii noştri daco-romani, au dat dovadă de o receptivitate deosebită la Cuvîntul Evangheliei şi s-au convertit în masă la creştinism. Putem afirma cu certitudine că în secolele III-XIII Marea Neagră a fost o „Mare Nostrum Christiana”.

Mai mult decît atît, în ciuda expansiunii masive a catolicismului (inclusiv a ipostazelor sale uniato-protestante) şi a islamului, aceste popoare au reuşit de-a lungul secolelor să rămînă fidele Ortodoxiei. Un rol major în crearea tabloului religios contemporan al Mării Negre l-a jucat apropierea geografică a Constantinopolului care a fost centrul spiritual al Ortodoxiei. Imperiul Bizantin – Împărăţia Răsăriteană a Creştinătăţii -, după cum am menţionat în articolul anterior, întotdeauna a dus o politică defensivă fără a avea careva veleităţi de extindere dincolo de vechiul limes[7] roman.

Emisarii Imperiului Bizantin au ştiut să convingă popoarele pontice şi balcanice să se convertească la Ortodoxie fără a practica metoda de constrîngere folosită de catolici[8]. Un exemplu clasic în această ordine de idei ar putea servi creştinarea Rusiei Kievene de către preoţii greci care l-au convins pe Marele Cneaz Vladimir să primească Adevărul.

După căderea Constantinopolului, în virtutea unor procese politico-sociale, centrul de greutate al Ortodoxiei s-a mutat treptat ... în Moldova! Acest lucru s-a datorat faptului că sultanii turci începînd cu secolul al XVI-lea se amestecau din ce în ce mai mult în afacerile interne ale patriarhiilor ortodoxe aflate pe teritoriul stăpînit de ei (patriarhiile din Constantinopol, Antiohia, Alexandria şi Ierusalim). În urma unei acerbe politici de islamizare a populaţiei din Asia Anterioară (Asia Mică, Siria, Palestina şi Liban) şi unele regiuni balcanice (Albania, Sangiak, Bosnia, Tracia, Creta şi Moreea) bisericile ortodoxe şi-au pierdut o mare parte din credincioşii săi şi, respectiv, sursele de existenţă. În asemenea condiţii principalele venituri şi ajutoare vin din partea mitropoliilor Ţărilor Româneşti[9] de la Dunăre şi Carpaţi (în primul rînd Mitropolia Moldovei) şi din partea Patriarhiei Ruse.

Trebuie menţionat un moment mai puţin cunoscut pentru cititorii neiniţiaţi. Pînă la sfîrşitul secolului al XVII-lea principalul epitrop al patriarhiilor din Ierusalim, Antiohia şi al obştii monastice de pe Sfîntul Munte Athos a fost vistieria Moldovei. Nu întîmplător penultimul congres pan-ortodox a avut loc în anul 1643 la Iaşi sub egida lui Petru Movilă (pe atunci Mitropolit al Kievului). După înlăturarea de la tron a lui Vasile Lupu centrul de greutate al Ortodoxiei s-a mutat la Moscova şi a rămas acolo pînă la căderea ţarismului şi pînă la puciul bolşevic din octombrie 1917.

Spre deosebire de biserica romano-catolică care are o structură strict ierarhizată, centralizată şi unitară, Biserica Ortodoxă este alcătuită din mai multe Patriarhii care sînt absolut independente din punct de vedere organizatoric. În virtutea tradiţiei istorice Patriarhul Ecumenic de la Constantinopol poartă acest titlu (de altfel, pur onorific) care nu oferă purtătorului prerogative lărgite sau privilegii faţă de ceilalţi patriarhi şi mitropoliţi ortodocşi. În probleme de doctrină religioasă Biserica Ortodoxă dă dovadă de o unitate de invidiat.

Între secolele XVI-XVII Marea Neagră devine otomană şi, respectiv, islamică. Slavii de Răsărit (vechii ruşi) sînt eliminaţi din stepele nord-pontice. Aceste teritorii sînt ocupate de tătarii din Crimeea (vasalii Porţii), iar slavii sînt împinşi spre linia Kiev – Voronej. Cea mai numeroasă populaţie creştină ortodoxă rămasă în regiune sînt românii moldoveni pe care îi găsim în toate oraşele de pe litoral: de la Ociakov (denumirea românească – Vozia) – pînă la Kaffa şi Mangop spre est şi pînă la Varna spre Vest.

Pe litoralul de est al Mării Negre rămîn fideli Ortodoxiei svanii şi mingrelii (grupuri etnice gruzine). Lazii din Sud - georgieni (kartveli) după limbă, abhazii şi celelalte popoare nord-caucaziene (cu excepţia osetinilor) se convertesc la islam. Pînă la războiul greco-turc din anii 1920-1922 în Asia Mică s-a mai păstrat o numeroasă populaţie greco-ortodoxă Înfrîngerea Greciei a marcat exodul aproape total al grecilor de pe teritoriul Turciei actuale (inclusiv din Stambul-Constantinopol).

Malul apusean al Pontului pînă la gurile Dunării era ocupat în întregime de paşalîcurile turceşti din Rumelia (Bulgaria de astăzi şi Dobrogea românească). Populaţia ortodoxă (bulgarii, românii, găgăuzii şi grecii) domina numeric însă era discriminată din punct de vedere politic şi confesional. Numărul renegaţilor era destul de mare mai ales în rîndurile populaţiei bulgăreşti (aşa-zişii „pomaci”).

Basarabia (aici se are în vedere Basarabia autentică, adică ceea ce numim astăzi Bugeac) şi Bugo-Nistria au fost transformate în raiale şi tatarlîcuri. Din punct de vedere numeric aici precumpănea populaţia ortodoxă, mai ales cea românească (în Basarabia ţărani şi oieri moldoveni, iar în Bugo-Nistria ţărani strămutaţi din Maramureş, Moldova şi Muntenia).

Din punct de vedere administrativ toţi creştinii ortodocşi din Asia Mică, Peninsula Balcanică şi Ţările Româneşti făceau parte din patriarhia Constantinopolului, iar cei din Rusia, Belorusia şi Ucraina – din cea a Moscovei. Biserica Ortodoxă georgiană (kartvelă) avea în fruntea sa un catolicos – arhiereu suprem. Mitropoliile Moldovei şi Ţării Româneşti se bucurau de o largă autonomie internă. Această stare de lucruri a durat pînă în a II-a jumătate a secolului al XIX-lea cînd Bisericile din România şi Bulgaria s-au organizat în biserici aparte.

În perioada vizată Ortodoxia din zona pontică aproape că nu a cunoscut fenomenul scindărilor eretice şi schizmatice. Fenomenul bogomilismului a avut loc mai ales în regiunile interioare ale Peninsulei Balcanice (Bosnia) care nu fac parte din arealul pontic. Excepţie au făcut renegaţii uniaţi români din Transilvania, cei ucraineni – din Galiţia şi cei bieloruşi – din Polesia apuseană (aceste regiuni au aparţinut în trecut unor state catolice: Poloniei, Ungariei şi Imperiului Habsburgic).

O parte din clerul şi mirenii ortodocşi locali au cedat în urma presiunilor fără precedent ale papistaşilor şi s-au lăsat ademeniţi de promisiunile mincinoase de emancipare şi egalare în drepturi cu catolicii şi au recunoscut primatul dogmelor papale. Credincioşii de rit vechi (ruşii lipoveni numiţi încă şi „staroveri”) din Bucovina şi delta Dunării s-au refugiat aici din Rusia încă în secolul al XVII-lea (în urma reformelor Patriarhului Nikon).

În secolul al XIX-lea apare un fenomen foarte periculos pentru Ortodoxie: se observă o tendinţă de dominaţie a factorului naţional în dauna celui religios - filetismul. Credincioşii urmau să se supună autorităţilor ecleziastice pornind nu de la criteriul istorico-administrativ, cum ar fi fost normal, ci de la cel al apartenenţei etnice extrateritoriale. Această erezie născută în exarhatul bulgar a fost condamnată de către Sinodul de la Constantinopol convocat în anul 1872[10]. O formă a acestei erezii a fost teoria exclusivităţii naţionale a „poporului rus purtător de Dumnezeu” promovată de către curentul slavofil şi autorităţile Rusiei Ţariste[11]. De păcatul filetismului s-au făcut vinovate într-o măsură sau alta aproape toate Bisericile Ortodoxe.

LOCUL ORTODOXIEI ÎN GEOPOLITICA STATULUI RUS ÎN PERIOADA PRESOVIETICĂ

Am început cu Rusia deoarece această ţară care are ieşire la Marea Neagră are şi cea mai numeroasă populaţie ortodoxă din lume. În afară de aceasta, sub jurisdicţia eclesiastică a Patriarhiei Ruse se află credincioşii ortodocşi din celelalte „republici-surori” ale fostei URSS şi teritorii care au aparţinut vreodată Imperiului Rus (Finlanda, Polonia şi Alaska)[12]. Din această categorie fac parte şi emigranţii ruşi de după revoluţie (inclusiv cei din fosta URSS şi actuala Federaţie Rusă) şi urmaşii lor. Recent, numărul lor s-a mărit datorită unirii canonice dintre Patriarhia Rusă şi Biserica Rusă de Peste Hotare care pînă nu demult a fost în opoziţie rigidă faţă de prima.

În secolul al IX-lea Rusia Kieveană (la a cărei moştenire spirituală pretind atît Rusia, cît şi Ucraina) a adoptat creştinismul după ritul ortodox. În ciuda faptului că aceasta a fost cea mai mare ţară ortodoxă după teritoriu şi populaţie centrul de greutate al lumii ortodoxe s-a aflat timp de încă cinci-şase veacuri la Constantinopol, după care a trecut în Moldova.

Ţarul Ioan al IV, zis şi cel Groaznic, a înaintat pentru prima dată pretenţia că Rusia ar fi moştenitoarea Bizanţului căzut în mîinile otomanilor. În primul rînd, este vorba de adoptarea stemei oficiale a Rusiei: vulturul bicefal, împrumutat de la basileii metropolei de pe malurile Bosforului. Eruditul ţar şi-a alcătuit chiar un arbore genealogic care-şi avea rădăcinile sale în prima dinastie romană: Iulia-Claudia din care au făcut parte Caesar şi Octavian August.

De altfel, chiar şi cuvîntul „ţar” nu este altceva decît „cezar” (adaptat foneticii ruseşti) care a făcut parte din titulatura împăraţilor romani şi a basileilor bizantini. Nu este de mirare deci că unii cercetători au apreciat renumita „Legendă despre Mitra Albă”[13] ca un manifest geopolitic al lui Ioan cel Groaznic, în special, şi al Imperiului Rus[14] care se năştea atunci, în general.

Pe timpul ţarului Boris Godunov Biserica Ortodoxă Rusă este ridicată la rangul de Patriarhie (începutul secolului al XVII-lea). Între cercetători există o părere cum că acest înalt statut a fost obţinut prin metode nu tocmai etice. Întreprinzătorul Godunov (care a obţinut tronul rus datorită morţii suspecte a ţareviciului Dmitri - moştenitorul tronului) a hotărît să-şi adauge strălucire autorităţii sale cam ştirbite de evenimentele din Uglici[15] prin ridicarea rangului Bisericii Ortodoxe Ruse de la mitropolie la patriarhie.

În ciuda celor expuse mai sus Biserica Rusă nu era un instrument docil în mîinile statului. Ierarhii Bisericii ştiau să se opună autorităţilor şi chiar ţarului atunci cînd erau călcate în picioare canoanele credinţei şi normele de morală. Astfel, mitropolitul Filip a plătit cu viaţa curajul de care a dat dovadă cînd s-a opus destrăbălării la care se deda Ioan cel Groaznic. Printr-o asemenea cutezanţă s-a proslăvit în timpurile mai apropiate de noi şi patriarhul Tihon care a refuzat categoric colaborarea cu regimul anticreştin al bolşevicilor.

Ceea ce n-a îndrăznit să facă Ioan cel Groaznic sau Boris Godunov a făcut Petru I. El a îndrăznit să atenteze la principiul separării bisericii de stat. Petru I a înlocuit funcţia Patriarhului cu un aşa-zis „sinod patriarhal” în frunte cu un ober-procuror care era o persoană laică, un simplu funcţionar numit de ţar. Ceea ce o faţă bisericească ar fi îndrăznit să-i impute ţarului, reieşind din puterea dată de la Dumnezeu, un simplu funcţionăraş, precum ober-procurorul Sinodului, nu ar fi făcut-o niciodată.

Petru I s-a mai deosebit şi prin faptul că a declarat deschis şi cinic cum ar trebui utilizate sentimentele religioase ale populaţiei în atingerea unor obiective geopolitice. Este vorba desigur de renumitul „Testament al lui Petru I”[16]. Conform acestui document programatic al politicii externe ruseşti înaintarea Rusiei spre Ţarigrad (Constantinopol), via – Ţările Româneşti şi Balcani, trebuia înfăptuită sub lozinca „eliberării fraţilor de sînge şi credinţă de sub jugul turcilor păgîni”.

Confirmarea celor expuse mai sus este anexarea Basarabiei la Rusia în anul 1812. Pînă atunci Rusia a luptat pentru eliberarea pămînturilor vechi ruseşti care au fost cucerite de către vecinii săi catolici în perioada fărîmiţării feudale şi a jugului tătaro-mongol (Ucraina şi Belorusia de astăzi). Teritoriile care au făcut parte din fosta Hoardă de Aur (hanatele Kazan, Astrahan, cele ale Siberiei şi hanatul Crimeei) şi cele nord-caucaziene au fost cucerite deoarece erau o bază a permanentelor expediţii de jaf tătărăşti sau puteau servi în calitate de cap de pod pentru imixiunea otomană. Provinciile baltice au fost şi ele un avanpost al duşmanilor externi (iniţial – cavalerii ordinului teuton şi livonian, iar mai apoi – al suedezilor). Stătuleţele georgiene s-au alipit benevol la Rusia deoarece erau ameninţate cu dispariţia totală, fiind strînse ca între ciocan şi nicovală între Imperiul Otoman şi Persia.

Basarabia însă a fost o parte componentă a Ţării Moldovei, stat creştin ortodox pe care Rusia, prin tratatele încheiate cu ţarii Alexei Mihailovici şi Petru I, se obliga să-i refacă integritatea teritorială şi să-l apere de duşmanii externi. Planurile de „eliberare” nutrite de ţarii ruşi vizau toate pămînturile româneşti. Despre aceasta ne mărturisesc şi tratatele secrete încheiate de către Alexandru I cu Napoleon I Bonaparte[17]. Basarabia urma să devină un cap de pod care ar fi catapultat Rusia în Balcani şi spre Strîmtori (Bosfor şi Dardanele).

La sfîrşitul secolului XIX - începutul secolului XX cercurile guvernante ale Rusiei au adoptat o făţişă doctrină filetistă şi şovină: cea a „poporului rus – purtător de Dumnezeu” („Russkii narod – narod bogonoseţ”). Ea intra într-o contradicţie flagrantă cu principiul universalităţii învăţăturii creştine. A fost lansată o politică de rusificare forţată care viza, în primul rînd, popoarele ortodoxe din Imperiul Rus. În Basarabia, de pildă, au fost interzise în biserici predicile în limba română, la fel ca şi învăţămîntul în limba maternă (inclusiv în seminariile duhovniceşti).

În celelalte regiuni din bazinul de Nord al Mării Negre şi a stepelor nord-caucaziene autorităţile ruseşti au recurs la o largă politică de colonizare a ţinutului cu ţărani ruşi şi ucraineni, precum şi cu refugiaţi şi colonişti voluntari din ţările balcanice aflate sub dominaţia otomană[18]. Iată de ce aceste teritorii au căpătat denumirea de „Novorossia” („Noua Rusie”).

A. Savin

[1] Puritanism: curent fundamentalist protestant care cheamă la revenirea la adevăratelor valori şi credinţă creştină a primilor apostoli. Provine de la cuvîntul latin „purus” care înseamnă curat, autentic. Puritanismul a fost caracteristic pentru etapa acumulării iniţiale a capitalului şi propaga ideea mîntuirii pentru cei care se îmbogăţesc singuri (aşa-zişii „self made man”, literalmente – „oameni care s-au făcut pe sine însuşi”).

[2] Fatalism: stare de spirit care propagă ideea predestinaţiei

[3] Conform acestei dogme catolice Papa de la Roma nu poate greşi (este infailibil în problemele teologice). Deoarece în Vatican (care este un stat teocratic) tuturor problemelor le este dată o nuanţă religioasă, se subînţelege că Papa nu poate greşi nici în politica sa internă şi externă.

[4] Princeps: literalmente – „primul dintre senatori”, titlul împăraţilor romani pînă la reformele lui Diocletian. Princepsul era ales şi întărit de către senat, avînd dreptul de a-şi numi succesorul. În perioada principatului în paralel cu noile instituţii monarhice (cancelaria princepsului, fiscul, provinciile imperiale ş. a. m. d.) se mai păstrau şi cele vechi, republicane. După expresia plastică a unui istoric principatul a fost o monarhie îmbrăcată în haine republicane. Tradiţia republicană era prea înrădăcinată în conştiinţa romanilor pentru a fi brusc abolită

[5] Dominat: o formă a monarhiei absolute unitare şi centralizate care a existat în Imperiul Roman după reformele lui Diocletian din anul 285 după Hr.

[6] În perioada Imperiului Roman tîrziu şi a Imperiului Bizantin denumirea generalizatoare de “sciţi” însemna toate popoarele “barbare” de la nord de Dunăre, inclusiv şi cel al geto-dacilor.

[7] Limes: linie fortificată de-a lungul Rinului şi Dunării care marca hotarele de maximă extindere a Imperiului Roman. Excepţie au făcut Britania şi Dacia Romană care au avut un limes terestru.

[8] Cruciaţii teutoni au convertit la catolicism populaţia Ţărilor Baltice prin foc şi sabie, iar cei care nu au dorit să o facă au fost nimiciţi. Astfel au dispărut de pe harta Europei popoare întregi, precum pruşii şi slavii polabi.

[9] Pînă la secularizarea pămînturilor şi averilor Bisericii înfăptuită de către domnitorul mason A. I. Cuza în anul 1862.

[10] În anul 1972 Poarta Otomană a ordonat formarea unui exarhat bulgar pe teritoriile Bulgariei, Macedoniei şi Traciei contemporane (aşa-zisa «Bulgarie mare” la care visează naţionaliştii bulgari). După această reformă enoriaşii erau împărţiţi conform criteriului lingvistic. Bulgarii şi grecii dintr-un oraş, din Varna de pildă, se duceau la slujbă în biserici diferite care se supuneau unor autorităţi eclesiastice diferite. În mod normal, ortodocşii pot frecventa orice lăcaş ortodox şi din punct de vedere eclesiastic se supun autorităţilor bisericeşti locale. La împărţirea teritorial-administrativă a Bisericii Ortodoxe în patriarhii, mitropolii şi exarhate la bază a stat factorul teritorial-geografic şi istoric şi nicidecum naţional-lingvistic. Formarea exarhatului bulgar cu un statut deosebit pentru etnicii bulgari a dat naştere unei erezii periculoase intrată în istorie sub denumirea de filetism.

[11] În această rătăcire s-a ajuns atît de departe încît la sfîrşitul secolului XIX în toate bisericile ortodoxe din partea europeană a Imperiului Rus a fost impusă limba rusă în calitate de limbă obligatorie a predicii.

[12] Excepţie fac enoriaşii bisericilor schismatice de genul „mitropoliei Basarabiei şi Bucovinei”, „patriarhiei autocefale a Ucrainei” etc., etc.

[13] Un manifest cu caracter programatic apărut în mediul monastic în timpul domniei lui Ioan cel Groaznic. În el se vorbea despre faptul că primele două Rome (cea din Italia şi Constantinopolul) au căzut, cea de-a treia – cea din Moscova le va înlocui şi va dăinui în veci, unindu-le pe primele două sub egida Crucii Ortodoxe.

[14] Rusia devine un stat multinaţional, “de facto” un imperiu, anume pe timpurile lui Ioan cel Groaznic. Acest ţar reuşeşte să alipească la Rusia hanatele Kazan, Astrahan şi cel al Siberiei care erau locuite de o populaţie nerusă şi neortodoxă.

[15] În acest oraş a fost omorît (după unele date) ţareviciul Dmitri de către asasinii trimişi de către Boris Godunov. Versiunea oficială afirmă că ţareviciul care era bolnav de epilepsie s-ar fi jucat cu un cuţit şi în timpul unui acces epileptic ar fi căzut pe el. Este însă cert că moartea unicului Rurikovici (denumirea primei dinastii ruseşti) rămas în viaţă era convenabilă lui Boris Godunov căci îi curăţa acestuia calea spre tronul Rusiei.

[16] „Testamentul lui Petru I” este unul dintre cele mai contestate documente din istoria omenirii. Istoricii occidentali susţin autenticitatea lui, pe cînd cei ruşi sînt convinşi că este vorba de un fals plăsmuit de duşmanii Rusiei. Lăsînd la o parte amănuntele tehnice ale disputei observăm că evoluţia politicii externe a Rusiei după Petru I repetă, practic, punct cu punct cele expuse în contestatul document.

[17] Conform acestor tratate Moldova şi ţara Românească urmau să devină gubernii ruseşti (Valahia Mare, Valahia Mică, Moldova şi Basarabia), graniţa Imperiului Rus urmînd să devină Dunărea: de la Porţile de Fier – pînă la Deltă.

[18] Un timp oarecare regiunile locuite compact de către aceştia au purtat denumiri care corespundeau componentului etnic dominant: „Noua Serbie”, „Noua Grecie” ş. a. Ţarina Ecaterina II preconiza chiar şi crearea „Noii Moldove”.