S-a creat de-a lungul anilor interbelici, dar mai ales în perioada comunistă, un antirusism funciar, care de cele mai multe ori nu-şi dovedeşte menirea.
Sigur că ameninţarea urss asupra României interbelice şi răpirea forţată a Basarabiei în urma notei ultimative a lui Molotov din 1940 a creat un curent de opine anticomunist şi împotriva imperialismului Rus în special. E adevărat că instaurarea comunismului la noi s-a făcut cu ajutorul tancurilor sovietice, care a adus circa 800 de comunişti, majoritatea alogeni, în fruntea României, pe care au exploatat-o şi i-au distrus elita intelectuală.
Ultimii ani ai lui Dej, dar mai ales pe vremea lui Nicolae Ceauşescu, după celebra scenă a balconului când a condamnat invazia Rusă în Cehoslovacia din 1968, Românii au scăpat de monopolul Rusesc asupra economiei, politicii şi culturii. De la Cartea Rusă, Românii au trecut la Pif şi revista Sinteza a Ambasadei Americane.
O oarecare stimă faţă de Ruşi au căpătat Românii în anii „perestrokăi” lui Mihail Gorbaciov, după 1986, când deschiderea culturală din urss era privită cu admiraţie de o parte dintre intelectualii şi activiştii Români. În acest context, înţelegerea de la Malta dintre Gorbaciov şi Bush pe seama României a fost apreciată de unii intelectuali Români ca un prilej pentru a scăpa de dictatura familiei lui Nicoale Ceauşescu.
Recentele evenimente tragice din Georgia trebuie să ne facă să revizuim anumite poziţii şi supoziţii în relaţiile Româno-Ruse de-a lungul istoriei. Învecinarea cu Rusia ne-a adus dezavantaje, dar şi oportunităţi de afirmare naţională confirmate de istorie.
Nu întâmplător şi-a căsătorit Ştefan cel Mare fiica sa dragă Elena cu Ivan ţarevici fiul lui Ivan al III-lea. El vedea în Rusia un posibil aliat de nădejde împotriva turcilor. Abia câteva secole mai târziu, Dimitrie Cantemir a dus politica lui Ştefan cel Mare mai departe. După numai un an de domnie (1710- 1711) s-a alăturat lui Petru cel Mare în războiul Ruso-Turc şi a plasat Moldova sub suzeranitate Rusească. După ce au fost înfrânţi de Turci în lupta de la Stălineşti – ţinutul Fălciu pe Prut, neputându-se întoarce în Moldova, a emigrat în Rusia, unde a rămas cu familia sa. A devenit consilier intim al lui Petru I şi a desfăşurat o activitate ştiinţifică rodnică. Lângă Harkov i s-a acordat un întins domeniu feudal şi a fost investit cu titlul de Principe Serenissim al Rusiei la 1 august 1711. A murit pe moşia sa Dimitrievka la Harkov în 1723 şi a fost înmormântat în Rusia. Actualmente, osemintele sale se odihnesc în Biserica Trei Ierarhi din Iaşi. El a continuat pe planul relaţiilor Româno-Ruse ceea ce a început Milescu Spătaru la Curtea Moscovei.
Dat fiind scopul rebel al unor astfel de alianţe, ca şi fragilitatea regulilor otomane puse în faţa unui imperiul ortodox, ce se pretindea a fi moştenitorul Imperiului Bizantin, otomanii au decis să îşi întărească controlul deţinut în zonă, în special prin conducătorii fanarioţi (numiţi direct de către Poartă).
S-a obţinut un compromis prin sprijinul acordat de aceştia unui pandur, Tudor Vladimirescu, care instigase deja din 1821 la o revoltă anti-fanariotă (fiind unul dintre sudiţi – cetăţean Rus, Rusia spera ca revolta acestuia să nu afecteze influenţa ei în regiune). Rusia însă şi-a retras sprijinul pentru Vladimirescu, iar acesta a încercat să obţină sprijinul Porţii, ceea ce a dus în final la execuţia sa de către o alianţă a eteriştilor şi boierilor locali (aceştia din urmă alarmaţi de noul său program, cu tente anti-boiereşti). Otomanii au invadat regiunea, au zdrobit Eteria, iar boierii, văzuţi ca o facţiune separată, au obţinut de la Înalta Poartă privilegii şi sprijinul pentru a pune capătul sistemului fanariot.
Contele Pavel Dmitrievici Kiseliov cunoscut mai bine sub numele în forma franceză Kiseleff a fost un general rus. Între 1828 şi 1834 a condus administraţia militară Rusească a Ţării Româneşti (Şoseaua Kiseleff din Bucureşti îi poartă azi numele). Preşedinte plenipotenţiar al divanurilor Moldovei şi Ţării Româneşti în timpul administraţiei militare Ruse, a contribuit la reorganizarea administrativă a celor două Principate şi la întocmirea Regulamentelor Organice. Ca ambasador al Rusiei la Paris în perioada 1856-1862, a sprijinit unirea Principatelor Române.
În a doua jumătate a anului 1876, pe măsură ce relaţiile dintre Imperiul Rus şi Imperiul Otoman s-au deteriorat, prevestind izbucnirea războiului, guvernul Român a apreciat că era imperios necesar să se ajungă la o înţelegere cu cel dintâi. Cu toate insistenţele Domnitorului Carol şi ale marelui om politic Ion C. Brătianu de a încheia un tratat general care să cuprindă nu numai probleme militare, ci care să asigure şi recunoaşterea independenţei României şi să garanteze integritatea tuturor fruntariilor ţării, dorinţa Rusiei a fost de a semna doar un tratat limitat care să evite chestiunile politice şi să permită armatei ţariste să traverseze teritoriul României, ceea ce a dus la încheierea Convenţia din 4 aprilie 1877, care obliga guvernul imperial să respecte „integritatea existentă” şi „drepturile politice” ale României.
Ratificarea Convenţiei a fost urmată la scurt timp de implicarea decisă a ţării noastre în evenimente, prin declaraţia de război adresată Imperiul Otoman, urmare a generării unei stări conflictuale „de facto” de către acesta pe întreaga linie a Dunării.
La 9 mai Adunarea Deputaţilor a votat actul Independenţei, iar a doua zi, la 10 mai 1877, aceasta a fost proclamată prin sancţionarea de către Domnitor şi promulgarea în Monitorul oficial. Românii aduseseră un aport militar foarte important, în anumite momente hotărâtor pentru campania antiotomană, în interesul general al tuturor popoarelor balcanice asuprite de Semilună, care a uşurat şi a scurtat durata războiului. Cu toate acestea, delegatul guvernului Român nu a fost admis să participe la negocierile de armistiţiu şi de pace, care s-au încheiat prin Tratatul Ruso-Turc de la San Ştefano, lângă Constantinopol, la 19 februarie 1879.
Independenţa României a fost recunoscută. Pentru o parte a despăgubirilor de război pe care trebuia să le plătească, Imperiul Otoman ceda Rusiei Dobrogea, pe care aceasta din urmă îşi rezerva dreptul de a o schimba cu partea Basarabiei, pierdută pe nedrept, în opinia Curţii de la Sankt-Petersburg, la 1856.
În primul război mondial, Românii şi Ruşii au luptat cot la cot pentru independenţa ţării la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz. Relaţiile s-au înrăutăţit când bolşevicii au pus mâna pe putere şi au lăsat Armata Română izolată. Ura Româno-Rusă s-a intensificat deoarece comuniştii Ruşi nu recunoşteau apartenenţa Basarabiei la România. Tezaurul ne-a fost răpit de bolşevici înveninând şi mai mult relaţiile dintre cele două popoare.
După al doilea război mondial, Stalin a preferat să retrocedeze Transilvania de Nord României, răpită prin Diktatul de la Viena, deşi putea foarte bine să o lase pe mâna Ungariei, conform cerinţelor unor membrii din Politbirou.
Aceste relaţii complexe Româno-Ruse ar trebui reanalizate în noul context European, pentru ca între cele două ţări să nu mai existe diferende şi animozităţi. Pentru România e vital să reînoade legături prieteneşti cu Rusia. Ţara noastră nu poate neglija sau provoca marele imperiu de la răsărit.
Ionuţ Ţene
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu