Ucraina este vecina noastră cu care avem cea mai lungă graniţă terestră şi care ne închide ieşirea noastră la Dunăre şi Marea Neagră. Prin această ţară trec căile noastre de acces spre cea mai mare şi tradiţională piaţă de desfacere a mărfurilor moldoveneşti – Rusia.
Trecutul nostru istoric se împleteşte, formînd un complicat nod gordian care nu mai poate fi nici tăiat şi nici dezlegat. În Ucraina locuiesc cîteva sute de mii de conaţionali de-ai noştri care populează mai mult sau mai puţin compact raioane întregi din regiunile Cernăuţi şi Odesa.
Oaze rare de sate româneşti semiucrainizate sau asimilate complet sînt dispersate pe întreg teritoriul ţării: de la Rusia subcarpatică la vest, pînă la Doneţk la est, şi de la mlaştinile Polesiei la nord, pînă la stepele Tauridei la sud. Şi la noi în ţară locuiesc cîteva sute de mii de ucraineni (puternic rusificaţi), alcătuind cea mai numeroasă minoritate etnică. Iată motivele care ne-ar putea trezi interesul faţă de cele mai diverse aspecte ale situaţiei din Ucraina, inclusiv geopolitice.
Structura etno-lingvistică
Deşi ponderea ucrainenilor e cea mai mare în structura etnică a populaţiei, ea nu este nici pe departe omogenă.
Regiunile răsăritene
Regiunile de la est de Nipru sînt puternic rusificate şi gravitează, în mod normal, spre Rusia. În perioada sovietică în prima capitală a Ucrainei sovietice, Harkov, către anii 80 practic nu mai existau şcoli naţionale ucrainene. Bazinele industriale ale Doneţkului şi Dnepropetrovskului au fost şi ele practic rusificate.
Crimeea
O situaţie deosebită s-a creat în autonomia Crimeii, căreia Moscova îi pregătise scenariul nostru nistrean, însă fără succes. Pînă în a. 1944 acest teritoriu a fost o republică autonomă a tătarilor în componenţa RSSFR[1]. Învinuiţi de trădare în anii războiului, tătarii din Crimeea vor împărtăşi soarta nemţilor din Povolgia, popoarelor caucaziene, calmucilor şi coreenilor din Primorie, adică vor fi în totalitate deportaţi.
Peninsula va fi populată cu colonişti veniţi mai ales din regiunile interne ale Rusiei. Regiunea era înţesată cu baze militare ale armatei sovietice, corpul ofiţeresc al căreia era în fond şi el rusofon. Încorporarea Crimeii în RSS Ucraineană în anul 1956 (aşa-numitul “Cadou al lui Hruşciov”) n-a schimbat esenţial componenţa ei etnică.
Trebuie menţionat că tătarii Crimeii aşa şi n-au mai fost restabiliţi în drepturi după moartea lui Stalin. Dintre popoarele prigonite înainte şi după cel de-al doilea război mondial numai tătarii, nemţii, coreenii şi turcii mesheţi aşa şi n-au avut parte de o reabilitare şi restabilire a autonomiilor lor naţional-statale.
Abia după “perestroika” gorbaciovistă tătarii au început să se reîntoarcă în patrie. Însă, veniţi acasă, s-au ciocnit de rezistenţa înverşunată a coloniştilor rusofoni stabiliţi aici deja într-a treia generaţie şi care se temeau că tătarii îşi vor revendica proprietatea răpită.
Kievul a ştiut foarte bine să manipuleze aceste contradicţii şi fobii reciproce pentru a anihila separatismul rusofon care îşi luase avînt după proclamarea independenţei Ucrainei.
Rusia subcarpatică
O regiune deosebită o formează Transcarpatia, pe care localnicii o numesc Rutenia. Puţini ştiu că pînă în sec. al XVII-lea ea făcea parte dintr-un singur domeniu feudal cu Maramureşul românesc.
Această regiune, care este cea mai mică din Ucraina din punct de vedere teritorial, are o componenţă etnică şi confesională pestriţă, precum şi graniţe cu aproape toţi vecinii europeni ai ţării - România, Slovacia, Ungaria şi Polonia. Din această cauză valoarea geostrategică a acestei mici regiuni este colosală pentru Kiev. Majoritatea populaţiei o alcătuiesc rutenii, la formarea cărora au contribuit toate naţiunile vecine, inclusiv românii.
E interesant că rutenii se autoapreciază ca o naţiune deosebită de restul ucrainenilor (zicîndu-şi, încă, rusini sau huţuli) şi gravitează mai mult spre Moscova.
Maghiarii alcătuiesc o minoritate foarte influentă, mai ales în oraşele (Ujgorod-Ujvaroş, Rahov, Ciop etc.). Strîns lipite de frontierele ţărilor-matcă aici se mai află şi sate de români (Albişoara de Mijloc), polonezi şi slovaci.
Pînă în anul 1918 ţinutul a făcut parte din monarhia dualistă Austro-Ungară, iar în perioada interbelică - din Cehoslovacia. După cîrdăşia de la Munchen, Rusia subcarpatică, sub denumirea de Rutenia, va avea parte de o efemeră independenţă, fiind, mai apoi, anexată de către Ungaria hortistă.
Este de menţionat şi faptul că România a refuzat atunci să ia parte la partajarea Cehoslovaciei şi a respins oferta de a-şi ataşa cele două mari sate româneşti de la graniţă. Rutenia[2] este şi ea, ca şi Crimeea, izolată geografic de restul Ucrainei (prima - prin istmul Perecop, al doilea - prin lanţul Carpatin).
Galiţia
Între Carpaţi (la vest) şi vechea graniţă de pînă la a. 1939 (la est), este situată Galiţia. De fapt, anume ea prezintă focarul naţionalismului ucrainean şi rusofobiei. Pînă la anexarea ei de către URSS, Galiţia n-a făcut parte niciodată din componenţa Rusiei ţariste sau a statului sovietic.
Pînă în a. 1918 ea a aparţinut Austro-Ungariei. Dacă Rutenia însă era una dintre pămînturile Coroanei Sfîntului Ştefan (Ungaria), apoi Galiţia intra în imperiul Austriac propriu-zis. Bătrîna Vienă a trezit la viaţă naţionalismul ucrainean pentru a-l contracara pe cel al magnaţilor polonezi (clasa dominantă din ţinut). Un motiv aparte era şi destabilizarea situaţiei în Ucraina Răsăriteană, ce aparţinea Rusiei ţariste.
Între anii 1918-1939 Ucraina de Vest a făcut parte din Polonia, care nutrea şi ea veleităţi de mare putere est-europeană. Şleahta poloneză visa la o “Polonie mare”, ce ar fi inclus Lituania, Belarusi şi Ucraina Sovietică (“Polonia Mare - de la mare (Baltica) la mare” (cea Neagră)). De aceea şi Varşovia n-a ezitat să folosească în interesele sale naţionalismul galiţian.
Aici s-ar mai adăuga şi faptul că apusenii încă din sec. al XVII-lea au trecut la greco-catolicism (uniaţi), recunoscînd supremaţia Papei de la Roma. Galiţia, spre deosebire de Rutenia, se caracterizează printr-o rusofobie ajunsă la paroxism.
Zona de stepă
O altă regiune etno-culturală ar prezenta zona de stepă dintre Bugul de Sud şi Nipru, Kiev şi Perecop. Aceasta este zona care pînă la începutul sec. al XVIII-lea era numită “Cîmpia Sălbatică” (“Dikoe pole”) şi practic n-a fost populată. Ea era bîntuită în lung şi-n lat de urgiile tătăreşti şi cetele cazacilor zaporojeni puşi pe pradă.
Din această cauză puţini erau temerarii care îndrăzneau să se aşeze cu traiul în aceste regiuni, botezate în spiritul timpului - Taurida. Kneazul Potiomkin o colonizează cu ţărani ucraineni şi ruşi, colonişti germani şi greci pontici. Din Basarabia vor veni mînaţi de eterna sete de pămînt mii de ţărani romăni.
Istoriografia oficială vede în această regiune patria statalităţii ucrainene. Aici, lîngă pragurile Niprului, în secolele XIV-XV a luat naştere volniţa cazacilor zaporojeni. Apologeţii ei o compară cu ordinele cavalereşti medievale (celibatul, dispreţul faţă de avere, conducerea eligibilă şi colegială etc.). Din Secea Zaporojeană s-au pornit mişcările de eliberare naţională împotriva panilor polonezi, turcilor otomani, tătarilor din Crimeea şi a ţarilor ruşi.
De fapt, ea nu a fost altceva decît o adunătură de oameni certaţi cu legea, aventurieri de tot neamul care s-au refugiat în inaccesibilele mlaştini zaporojene. Ele au fost transformate într-un echivalent terestru est-european al buccaneerilor din Jamaica. A le atribui careva intenţii nobile acestor flibustieri de uscat fără morală şi principii ar fi, cel puţin, naiv. Campaniile lor de jaf se deosebeau de cele ale tătarilor păgîni prin cruzimea lor şi erau călăuzite doar de setea de avere şi nimic altceva.
Ucraina
Această regiune s-a caracterizat printr-o polietnie rar întîlnită în Europa. În calitate de limbă uzuală şi astăzi este folosit un argou alcătuit dintr-un extraordinar amalgam de cuvinte provenite din limbile ucraineană, rusă, germană, greacă, română, idish,[3] tătară, poloneză, turcă şi a ţiganilor căldărari (o ramură distinctă a romilor care locuiesc în Europa Răsăriteană).
Regiunea de Centru-Nord (Kievul şi raioanele adiacente)
Aici s-a păstrat o populaţie ucraineană mai mult sau mai puţin omogenă. Ea se deosebeşte pozitiv de Galiţia printr-un naţionalism temperat şi o credinţă ortodoxă bine înrădăcinată.
Transnistria şi alte pămînturi româneşti
Şi, în sfărşit, arealul cuprins între Bugul de Sud şi Nistru, în care intră regiunile Cernăuţi şi Odesa. Aici sunt foarte puternice elementele etnice neucrainene şi se disting clar cîteva subdiviziuni istorico-geografice cu componente naţionale diferite:
Transnistria (regiune cuprinsă între Nistru şi Bugul de Sud, cu centrul la Odesa). Populaţia autohtonă de aici era alcătuită din păstorii munteni (mocanii) şi ţăranii moldoveni. Între sec. XIV-XVIII, românii mai alcătuiau încă majoritatea populaţiei sedentare, iar stepa era ocupată de către nohaii nomazi (Hoarda Edisan). Apartenenţa statală a acestei regiuni în perioada medievală este foarte discutabilă (de altfel, prezenţa moldovenească era bine conturată).
După anexarea regiunii la Imperiul Rus (a. 1792) are loc aceeaşi politică de colonizare ca şi în restul zonei de stepă (numită încă şi Novorosia). Elementele de bază au fost german, grec pontic şi evreiesc (mai ales Odesa). Pînă în anii ’50 ai sec. al XX-lea predominant a rămas elementul românesc (moldovenesc). Anume aici are loc crearea în a. 1924 a RASSM.
Teritoriile basarabene anexate la Ucraina în a. 1940 (jumătatea de Nord a judeţului Hotin şi Bugeacului de Sud).Vacuumul format de deportarea coloniştilor germani şi umplerea lui cu etnici ucraineni a schimbat balanţa demografică în favoarea acestora şi defavoarea populaţiei de limbă română. Există totuşi şi-n continuare în pofida ucrainizării forţate o populaţie românească considerabilă (scrisă în acte drept moldovenească). Ruşii, bulgarii şi găgăuzii completează acest amestec babilonian.
Bucovina de Nord. Această regiune, răpită şi ea de la România în a. 1940, niciodată n-a făcut parte din Imperiul Rus sau cel Sovietic şi a fost pretinsă drept “recompensă” pentru „ocupaţia” românească a Basarabiei timp de 22 de ani. Şi aici sovieticii au procedat la o curăţire etnică a numeroşilor colonişti germani şi etnici polonezi înlocuiţi, desigur, cu ruşi şi ucraineni. Românii bucovineni au rămas înregistraţi în acte ca români.
Ţinutul Herţa. Acesta în genere a făcut parte din “Regatul Vechi” şi niciodată, pînă în a. 1941, n-a fost sub ocupaţie străină. La mijloc a fost o banală “eroare” a vre-unui ofiţer sovietic care nu şi-a ascuţit bine creionul. Este locuit compact şi în întregime de români.
Policentrismul ucrainean
Ucraina este o ţară cu mai multe centre. Centrul politic în care sînt concentrate toate autorităţile supreme de stat, este fără îndoială Kievul.
Însă această politică se face în centrul Galiţiei, oraşul Lvov (denumirea germană - Lemberg, iar româneşte - Liov).
Centrul economic şi fabrica de cadre este Dnepropetrovskul, aproape complect rusificat, la fel ca şi celelalte trei centre economice de prim rang: Harkov, Nicolaev şi Donbas.
Centrul intelectual şi al businessului este Odesa. Însă moda politică este dictată de către minoritatea galiţiană, care are o pondere economică şi intelectuală foarte mică. Acest fapt pare paradoxal însă doar la prima vedere.
Riscurile politice
Ucraina este divizată şi după criteriul confesional. Populaţia galiţiană care constituie mai puţin de zece procente confesează creştinismul în varianta sa greco-catolică (aceştia păstrînd ritualurile ortodoxe, recunosc supremaţia Vaticanului şi cultul Fecioarei Maria). Fiind, în plus, şi rusofobi fanatici, galiţienii ar proceda imediat la o secesiune, în cazul unei apropieri prea mari de Moscova.
Kievul nu poate risca aşa ceva, deoarece prea multe regiuni pestriţe etnic poate că le-ar urma exemplul. Nici să se detaşeze prea mult de Rusia nu se poate, fiindcă regiunile răsăritene şi sudice puternic rusificate ar manifesta imediat caracterul său pro-moscovit.
Rolul minorităţilor
Ucraina este un exemplu clasic de ţară, în care o minoritate confesională activă (galiţienii-uniaţi) domină net scena politică. Pînă la război, pe teritoriul Ucrainei locuia o diasporă evreiască foarte numeroasă care juca acest rol. Holokostul nazist din anii 1941-1944, campania împotriva cosmopolitismului din 1949 şi emigraţia în Occident şi Israel a micşorat-o însă categoric.
Cu toate acestea, chiar aflăndu-se la New York, Londra sau Tel-Aviv, diaspora evreiască ucraineană conduce abil din culise viaţa economică şi politică a ţării. Antisemitismul pronunţat al apusenilor nu face altceva decît să-i facă acesteia jocul.
Un puternic element destabilizator pentru vecina noastră este prezenţa militară rusească în Sevastopol şi în formaţiunea separatistă de pe Nistru, precum şi numeroasa diasporă rusă.
Ucraina reprezintă un mozaic extraordinar de complicat, alcătuit din cele mai diverse şi antagoniste elemente etnice şi confesionale. Orice criză internă sau externă de proporţii ar putea deveni şi ultima.
Cadouri care mai bine nu erau făcute
Orientarea politico-externă bicefală (Galiţia - spre Occident, iar răsăritul – spre Moscova) a Ucrainei îi poate juca odată şi odată festa. Teritoriile acaparate sau dăruite Ucrainei de către Stalin (Galiţia, Rutenia, Bucovina de Nord - Hotinul, jumătate din fosta RASSM, Bugeacul de Sud şi Donbas) şi Hruşciov - Crimeea, pot juca în orice moment rolul calului Troian.
Homer scria: “Timeo danais darum ferunt” (Temeţi-vă de danaieni, chiar dacă aceştia vă aduc daruri). Toate aceste „cadouri” reprezintă pentru Ucraina o bombă cu efect întîrziat. Orice neatenţie şi mişcare greşită poate produce ireparabilul. Fostul ministru de externe austro-ungar Andrashy spunea, referindu-se la monarhia Habsburgică, că ea ar semăna cu o corabie supraîncărcată, pe care orice nouă achiziţie ar putea-o duce la fund.
Paralelele în istorie sînt foarte periculoase, însă situaţia Ucrainei aduce puţin cu cea a Austro-Ungariei. De aceea uimeşte miopia politică a unor cercuri naţionaliste de la Kiev şi mai ales Lvov, care emit pretenţii expansioniste asupra bazinului nistrean. Se observă clar că aceasta ar putea fi detonatorul minei despre care deja am pomenit.
Cronologia formării Ucrainei în hotarele sale contemporane
Divizarea geopolitică a Ucrainei corespunde, în linii mari, cu consecutivitatea anexării diferitor teritorii ale sale la Rusia.
Prima a fost Ucraina Răsăriteană (Malorosia), situată la est de rîul Nipru şi alipită la Rusia în anul 1654, prin Rada de la Pereiaslavl de către hatmanul Bogdan Hmelniţki. Iniţial, această regiune s-a bucurat de o autonomie internă considerabilă, dar Ecaterina cea Mare va proceda la lichidarea ei către sfîrşitul sec. al XVIII-lea.
Tot în acest răstimp, în anul 1783, a fost anexat şi Hanatul Tătarilor din Crimeea (care cuprindea însăşi peninsula şi stepele dintre Nipru şi Bugul de Sud, botezată de către Potiomkin – Taurida sau Novorosia).
Anul 1792 marchează anexarea Transnistriei, populată, la moment, de moldoveni.
Între anii 1793 şi 1795 Imperiul Rus îşi atribuie Podolia, Volîni şi Polesia.
După încheierea pactului Ribbentrop-Molotov, URSS va anexa Galiţia Orientală.
Şi, în sfîrşit, în anul 1940 de la România vor fi anexate teritoriile Basarabiei, Bucovinei de Nord şi a ţinutului Herţa care, cu excepţia raioanelor atribuite RSSM, vor fi incluse în RSS Ucraineană.
După război, în anii ’50, acestei republici sovietice (create în anul 1918) îi vor fi cedate de către RSSFR teritoriul Crimeii şi cele răsăritene limitrofe.
Unele concluzii
Divizarea geopolitică a Ucrainei se produce nu numai după repere geografice, cît şi după cele istorice şi confesionale.
Policentrismul economic, politic, cultural, etnic şi confesional face ca în ţara vecină să fie foarte puternice tendinţele centrifuge.
Existenţa regiunilor izolate geografic de nucleul statului precum Rusia Carpatină, enclava Izmailului şi peninsula istmică a Crimeii ar facilita şi mai mult o eventuală dezmembrare.
Echilibrul dintre cele două poluri antagonice (Vestul uniat pro-occidental şi Răsăritul ortodox pro-moscovit) este foarte şubred.
Pretenţiile teritoriale ale statelor învecinate sînt destul de bine argumentate şi o eventuală dezintegrare a Ucrainei ar duce la substanţiale permutaţii de frontiere statale în regiune.
Pentru a supraveţui ca stat, în hotarele actuale, Kievul trebuie să dea dovadă de minuni de echilibristică politică între Occident şi Kremlin. Însă timpul adoptării unei decizii definitive(de genul „tertium non datur) se apropie implacabil.
A.Savin,
analist politic
[1] Republica Sovietică Socialistă Federativă Rusă
[2] *La fel, România a refuzat oferta lui Hitler de a anexa Banatul sîrbesc în a. 1941 şi de a încorpora Transnistria pînă la Bugul de Sud (pusă, doar, sub administraţie militară românească).
[3] * Idish - limbă vorbită de către evreii din Europa (cu excepţia peninsulei Pirineice), care avea la bază germana.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu