Mărturii ale crimelor din 7 aprilie

Dumitru Iancev, fost coleg de facultate cu procurorul general V. Gurbulea, a lucrat până în 2003 judecător la Tighina şi a rămas şomer după ce l-a rugat pe V. Voronin să-i dea un serviciu la Chişinău. Incredibil, dar adevărat - scrisoarea sa a ajuns de la Preşedinţie la Tiraspol, iar el a fost demis din funcţie. Anterior, Iancev fusese alungat din Taraclia, unde a refuzat să vorbească şi să scrie în rusă. Bulgar de naţionalitate, el afirmă că, până în 1994, nu cunoştea româna, dar a învăţat-o din datorie, căci „lucrând pentru o ţară, nu este etic să nu vorbeşti limba de stat”. La 7 aprilie, Iancev s-a numărat printre protestatarii de la Chişinău. Mărturiile sale merită atenţia celor care vor investiga evenimentele din ziua respectivă. Iancev susţine că a fost martorul unui omor în centrul Chişinăului...

„La 7 aprilie, un prieten m-a sunat la Tighina şi mi-a spus că lumea protestează contra comuniştilor. Nu prea aveam bani, dar am oprit o maşină de ocazie şi, pe la ora 12, eram în faţa Preşedinţiei”, ne relatează Iancev. El afirmă că protestele erau la început paşnice, iar primul care a aruncat cu pietre în poliţişti a fost un tânăr în tricou albastru, urmat de un tip în costum scump, în vârstă de vreo 40 de ani. „Eram în primele rânduri. Ăştia doi aruncau pietre, apoi intrau şi ieşeau din Preşedinţie. Tot ei au rugat mulţimea să facă loc poliţiştilor ca să se retragă. L-am întrebat pe unul dintre ei: „Măi, de unde eşti?”, dar el mi-a întors-o: „De ce? Pentru ce?”. Printre persoanele ce i-au trezit dubii se numără şi „doi bărbaţi zdraveni, despre care se vorbea că-s din paza Preşedinţiei”. Iancev a reuşit să asculte cum aceştia o sfătuiau pe o tânără să plece acasă. „Era o fată frumuşică, de vreo 18 ani. Ştiind că noaptea o să ne calicească, cred că li s-a făcut milă de ea şi i-au zis: „De ce-ai venit aici? Noi avem oameni care să atace, tu du-te acasă”.


La Preşedinţie, uşile au rămas întregi…

După plecarea poliţiei, a intrat şi Iancev în Preşedinţie, unde „provocatorii mişunau”. Din spusele sale, aceştia s-au arătat deranjaţi de prezenţa în Palat a lui Sergiu Mocanu. „Afară, Mocanu îndemna lumea să nu arunce cu pietre, iar când a intrat în Preşedinţie, un tânăr în tricou galben (să fi fost acelaşi „erou în galben?” - n.n.) s-a urcat repede la alt etaj şi a început să strige: „Trădătorule!”. Şuierat de mulţime, Mocanu a plecat…”. Potrivit lui Iancev, tipul în galben a fost urmat la etajele de sus de alţi tineri, care aruncau de sus tricoloruri. Tot de acolo au fost aduse sticlele cu alcool, pe care provocatorii anunţau că le-au sustras din biroul lui Voronin. Iancev presupune că astea toate erau pregătite din timp, pentru că nimeni n-a distrus uşile din Palat, ci numai portretele lui Voronin şi Putin.
Şi în faţa Parlamentului, ne spune Iancev, aruncau pietre doar doi-trei tipi, dintre care unul era cu un câine. În spatele clădirii, vreo trei mascaţi, foarte agitaţi şi vorbind ruseşte, au pornit să împroaşte cu pietre în carabinieri. „Lumea nu se solidariza cu aceştia şi atunci au intervenit poliţiştii. Ascunşi după scuturile carabinierilor, ofiţeri de poliţie aruncau pietre în oameni paşnici. Când forţele de ordine s-au retras în Parlament, câţiva tineri l-au înşfăcat pe un poliţist şi-l băteau. Am sărit între ei, l-am tras pe poliţist de mână, l-am dus la maşina Salvării şi l-am întrebat: „Măi, de unde eşti? De ce aperi comuniştii? Voi trebuie să fiţi cu noi”. Dar el tăcea”.


Mascaţii vorbeau ruseşte şi distrugeau totul…

După ce poliţia a aruncat în protestatari cu grenade fumigene, o tânără de lângă Iancev a căzut de spaimă. Au dus-o şi pe ea la Salvare. „Am fugit atunci la poliţişti: „Ce faceţi? Nu vedeţi că toate-s provocări?”. Mi-au spus că pleacă. Revenind în spatele clădirii, o bătrână mi-a arătat cu degetul la cer: „Iată provocatorii!”. Sus, pe Parlament, un om în tricou albastru flutura drapelul UE. Semăna cu cel care a aruncat primul cu pietre”. Iancev ne asigură că, atunci când erau arborate drapelele, clădirea era plină de poliţie şi nimeni nu putea pătrunde înăuntru. Doar după retragerea poliţiştilor manifestanţii au pătruns în Parlament. Doi mascaţi şi un tip cu o cască pe cap au scos din clădire un pat roşu, pe care l-au dus pe braţe în faţa guvernului…
Iancev menţionează că primii în Parlament au intrat mascaţii. „Vorbeau ruseşte şi crezusem că-s veniţi de peste Nistru, însă ei permanent se sfătuiau ce şi cum să distrugă. I-am întrebat de unde sunt, dar nu m-au luat în seamă”. Înţelegând că treaba nu e curată, Iancev s-a dus în PMAN, unde a stat până târziu. El nu avea unde să înnopteze şi a decis să rămână în Piaţă până dimineaţă. „În faţa guvernului, era patul acela roşu, adus de provocatori. Pe la 23.30, m-am aşezat pe marginea lui. Nişte băieţi loveau într-o maşină de taxi, iar alţii îi rugau să se oprească. În total, în PMAN erau vreo 50 de persoane. Obosisem şi m-am culcat”. La acel moment, lângă guvern era o mulţime de poliţişti, care ba se porneau spre ei, ba se întorceau înapoi. Apoi s-a auzit că cineva strică ferestrele unui chioşc, după care s-a lăsat linişte. Au urmat lucruri îngrozitoare, pe care Iancev ni le-a relatat în detalii.


„Îl băteau cu automatele în cap, din toată puterea…”

„Nu simţeam niciun pericol, căci stăteam liniştiţi de vorbă. Dar pe neprins de veste, din parc au răsărit coloane de poliţişti înarmaţi cu automate şi împuşcau. Ei i-au atacat pe băieţii de lângă Arcă şi imediat s-au pornit ăştia de la guvern asupra noastră. Ne-au culcat la pământ. Doi m-au călcat pe palme, iar alţii doi mă băteau cu bâtele şi picioarele. Am ridicat capul, dar am primit un baston în ceafă şi am văzut stele verzi… S-a oprit un „Jeep” negru, cu portbagajul deschis, plin de oameni însângeraţi. M-au dus acolo, dar n-au mai găsit loc pentru mine. Am încercat să fug. Unul mi-a ieşit în cale: „Te împuşc!”. M-a lovit cu arma şi m-am întors. Am văzut un băiat lângă mine, culcat pe spate, parcă era mort... Poliţiştii îl băteau cu toată puterea cu automatele în cap şi unul a zis: „Ăsta-i gata...”. Speriat, m-am apropiat de un ofiţer. I-am spus că-s venit din Transnistria, ca să-i ajut pe ei şi el mi-a permis să plec. Am auzit din urmă vocea unui tânăr: „Ia-mă, te rog, şi pe mine!”. M-au lovit încă o dată şi am fugit în parc. S-au luat după mine alţii trei, dar nu m-am oprit până la bd. Renaşterii. Eram plin de sânge, tremuram. Am văzut o maşină cu doi băieţi şi am cerut de la ei apă. Erau din nordul Moldovei, îşi pierduseră nişte prieteni. Unul dintre ei a vrut să meargă în Piaţă şi am strigat la el: „Băi, stai aici, că au să te ucidă şi pe tine!”. I-am rugat să mă ducă la Tighina. Le-am cumpărat şi benzină. La ieşirea din Chişinău, ne-a oprit un poliţist şi şoferul a staţionat la întuneric, ca să nu fiu văzut. I-a spus poliţistului că vine de la nord şi pleacă la muncă, la Varniţa. Am scăpat. Ei m-au lăsat la un kilometru depărtare de vama moldovenească. Am trecut prin pădure până la transnistreni. Acolo pădurea se sfârşeşte şi m-am dus deschis şi le-am spus: „Vot, communistî izbili!” (M-au bătut comuniştii!)”.


„Cine te-a bătut? Poate ai căzut?”

După ce a trecut expertiza medico-legală la Tighina, la 17 aprilie, Iancev s-a adresat la Procuratura Generală cu o cerere contra poliţiştilor. El afirmă că a rămas stupefiat de comportamentul agresiv al poliţiştilor din paza Procuraturii, care l-au luat în răspăr: „Ce fel de cerere? Cine te-a bătut? Poate ai căzut?”. Apoi l-a văzut coborând scările pe fostul său prieten, Valeriu Gurbulea. „Gurbulea m-a întrebat: „Ce ai, Dumitru?”. I-am spus că am adus o cerere împotriva poliţiştilor şi el s-a schimbat la faţă. A cerut expertiza şi s-a uitat de cine e semnată. Apoi am depus cererea, unde am scris negru pe alb că, probabil, am fost martorul unui omor comis de poliţişti”.
Peste zece zile, Iancev a sunat la PG, interesându-se de soarta cererii. A aflat că aceasta e trimisă la Procuratura Militară. Întrebând adresa sau telefonul acestei procuraturi, i s-a spus că PG nu dispune de asemenea date. „Cum nu ştiţi, i-am întrebat, dacă aţi trimis cererea mea acolo?”. Am fost nevoit să aflu telefoanele la Biroul de informaţii. La Militară, m-au informat că de cererea mea se ocupă un anchetator de la Procuratura Generală, Viorel Pocaznoi. I-am rugat să-mi dea numărul acestuia, dar mi-au spus că nu-l cunosc. Şi atunci am început să-i sun din oră în oră până mi-au dat numărul lui Pocaznoi. L-am contactat şi el mi-a invitat, pe 8 mai, la Procuratura municipală… Când am venit, şi-a cerut scuze că nu mă poate primi. I-am spus: „Omule, eu vin de la Tighina, pe banii mei, de ce mă duci de nas?”. M-a rugat să vin a doua zi”.

„Ei încearcă să şteargă urmele”

Fostul judecător susţine că, la 9 mai, a înţeles tactica de lucru a anchetatorilor: „Pocaznoi a încălcat legislaţia, fiindcă nu a chemat un traducător. Eu nu-s moldovean şi am învăţat demult terminologia juridică în română, iar din 1996 am lucrat numai în rusă. Profitând de aceasta, el mi-a spus că e nevoie de o altă cerere, pe care eu i-o dictam, iar el o scria la computer. Am insistat să noteze că eram de faţă, când poliţiştii, probabil, au ucis un om, după cum indicasem în prima cerere, dar el s-a împotrivit. Când am semnat hârtia, am scris cu mâna: „Susţin prima mea cerere”. El mi-a cerut să mai trec o dată expertiza medico-legală, la Chişinău... E clar că astfel ei încearcă să şteargă urmele”. L-am întrebat şi noi pe Viorel Pocaznoi care sunt motivele din care i-a cerut lui Iancev să mai scrie o cerere şi să treacă încă o dată expertiza medico-legală. Şi iată ce ne-a răspuns el: „Noi lucrăm, examinăm materialul. Noi aşa am hotărât şi-i tot. La revedere”.
Dumitru Iancev e născut în satul Cebolaccia, r-l Cantemir. El cere procurorilor din Chişinău să intenteze dosare penale poliţiştilor care l-au bătut, fiind gata să-i recunoască pe aceştia, cât şi pe cei care, probabil, au omorât un tânăr în Piaţă. El solicită înregistrările video de atunci, amintind declaraţia lui Marian Lupu, precum că evenimentele din 7 aprilie au fost filmate integral. Altminteri, Iancev va ataca decizia procurorilor în judecată, fiind gata să meargă până la Strasbourg. „Nu mă interesează atât cazul meu, cât faptul că toată lumea trebuie să afle cine au fost criminalii din 7 aprilie!”, susţine fostul judecător.

Pavel Păduraru

Sursa: www.timpul.md

Repere istorice în relaţiile Româno-Ruse

S-a creat de-a lungul anilor interbelici, dar mai ales în perioada comunistă, un antirusism funciar, care de cele mai multe ori nu-şi dovedeşte menirea.

Sigur că ameninţarea urss asupra României interbelice şi răpirea forţată a Basarabiei în urma notei ultimative a lui Molotov din 1940 a creat un curent de opine anticomunist şi împotriva imperialismului Rus în special. E adevărat că instaurarea comunismului la noi s-a făcut cu ajutorul tancurilor sovietice, care a adus circa 800 de comunişti, majoritatea alogeni, în fruntea României, pe care au exploatat-o şi i-au distrus elita intelectuală.

Ultimii ani ai lui Dej, dar mai ales pe vremea lui Nicolae Ceauşescu, după celebra scenă a balconului când a condamnat invazia Rusă în Cehoslovacia din 1968, Românii au scăpat de monopolul Rusesc asupra economiei, politicii şi culturii. De la Cartea Rusă, Românii au trecut la Pif şi revista Sinteza a Ambasadei Americane.

O oarecare stimă faţă de Ruşi au căpătat Românii în anii „perestrokăi” lui Mihail Gorbaciov, după 1986, când deschiderea culturală din urss era privită cu admiraţie de o parte dintre intelectualii şi activiştii Români. În acest context, înţelegerea de la Malta dintre Gorbaciov şi Bush pe seama României a fost apreciată de unii intelectuali Români ca un prilej pentru a scăpa de dictatura familiei lui Nicoale Ceauşescu.

Recentele evenimente tragice din Georgia trebuie să ne facă să revizuim anumite poziţii şi supoziţii în relaţiile Româno-Ruse de-a lungul istoriei. Învecinarea cu Rusia ne-a adus dezavantaje, dar şi oportunităţi de afirmare naţională confirmate de istorie.

Nu întâmplător şi-a căsătorit Ştefan cel Mare fiica sa dragă Elena cu Ivan ţarevici fiul lui Ivan al III-lea. El vedea în Rusia un posibil aliat de nădejde împotriva turcilor. Abia câteva secole mai târziu, Dimitrie Cantemir a dus politica lui Ştefan cel Mare mai departe. După numai un an de domnie (1710- 1711) s-a alăturat lui Petru cel Mare în războiul Ruso-Turc şi a plasat Moldova sub suzeranitate Rusească. După ce au fost înfrânţi de Turci în lupta de la Stălineşti – ţinutul Fălciu pe Prut, neputându-se întoarce în Moldova, a emigrat în Rusia, unde a rămas cu familia sa. A devenit consilier intim al lui Petru I şi a desfăşurat o activitate ştiinţifică rodnică. Lângă Harkov i s-a acordat un întins domeniu feudal şi a fost investit cu titlul de Principe Serenissim al Rusiei la 1 august 1711. A murit pe moşia sa Dimitrievka la Harkov în 1723 şi a fost înmormântat în Rusia. Actualmente, osemintele sale se odihnesc în Biserica Trei Ierarhi din Iaşi. El a continuat pe planul relaţiilor Româno-Ruse ceea ce a început Milescu Spătaru la Curtea Moscovei.

Dat fiind scopul rebel al unor astfel de alianţe, ca şi fragilitatea regulilor otomane puse în faţa unui imperiul ortodox, ce se pretindea a fi moştenitorul Imperiului Bizantin, otomanii au decis să îşi întărească controlul deţinut în zonă, în special prin conducătorii fanarioţi (numiţi direct de către Poartă).

S-a obţinut un compromis prin sprijinul acordat de aceştia unui pandur, Tudor Vladimirescu, care instigase deja din 1821 la o revoltă anti-fanariotă (fiind unul dintre sudiţi – cetăţean Rus, Rusia spera ca revolta acestuia să nu afecteze influenţa ei în regiune). Rusia însă şi-a retras sprijinul pentru Vladimirescu, iar acesta a încercat să obţină sprijinul Porţii, ceea ce a dus în final la execuţia sa de către o alianţă a eteriştilor şi boierilor locali (aceştia din urmă alarmaţi de noul său program, cu tente anti-boiereşti). Otomanii au invadat regiunea, au zdrobit Eteria, iar boierii, văzuţi ca o facţiune separată, au obţinut de la Înalta Poartă privilegii şi sprijinul pentru a pune capătul sistemului fanariot.

Contele Pavel Dmitrievici Kiseliov cunoscut mai bine sub numele în forma franceză Kiseleff a fost un general rus. Între 1828 şi 1834 a condus administraţia militară Rusească a Ţării Româneşti (Şoseaua Kiseleff din Bucureşti îi poartă azi numele). Preşedinte plenipotenţiar al divanurilor Moldovei şi Ţării Româneşti în timpul administraţiei militare Ruse, a contribuit la reorganizarea administrativă a celor două Principate şi la întocmirea Regulamentelor Organice. Ca ambasador al Rusiei la Paris în perioada 1856-1862, a sprijinit unirea Principatelor Române.

În a doua jumătate a anului 1876, pe măsură ce relaţiile dintre Imperiul Rus şi Imperiul Otoman s-au deteriorat, prevestind izbucnirea războiului, guvernul Român a apreciat că era imperios necesar să se ajungă la o înţelegere cu cel dintâi. Cu toate insistenţele Domnitorului Carol şi ale marelui om politic Ion C. Brătianu de a încheia un tratat general care să cuprindă nu numai probleme militare, ci care să asigure şi recunoaşterea independenţei României şi să garanteze integritatea tuturor fruntariilor ţării, dorinţa Rusiei a fost de a semna doar un tratat limitat care să evite chestiunile politice şi să permită armatei ţariste să traverseze teritoriul României, ceea ce a dus la încheierea Convenţia din 4 aprilie 1877, care obliga guvernul imperial să respecte „integritatea existentă” şi „drepturile politice” ale României.

Ratificarea Convenţiei a fost urmată la scurt timp de implicarea decisă a ţării noastre în evenimente, prin declaraţia de război adresată Imperiul Otoman, urmare a generării unei stări conflictuale „de facto” de către acesta pe întreaga linie a Dunării.

La 9 mai Adunarea Deputaţilor a votat actul Independenţei, iar a doua zi, la 10 mai 1877, aceasta a fost proclamată prin sancţionarea de către Domnitor şi promulgarea în Monitorul oficial. Românii aduseseră un aport militar foarte important, în anumite momente hotărâtor pentru campania antiotomană, în interesul general al tuturor popoarelor balcanice asuprite de Semilună, care a uşurat şi a scurtat durata războiului. Cu toate acestea, delegatul guvernului Român nu a fost admis să participe la negocierile de armistiţiu şi de pace, care s-au încheiat prin Tratatul Ruso-Turc de la San Ştefano, lângă Constantinopol, la 19 februarie 1879.

Independenţa României a fost recunoscută. Pentru o parte a despăgubirilor de război pe care trebuia să le plătească, Imperiul Otoman ceda Rusiei Dobrogea, pe care aceasta din urmă îşi rezerva dreptul de a o schimba cu partea Basarabiei, pierdută pe nedrept, în opinia Curţii de la Sankt-Petersburg, la 1856.

În primul război mondial, Românii şi Ruşii au luptat cot la cot pentru independenţa ţării la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz. Relaţiile s-au înrăutăţit când bolşevicii au pus mâna pe putere şi au lăsat Armata Română izolată. Ura Româno-Rusă s-a intensificat deoarece comuniştii Ruşi nu recunoşteau apartenenţa Basarabiei la România. Tezaurul ne-a fost răpit de bolşevici înveninând şi mai mult relaţiile dintre cele două popoare.

După al doilea război mondial, Stalin a preferat să retrocedeze Transilvania de Nord României, răpită prin Diktatul de la Viena, deşi putea foarte bine să o lase pe mâna Ungariei, conform cerinţelor unor membrii din Politbirou.

Aceste relaţii complexe Româno-Ruse ar trebui reanalizate în noul context European, pentru ca între cele două ţări să nu mai existe diferende şi animozităţi. Pentru România e vital să reînoade legături prieteneşti cu Rusia. Ţara noastră nu poate neglija sau provoca marele imperiu de la răsărit.

Ionuţ Ţene

Rezistenţa Ortodoxă!

In momente grele ale istoriei, cand prigoane, hotii, jafuri, razboaie si domninatii straine ne-au incercat neamul, a incoltit undeva in inima fiecaruia, constient sau inconstient sentimentul rezistentei.

Credinta in Domnul a dat speranta care a ajutat neamul sa treaca peste toate relele ce au venit asupra lui. Toti au incercat sa distruga acest frumos si crestin neam de la formarea sa pana in prezent. Diferenta o face perioada comunista care nu a dorit lichidarea fizica a romanilor ci uciderea Lui Hristos din inima fiecaruia.

Cu lagarele sale de exterminare a credintei a tinut pana cand au considerat antihristii comunisti ca au rezolvat problema rezistentei la Romani. Apoi, in lagarul mare in care toata tara se transformase, omul traia sub teroare, sub foamete generalizata sub incercarea de invinovatire continua a Romanului. Si totusi s-au inselat crezand ca rezistenta a pierit. In munti s-au ridicat feciorii neamului si au luptat pana la ultimul, cu arma in mana asemenea haiducilor. In inchisori s-a conturat rezistenta unor suflete de sfinti.
Cand regimul incerca brutal sa omoare pe Hristos din om, acolo, in temnitele reci, in foame, frig si sub lovituri de bastoane Hristos era mai viu si mai puternic ca oricand. Dar ei, satanele, nu Il puteau vedea pentru ca in inimile lor murise. Si totusi Hristos, prin lucrarea Sa tainica si de neinteles logicii se mai nastea si in inima cate unui prigonitor, fie el gardian sau securist. Nu a existat doar un caz in care un temnicer a vazut Lumina cea Adevarata si nu o data a incoltit in inima vreunui securist mila cea dumnezeiasca.
Era poate imposibil ca o inima nu de tot inghetata de vifornita cea mare sa se fi infierbantat de caldura ce emana din tot frigul acela prin sfintii marturisitori ai temnitelor comuniste.

Comunismul s-a sfarsit, sau cel putin asa ne place sa credem cand tot ei, satanele au considerat ca Hristos a murit si daca nu a murit va muri sigur. In continuare se aplica intocmai ca la carte teoria Makarenko prin care un suflet neatins de rautatea din ziua de azi se va pierde si se va stinge acoperit de toate celelalte suflete moarte din jurul sau.

Dar nu este nici de departe asa. Un suflet care lupta si Il are aproape pe Hristos va lumina si va fi vazut de lume si el va aprinde incet-incet fiecare suflet precum se aprind lumanarile in Noaptea Sfanta de Inviere.

Este greu inca sa faci lumina in tot intunericul sufletesc din jurul nostru dar fiecare suflet de lumina, atat cat poate va lumina calea celorlalti spre Lumina cea Adevarata.

Lumini de acest fel inca are neamul nostru Romanesc si ele refuza sa se stinga aprinzand din ce in ce mai multe suflete curate, de crin. Hristos vorbeste Romanilor prin vocea marilor duhovnici Iustin Parvu, Arsenie Papacioc, Adrian Fageteanu, cei ce au infruntat prigoana cea mare si prin vocea mai tanarului parinte Amfilohie Branza de la Manastirea Diaconesti, cat si prin toti cei ce au marturisit pe Hristos in timpul comunismului si nu numai. Ei inca striga la neamul nostru sa deschida ochii ca astazi sub diferite forme Biserica Lui Hristos inca e prigonita si numai libertatea promisa nu o avem.

Astazi, sub cupola democratiei, a umanismului, a multiculturalismului, a tolerantei se doreste tot mai mult inrobirea nu neaparat a omului ca fizic ci a sufletelor.

In aceasta noua si nevazuta prigoana rezistenta inca exista. O rezistenta nationalista si ortodoxa in fata deznationalizarii si in fata loviturilor date Bisericii.

Rezistenta este tacita, este consimtita chiar si in grupuri de tineri care nu se supun noii ordini, noului comunism, noii prigoane.

Ramanem astfel Romani, nationalisti si ortodocsi indiferent de finalitatea lumeasca a acesti rezistente. Nu ce este in lumea aceasta conteaza. Conteaza cum ne prezentam ca neam la judecata de apoi in fata Judecatorului suprem, cel ce nu face justitie ci face dreptate.

Celor care ne acuza de extremism pentru ca declaram ca suntem nationalisti le raspunde extraordinar de scurt, Parintele Amfilohie prin urmatoarea declaratie: “Sînt şi voi rămîne naţionalist. Naţionalismul îl văd aşa: folosirea tezaurului Românesc în scopul plinirii evanghelice. Să folosim tot ce ne este la îndemînă românesc: cultură, tradiţie, istorie, ca să-l mărturisim pe Dumnezeu, să împlinim Evanghelia în chip românesc. Aşa s-o facă şi Bulgarul şi Rusul şi Grecul. Şi asta nu va duce niciodată la şovinism.”

In rezistenta de obicei se moare. Dar se moare lumesc. Nu se moare spiritual. Sufletul care rezista dainuie si prin exemple si martiraje neamul castiga acolo in Ceruri noi rugatori pentru mantuirea sa. Niciodata nu putem sti daca sunt de ajuns rezistenta si martirajul inaintasilor. Intotdeauna un nationalist si cu atat mai mult un crestin ortodox are datoria de a se da pe sine Domnului si neamului spre mantuirea sa si a intregii suflari.

Sa rezistam! Acesta este indemnul meu. Daca se poate, sa ne strangem cei ce gandim si simtim deopotriva, sa formam grupuri de rezistenta in care sa ne pastram traditia, sa ne invatam istoria adevarata, sa fim oameni buni si cu frica lui Dumnezeu. In orice facem sa incercam sa fim cei mai buni. Sa fim o elita!

Daca este nevoie sa ne sacrificam si sa nu ne fie frica de moartea cea cu coasa ci de moartea sufletelor. Sa ne fie frica de renuntarea la rezistenta spiritului si sa ne rugam Domnului sa ne dea tarie sa le putem duce pentru apararea crucii si a neamului Romanesc.

Doamne ajuta!

Sursa: ostasul.wordpress.com/