200 DE ANI DE LA ANEXAREA BASARABIEI DE CĂTRE RUŞI „Am fost ţinuţi ca africanii, în bantustane“

Istoricul Andrei Eşanu, membru al Academiei de Ştiinţe de la Chişinău şi membru de onoare al Academiei Române, susţine că în urma tratatelor de pace de la Bucureşti, de acum două secole, au apărut toate problemele identitare ale basarabenilor. Savantul a declarat într-un interviu pentru „Adevărul" că şi în perioada ţaristă, şi în cea sovietică, Moscova a promovat în regiunea anexată o politică similară cu cea rasistă din Africa de Sud, de tip bantustane.

„Adevărul": Cum a fost posibilă anexarea Basarabiei la 1812? Acum două secole, la fel se făceau târguri cu anumite teritorii?

Andrei Eşanu: Sigur, secolul XVIII este plin de astfel de evenimente tragice pentru unele popoare. De exemplu, prin trei împărţiri consecutive - 1772, 1793 şi 1797 - între Rusia, Prusia şi Imperiul Habsburgic al Austriei şi-a încetat existenţa Polonia. Au împărţit-o între ei prin războaie şi prin diferite cârdăşii. Apoi privirile Imperiului Habsburgic, care deja la 1699 anexase Transilvania, s-au îndreptat spre Balcanii de Vest.

Dar pofta Rusiei pentru Basarabia când apare?

Raporturile româno-ruse încep încă din secolul al XIV-lea, iar politica expansionistă - mai ales din a doua jumătate a secolului al XVII-lea, când ruşii se implică în războiului lui Bogdan Hmelniţki împotriva Ţării Leşeşti, cum îi spunem noi, medieviştii, Poloniei. Au vrut chipurile să-l ajute pe Hmelniţki să obţină independenţa, dar până la urmă au anexat teritoriul din stânga Niprului. Asta se întâmpla în 1654, aşa numita pace (rada) de la Pereiaslav, un oraş de lângă Kiev. În felul acesta s-a deschis un coridor foarte ademenitor pentru Rusia moscovită, care începe să se extindă şi spre sud-estul Europei. Atunci teritoriile din Balcani şi de la nordul Dunării erau fie sub stăpânirea otomană, fie sub suzeranitatea otomană. Ţările Române, spre deosebire de cele din Balcani, erau principate autonome, care aveau diriguitorii lor, elitele lor naţionale, nimeni nu se amesteca în treburile interne, Poarta Otomană cerea doar să se plătească regulat tribut.

Dar la 1812 a fost încălcat principiul suzeranităţii? Putem spune că, într-un fel, turcii ne-au vândut?

De-a lungul secolului al XVIII-lea au avut loc patru războaie ruso-otomane, unele erau ruso-austro-otomane, de fiecare dată Rusia şi Austria erau aliaţi şi se înţelegeau din timp cine şi ce teritorii ocupă. În principiu, de-a lungul secolelor în care ne-am aflat sub suzeranitatea otomană era fie o înţelegere orală, fie una scrisă că turcii trebuiau să ne apere de alte împărăţii. În urma războiului din 1806-1812 parcă eram ocrotiţi de Poarta Otomană, numai că turcii au pierdut atunci. Imperiul Otoman era în decădere, Rusia era însă în plină ascensiune, iar direcţia sud-est Europeană devine, în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, prioritară. Era o luptă între marile puteri pentru împărţirea Europei, iar diplomaţia rusă devenise una dintre cele mai perfide şi mai rafinate de pe tot continentul.

Ce apreciere istorică daţi acestui eveniment? A fost un rapt, o anexare, o ocupaţie, ce a fost?

Toate pe care le-aţi numit. Acest război a purtat un caracter de cucerire şi Rusia a anexat Basarabia prin forţa armelor. În 1812, dacă nu venea pericolul războaielor napoleoniene, nu-i exclus că ruşii ajungeau şi la Constatinopol. Dar fiindcă Napoleon se apropia de graniţele imperiului lor, comandanţii ruşi trebuiau să încheie în grabă pacea şi să retragă întreaga armată de pe teatrul balcanic. Astfel, dacă la începutul negocierilor ei voiau ambele principate române şi hotarul pe Dunăre, treptat îşi reduc din pretenţii. Aşa graniţa dintre cele două imperii s-a negociat mai întâi pe Siret ca, în cele din urmă, comandanţi ruşi să încheie, la 16 mai (stil vechi), la Bucureşti, pacea, în urma căreia hotarul se stabileşte pe Prut.

Ce impact a avut acest eveniment asupra dezvoltării Ţării Moldovei, pentru că cea mai mare parte din teritoriu i-a fost luat?

Secolul al XVIII-lea a fost un dezastru pentru Ţara Moldovei. După patru războaie - 1711, 1736-1739, 1768-1774, 1786-1791, dar şi multiple invazii turceşti şi tătare, Ţara Moldovei a ajuns la o sărăcie cumplită. Sărăcia de astăzi din Moldova de la noi şi din Moldova de dincolo se trage de atunci. Totul are trecut, nu putea să renască ţara aşa din senin. De exemplu, o Turcie care astăzi cunoaşte o ascensiune economică, nu a avut războaie de peste o sute de ani. Dar la noi au fost atâtea confruntări militare, inclusiv cele două războaie mondiale. După 1812, Basarabia devine provincie ţaristă, pe urmă gubernie, sunt lichidate structurile de stat, sunt aduşi funcţionari ţarişti şi imediat este supusă la aceleaşi biruri şi dări, poate şi mai grele decât pe care le avusese pe timpul Imperiului Otoman.

Astăzi, la două secole de la pacea de la Bucureşti, cel mai popular politician din Republica Moldova şi liderul în care oamenii îşi pun cele mai multe speranţe este Vladimir Putin. Înseamnă asta că ruşii ne-au cucerit complet?

Asemenea răspunsuri la sondaje m-au întristat foarte mult. E o realitate tristă care vorbeşte despre o lipsa totală de cultură politică a populaţiei noastre. Din păcate, mulţi nu înţeleg lucruri elementare: că s-a prăbuşit un imperiu, un imperiu al răului, care ne-a adus război, foamete, deportări, colectivizări forţate, deposedări de avere. Nu-mi închipui cum astăzi poate fi văzut bine Putin, cel care susţine că cea mai mare tragedie a secolului al XX-lea a fost destrămarea Uniunii Sovietice, cel care menţine o armată la Nistru.

Ruşii spun că suntem o entitate separată, diferiţi chiar de acei moldoveni de la care ne-au rupt acum două secole. În ce măsură istoricii occidentali cred în această teorie?

Chiar şi oamenii politici şi cei de ştiinţă din Rusia de atunci, dar şi din secolul trecut, erau absolut conştienţi că e un singur popor, că noi suntem români, că vorbim aceeaşi limbă şi avem aceleaşi tradiţii. Iată de exemplu, la 1859, un istoric rus scrie „voievozii români ai Moldovei şi Valahiei" ori la 1918 academicianul rus Berg, geograf şi savant originar de la Tighina, a editat la Peterburg o monografie care se numeşte „Bessarabia". Chiar în introducere, Berg scrie: „Basarabia este populată de români, dar Rusia nu trebuie să scape din mâini această bucată grasă". Desigur că odată cu unirea principatelor de la 1859, Rusia înţelegea că se consolidează un stat român modern şi mai devreme sau mai târziu va vrea să-i unească pe toţi românii care au fost împărţiţi de cele trei imperii. Atunci s-a intensificat propaganda separatistă, moldovenistă. În cercurile înalte ţariste se discuta dacă să se deschidă sau nu şcoli pentru moldoveni. Dacă ar fi deschis şcoli, moldovenii şi-ar fi putut pune întrebări cine sunt ei.

Mai bine îi ţinem proşti...

Mai bine îi ţinem în întunecime. Chiar şi în şcolile bisericeşti de un an - doi, copiii erau învăţaţi să citească şi să scrie slavoneşte ori ruseşte. Nu cumva tirajele abecedarelor să fie prea mari. La începutul secolului al XX-lea, ne-am trezit că avem 90-95% din populaţie analfabetă, oamenii care au rămas închişi în satele lor, izolaţi de oraşe. Chişinăul şi alte târguri aveau o populaţie alogenă, numai nu băştinaşii.

Asta a fost o politică a imperiului?

O politică a imperiului care a continuat şi în perioada sovietică. Din ce cauză satele noastre s-au dezvoltat foarte mult în perioada sovietică? Pentru că nu le dădeau voie oamenilor să se aşeze la oraş. De fapt, această politică era comparabilă cu cea rasistă, segregaţionistă din Africa de Sud. Acolo populaţia băştinaşă de culoare locuia numai în bantustane, numai în zone în care li se rezerva. În oraşe erau numai albii. Acelaşi lucru a fost şi la noi, în Rusia ţaristă, dar şi în timpul sovietic. Deci o politică pentru a menţine oamenii în întuneric şi izolaţi. În schimb, încoace era pompată populaţie din imperiu, aşa-numita clasă muncitoare, în loc să fie pregătiţi muncitori dintre moldoveni şi să absoarbă surplusul de populaţie din sate. Rusia ţaristă a urmărit scopul diluării elementului autohton. În loc să le dea ţăranilor din centru regiunii pământ în sud, au fost aduşi special în sudul Basarabiei străinii, pentru a ne îndepărta de Dunăre şi Marea Neagră.

"Sărăcia de astăzi din Moldova de la noi şi din Moldova de dincolo se trage de la multiplele războaie din secolele XVIII-XIX.

"În loc să fie pregătiţi muncitori dintre moldoveni şi să absoarbă surplusul de populaţie din sate, erau trimişi din imperiu alogeni.

Andrei Eşanu, Istoric

„În Transnistria, la venirea ruşilor, majoritatea erau românii"

„La 1792, când, în urma războiului ruso-otoman, Rusia a anexat teritoriul dintre Bug și Nistru, aici mare majoritate a populaţiei era românească, nu numai moldoveni, dar din toate provinciile românești, și din Maramureș, și din Transilvania, și din Muntenia. Deși acest teritoriu era stăpânit parţial de Hanatul din Crimeea și parţial de Ţara Leșească, marea majoritate erau români", afirmă savantul. „Vă dau un singur exemplu: în satul Rohi, din Dubăsari, (n.r. - astăzi Roghi) oamenii au venit din satul Rohia din Maramureș. Dar câte asemănări de localităţi", mai spune Andrei Eşanu.

„1812 a fost începutul tuturor relelor"

Când le-a fost cel mai bine şi cel mai rău basarabenilor în aceşti 200 de ani?

În general, din cauza numeroaselor războaie care s-au derulat pe acest teritoriu, s-a trăit greu. Nu numai că statul a fost rupt în două, dar şi biserica moldovenească a fost înjumătăţită. Până la 1812, spaţiul acesta făcea parte din Mitropolia Moldovei, în mare parte în subordonarea episcopului de Huşi. Ruşii au instituit o nouă episcopie numită a Chişinăului şi Hotinului, sau a Basarabiei, şi în felul acesta au rupt regiunea de sub jurisdicţia Mitropoliei Moldovei.

De atunci apar şi problemele legate de cele două mitropolii?

În general, toate problemele de mai târziu, că există două limbi, că suntem două popoare. Atunci a fost începutul tuturor relelor. De la 1812 îşi trag obârşia şi discuţiile interminabile din societate, şi lipsa asta de conştiinţă naţională.

Dar când ne-a fost cel mai bine?

Perioada interbelică, atunci era un singur stat, cu un singur popor şi o singură limbă. Începuse să se cristalizeze o viaţă după modele capitaliste dintre cele mai avansate în Europa. Acum se vorbeşte de nostalgia faţă de perioada sovietică, dar toate generaţiile au nostalgiile lor. Unele sunt mai puţin îndreptăţite, altele mai mult. De exemplu, părinţii mei, ţărani din Sculeni, şi-au legat amintirile lor de perioada cea mai frumoasă şi mai avută a vieţii lor, de până la război. Ei, fiind ţărani harnici, au pornit de la două hectare când s-au luat şi către 1940 ajunseseră, prin muncă, la 16 hectare. Aveau 100 de oi, patru boi, patru cai, livadă, pădure. La târg la Sculeni erau cârciumi şi dughene de tot felul. Puteau să-şi cumpere tot ce le dorea inima. De la mama am auzit că există măsline, rodii, portocale, lămâi. Prima dată am văzut o portocală când eram student. Era adusă de la Moscova. Desigur că a exista un progres în perioada sovietică, dar asta a fost mult mai târziu. Când m-am deşteptat, ţin minte că permanent stăteam în casă, ploua, ningea şi era frig şi eu nu aveam cu ce să mă încălţ. Şi în clasa întâi, în 1955, m-am dus desculţ.

Cum ar trebui să fie marcată această dată rotundă?

E un eveniment care a complicat mult lucrurile. Trebuie să-l analizăm obiectiv, aşa cum a fost. Luni, la Academie, va începe o mare conferinţă ştiinţifică. Poate că ar fi trebuit să fie mai multe acţiuni. Adevărul trebuie să ajungă la întreaga populaţie, ca să nu ne trezim ridicându-l în slăvi pe Putin. Ştiţi, chiar şi atunci când aveau loc războaie pe aceste locuri, deseori oamenii îi luau drept domni ai Moldovei pe comandanţii ruşi. Le scriau scrisori, să fie miluiţi, să le confirme proprietăţile.

Un fel de Putin-salvator de astăzi.

Chiar dacă au trecut două secole, observ că în această privinţă nu ne-am mişcat departe. Mă întristează mult că a scăzut interesul tinerilor faţă de carte. Am fost preşedinte la examenele de licenţă la istorie şi am văzut cum a fost promovat un student care mai că nu ştia să citească. Degradează învăţământul superior şi cel preuniversitar. Asta duce la întunecime şi, respectiv, la ideea că Putin este preşedintele Republicii Moldova.

„Hasdeu nu devenea celebru în Rusia ţaristă"

De ce în secolul al XIX-lea, practic, nu am avut intelectualitate locală? Am avut, în schimb, un Hasdeu, un Donici, un Russo care s-au afirmat peste Prut.

Dacă Bogdan Petriceicu Haşdeu, Alecu Rusu, Iacob Stamati, Alexandru Donici nu plecau în Moldova de dincolo, nu deveneau celebri în condiţiile Rusiei ţariste. Asta a fost din cauza că aici nu trebuia să se formeze o intelectualitate. Era un lucru conştient, să nu există o gândire critică.

Dar exista o boierime în această regiune?

A rămas foarte puţină boierime. Cei care aveau moşii aici fie le-au părăsit, fie le-au schimbat cu altele de peste Prut. Multe din moşiile Basarabiei au intrat în posesia unor mari magnaţi funciari ruşi, iar spaţiile libere de la sud au fost împărţite coloniştilor. De fapt, bogăţiile provinciei erau controlate de străini. Era foarte puţină boierime locală. Chiar şi aşa, mai deschideau o şcoală, un spital, îşi trimiteau fiii la învăţătură, cum a fost în cazul lui Stere. Constantin Stere a încercat să înveţe mai departe în Rusia şi chiar să se încadreze în mişcarea democratică, dar colegii lui urmăreau alte scopuri, voiau eliberarea socială. Or, Stere dorea să-şi elibereze poporul său. Spre sfârşitul secolului al XIX-lea, mai mulţi boieri îşi trimiteau copiii la studii.

Şi apoi grupuri de basarabeni merg la studii la Tartu, la Kiev...

Doar astfel a fost posibilă crearea unei elite care să ducă ulterior la mişcarea democratică din Basarabia din 1905-1907, pe urmă la Unirea din 1918. Interesante lucruri: de la Tartu (Estonia), studenţi din Basarabia scriau în România să le fie trimise cărţi. În Basarabia aşa ceva nu se nu admitea. Pe urmă veneau aici împreună cu aceste cărţi. Acelaşi lucru a fost şi după 1956 în perioada sovietică. Noi ne duceam după carte românească la Moscova, la Kiev sau la Odesa.




Profil

Funcţia: academician în Republica Moldova (din 2007) şi membru de onoare al Academiei Române (2011);
Vârsta: 63 de ani;
Decoraţii şi premii: Ordinul „Gloria Muncii" (1996) şi „Ordinul Republicii" (2010). Savantul a luat premii în domeniul ştiinţei în Republica Moldova (1994, 2001), dar a primit distincţii şi din partea Academiei Române (1998, 2010).

Andrei Eşanu este autor a zeci de lucrări, multe fiind scrise în colaborare cu Valentina Eşanu, soţia sa. Pasionat de istoria culturii și civilizaţiei medievale și moderne din sud-estul și estul Europei, savantul a efectuat cercetări în domenii precum istoria politică și relaţiile internaţionale, istoria militară a Ţării Moldovei (sec. XIV-XIX). De asemenea, a dedicat mai multe volume unor personalităţi medievale româneşti (Ştefan cel Mare, Dimitrie Cantemir, Petru Movilă, Nicolae Milescu Spătarul).

Sursa: adevarul.ro

Dumitru Iancev: "Insist ca Voronin, Greceanîi şi Papuc să facă puşcărie"

Dumitru Iancev, fost judecător la Tighina şi victimă a violenţei poliţiştilor din 7 aprilie, a cerut Procuraturii Generale (PG) să-i tragă la răspundere penală pe Vladimir Voronin, Zinaida Greceanîi şi pe ministrul de Interne, Gheorghe Papuc. El susţine că va merge până la CEDO, dacă cei trei demnitari nu vor fi pedepsiţi cu privaţiune de libertate.


După ce a fost supus violenţei în noaptea de 7 spre 8 aprilie, Dumitru Iancev a solicitat PG tragerea la răspundere a poliţiştilor care l-au maltratat. El a mai declarat că era de faţă când poliţiştii l-au lovit pe un tânăr cu automatele în cap, până când acesta a decedat. Presupunând că victima era Valeriu Boboc, Iancev susţine că i-ar recunoaşte cu uşurinţă pe ucigaşi din înregistrările video efectuate în acea zi de către serviciile secrete. Astăzi, el urmează să fie audiat ca martor în dosarul Boboc. În iunie, Iancev a mai depus o cerere la Procuratura Generală, prin care solicită tragerea la răspundere penală a lui V. Voronin, Z. Greceanâi şi Gh. Papuc, ca vinovaţi pentru organizarea măcelului din 7-8 aprilie.

„Cei trei au o contribuţie directă la incendierea Preşedinţiei şi Parlamentului, dar şi la maltratarea şi omorurile participanţilor la protestele contra fraudării alegerilor din 5 aprilie", se arată în cererea lui Iancev. Citând declaraţia lui Voronin dintr-un interviu de acum câţiva ani, precum că „nivelul intelectual al colaboratorilor poliţiei este foarte redus", Iancev se întreabă cum ministrul Papuc le-a încredinţat unor astfel de oameni arme, iar Grecianâi şi Voronin nu s-au opus. „Consider că ei urmează să fie pedepsiţi, pentru că au angajat în poliţie persoane cu nivel intelectual redus, care au aplicat tortura şi până la 7-8 aprilie, iar în acea noapte, îndeplinind ordinile lui Papuc, care e subalternul Z. Greceanâi şi al lui Voronin, nu s-au limitat să bată, dar chiar au ucis oameni". Deşi afirmă că, ulterior, a primit unele telefoane suspecte, fostul judecător ne asigură că nu va ceda şi că este gata să ajungă la CEDO. „Să ştie lumea cine ne conduce, dar şi cine ne bate şi ne omoară", consideră Iancev.

Responsabilii de la PG ne-au spus că au primit cererea lui Iancev, pe care încă o examinează. Potrivit avocatului Veaceslav Ţurcan, în baza acesteia, anchetatorii ar trebui să se conducă de următoarele articole din Codul Penal: participaţia complexă, omorul intenţionat, vătămarea intenţionată gravă a integrităţii corporale, privaţiunea ilegală de libertate, reţinerea sau arestarea ilegală, tortura, excesul de putere sau depăşirea atribuţiilor de serviciu, neglijenţa în serviciu. „Rezultatele depind de probele acumulate, dar şi de dorinţa procurorilor. Dacă se va demonstra legătura de cazualitate dintre acţiunile lui Voronin, Greceanâi şi Papuc, şi cele ale poliţiştilor, cererile lui Iancev ar putea fi cumulate. Dar nu-mi fac iluzii - cererea va fi refuzată, deşi nu-i exclus că PG va intenta un dosar penal care nu va avea niciun rezultat", a specificat avocatul. Întrebat de noi ce pedeapsă riscă cei trei demnitari în cazul demarării anchetei, V. Ţurcan ne-a spus: „Reieşind din consecinţele acţiunilor din 7-8 aprilie şi din comportamentul pe care l-au manifestat învinuiţii, ei urmează să facă puşcărie şi, fireşte, să-şi dea demisia".

Dumitru Iancev spune că nu-i este frică şi că va merge până la capăt: „Din cauza comuniştilor, am pierdut totul. După ce, fiind judecător la Tighina, l-am rugat pe Voronin să-mi dea un serviciu în dreapta Nistrului, iar scrisoarea mea s-a întors la Antiufeev, am devenit o persoană condamnată de toţi. Din cauza lui Voronin, toţi fug de mine... Nu vor să mă angajeze nici avocat şi bat drumurile pe la şantierele din Rusia. Eu lupt cu comuniştii de când mă ştiu şi am să lupt până la urmă".

Pavel Paduraru, Timpul

Mărturii ale crimelor din 7 aprilie

Dumitru Iancev, fost coleg de facultate cu procurorul general V. Gurbulea, a lucrat până în 2003 judecător la Tighina şi a rămas şomer după ce l-a rugat pe V. Voronin să-i dea un serviciu la Chişinău. Incredibil, dar adevărat - scrisoarea sa a ajuns de la Preşedinţie la Tiraspol, iar el a fost demis din funcţie. Anterior, Iancev fusese alungat din Taraclia, unde a refuzat să vorbească şi să scrie în rusă. Bulgar de naţionalitate, el afirmă că, până în 1994, nu cunoştea româna, dar a învăţat-o din datorie, căci „lucrând pentru o ţară, nu este etic să nu vorbeşti limba de stat”. La 7 aprilie, Iancev s-a numărat printre protestatarii de la Chişinău. Mărturiile sale merită atenţia celor care vor investiga evenimentele din ziua respectivă. Iancev susţine că a fost martorul unui omor în centrul Chişinăului...

„La 7 aprilie, un prieten m-a sunat la Tighina şi mi-a spus că lumea protestează contra comuniştilor. Nu prea aveam bani, dar am oprit o maşină de ocazie şi, pe la ora 12, eram în faţa Preşedinţiei”, ne relatează Iancev. El afirmă că protestele erau la început paşnice, iar primul care a aruncat cu pietre în poliţişti a fost un tânăr în tricou albastru, urmat de un tip în costum scump, în vârstă de vreo 40 de ani. „Eram în primele rânduri. Ăştia doi aruncau pietre, apoi intrau şi ieşeau din Preşedinţie. Tot ei au rugat mulţimea să facă loc poliţiştilor ca să se retragă. L-am întrebat pe unul dintre ei: „Măi, de unde eşti?”, dar el mi-a întors-o: „De ce? Pentru ce?”. Printre persoanele ce i-au trezit dubii se numără şi „doi bărbaţi zdraveni, despre care se vorbea că-s din paza Preşedinţiei”. Iancev a reuşit să asculte cum aceştia o sfătuiau pe o tânără să plece acasă. „Era o fată frumuşică, de vreo 18 ani. Ştiind că noaptea o să ne calicească, cred că li s-a făcut milă de ea şi i-au zis: „De ce-ai venit aici? Noi avem oameni care să atace, tu du-te acasă”.


La Preşedinţie, uşile au rămas întregi…

După plecarea poliţiei, a intrat şi Iancev în Preşedinţie, unde „provocatorii mişunau”. Din spusele sale, aceştia s-au arătat deranjaţi de prezenţa în Palat a lui Sergiu Mocanu. „Afară, Mocanu îndemna lumea să nu arunce cu pietre, iar când a intrat în Preşedinţie, un tânăr în tricou galben (să fi fost acelaşi „erou în galben?” - n.n.) s-a urcat repede la alt etaj şi a început să strige: „Trădătorule!”. Şuierat de mulţime, Mocanu a plecat…”. Potrivit lui Iancev, tipul în galben a fost urmat la etajele de sus de alţi tineri, care aruncau de sus tricoloruri. Tot de acolo au fost aduse sticlele cu alcool, pe care provocatorii anunţau că le-au sustras din biroul lui Voronin. Iancev presupune că astea toate erau pregătite din timp, pentru că nimeni n-a distrus uşile din Palat, ci numai portretele lui Voronin şi Putin.
Şi în faţa Parlamentului, ne spune Iancev, aruncau pietre doar doi-trei tipi, dintre care unul era cu un câine. În spatele clădirii, vreo trei mascaţi, foarte agitaţi şi vorbind ruseşte, au pornit să împroaşte cu pietre în carabinieri. „Lumea nu se solidariza cu aceştia şi atunci au intervenit poliţiştii. Ascunşi după scuturile carabinierilor, ofiţeri de poliţie aruncau pietre în oameni paşnici. Când forţele de ordine s-au retras în Parlament, câţiva tineri l-au înşfăcat pe un poliţist şi-l băteau. Am sărit între ei, l-am tras pe poliţist de mână, l-am dus la maşina Salvării şi l-am întrebat: „Măi, de unde eşti? De ce aperi comuniştii? Voi trebuie să fiţi cu noi”. Dar el tăcea”.


Mascaţii vorbeau ruseşte şi distrugeau totul…

După ce poliţia a aruncat în protestatari cu grenade fumigene, o tânără de lângă Iancev a căzut de spaimă. Au dus-o şi pe ea la Salvare. „Am fugit atunci la poliţişti: „Ce faceţi? Nu vedeţi că toate-s provocări?”. Mi-au spus că pleacă. Revenind în spatele clădirii, o bătrână mi-a arătat cu degetul la cer: „Iată provocatorii!”. Sus, pe Parlament, un om în tricou albastru flutura drapelul UE. Semăna cu cel care a aruncat primul cu pietre”. Iancev ne asigură că, atunci când erau arborate drapelele, clădirea era plină de poliţie şi nimeni nu putea pătrunde înăuntru. Doar după retragerea poliţiştilor manifestanţii au pătruns în Parlament. Doi mascaţi şi un tip cu o cască pe cap au scos din clădire un pat roşu, pe care l-au dus pe braţe în faţa guvernului…
Iancev menţionează că primii în Parlament au intrat mascaţii. „Vorbeau ruseşte şi crezusem că-s veniţi de peste Nistru, însă ei permanent se sfătuiau ce şi cum să distrugă. I-am întrebat de unde sunt, dar nu m-au luat în seamă”. Înţelegând că treaba nu e curată, Iancev s-a dus în PMAN, unde a stat până târziu. El nu avea unde să înnopteze şi a decis să rămână în Piaţă până dimineaţă. „În faţa guvernului, era patul acela roşu, adus de provocatori. Pe la 23.30, m-am aşezat pe marginea lui. Nişte băieţi loveau într-o maşină de taxi, iar alţii îi rugau să se oprească. În total, în PMAN erau vreo 50 de persoane. Obosisem şi m-am culcat”. La acel moment, lângă guvern era o mulţime de poliţişti, care ba se porneau spre ei, ba se întorceau înapoi. Apoi s-a auzit că cineva strică ferestrele unui chioşc, după care s-a lăsat linişte. Au urmat lucruri îngrozitoare, pe care Iancev ni le-a relatat în detalii.


„Îl băteau cu automatele în cap, din toată puterea…”

„Nu simţeam niciun pericol, căci stăteam liniştiţi de vorbă. Dar pe neprins de veste, din parc au răsărit coloane de poliţişti înarmaţi cu automate şi împuşcau. Ei i-au atacat pe băieţii de lângă Arcă şi imediat s-au pornit ăştia de la guvern asupra noastră. Ne-au culcat la pământ. Doi m-au călcat pe palme, iar alţii doi mă băteau cu bâtele şi picioarele. Am ridicat capul, dar am primit un baston în ceafă şi am văzut stele verzi… S-a oprit un „Jeep” negru, cu portbagajul deschis, plin de oameni însângeraţi. M-au dus acolo, dar n-au mai găsit loc pentru mine. Am încercat să fug. Unul mi-a ieşit în cale: „Te împuşc!”. M-a lovit cu arma şi m-am întors. Am văzut un băiat lângă mine, culcat pe spate, parcă era mort... Poliţiştii îl băteau cu toată puterea cu automatele în cap şi unul a zis: „Ăsta-i gata...”. Speriat, m-am apropiat de un ofiţer. I-am spus că-s venit din Transnistria, ca să-i ajut pe ei şi el mi-a permis să plec. Am auzit din urmă vocea unui tânăr: „Ia-mă, te rog, şi pe mine!”. M-au lovit încă o dată şi am fugit în parc. S-au luat după mine alţii trei, dar nu m-am oprit până la bd. Renaşterii. Eram plin de sânge, tremuram. Am văzut o maşină cu doi băieţi şi am cerut de la ei apă. Erau din nordul Moldovei, îşi pierduseră nişte prieteni. Unul dintre ei a vrut să meargă în Piaţă şi am strigat la el: „Băi, stai aici, că au să te ucidă şi pe tine!”. I-am rugat să mă ducă la Tighina. Le-am cumpărat şi benzină. La ieşirea din Chişinău, ne-a oprit un poliţist şi şoferul a staţionat la întuneric, ca să nu fiu văzut. I-a spus poliţistului că vine de la nord şi pleacă la muncă, la Varniţa. Am scăpat. Ei m-au lăsat la un kilometru depărtare de vama moldovenească. Am trecut prin pădure până la transnistreni. Acolo pădurea se sfârşeşte şi m-am dus deschis şi le-am spus: „Vot, communistî izbili!” (M-au bătut comuniştii!)”.


„Cine te-a bătut? Poate ai căzut?”

După ce a trecut expertiza medico-legală la Tighina, la 17 aprilie, Iancev s-a adresat la Procuratura Generală cu o cerere contra poliţiştilor. El afirmă că a rămas stupefiat de comportamentul agresiv al poliţiştilor din paza Procuraturii, care l-au luat în răspăr: „Ce fel de cerere? Cine te-a bătut? Poate ai căzut?”. Apoi l-a văzut coborând scările pe fostul său prieten, Valeriu Gurbulea. „Gurbulea m-a întrebat: „Ce ai, Dumitru?”. I-am spus că am adus o cerere împotriva poliţiştilor şi el s-a schimbat la faţă. A cerut expertiza şi s-a uitat de cine e semnată. Apoi am depus cererea, unde am scris negru pe alb că, probabil, am fost martorul unui omor comis de poliţişti”.
Peste zece zile, Iancev a sunat la PG, interesându-se de soarta cererii. A aflat că aceasta e trimisă la Procuratura Militară. Întrebând adresa sau telefonul acestei procuraturi, i s-a spus că PG nu dispune de asemenea date. „Cum nu ştiţi, i-am întrebat, dacă aţi trimis cererea mea acolo?”. Am fost nevoit să aflu telefoanele la Biroul de informaţii. La Militară, m-au informat că de cererea mea se ocupă un anchetator de la Procuratura Generală, Viorel Pocaznoi. I-am rugat să-mi dea numărul acestuia, dar mi-au spus că nu-l cunosc. Şi atunci am început să-i sun din oră în oră până mi-au dat numărul lui Pocaznoi. L-am contactat şi el mi-a invitat, pe 8 mai, la Procuratura municipală… Când am venit, şi-a cerut scuze că nu mă poate primi. I-am spus: „Omule, eu vin de la Tighina, pe banii mei, de ce mă duci de nas?”. M-a rugat să vin a doua zi”.

„Ei încearcă să şteargă urmele”

Fostul judecător susţine că, la 9 mai, a înţeles tactica de lucru a anchetatorilor: „Pocaznoi a încălcat legislaţia, fiindcă nu a chemat un traducător. Eu nu-s moldovean şi am învăţat demult terminologia juridică în română, iar din 1996 am lucrat numai în rusă. Profitând de aceasta, el mi-a spus că e nevoie de o altă cerere, pe care eu i-o dictam, iar el o scria la computer. Am insistat să noteze că eram de faţă, când poliţiştii, probabil, au ucis un om, după cum indicasem în prima cerere, dar el s-a împotrivit. Când am semnat hârtia, am scris cu mâna: „Susţin prima mea cerere”. El mi-a cerut să mai trec o dată expertiza medico-legală, la Chişinău... E clar că astfel ei încearcă să şteargă urmele”. L-am întrebat şi noi pe Viorel Pocaznoi care sunt motivele din care i-a cerut lui Iancev să mai scrie o cerere şi să treacă încă o dată expertiza medico-legală. Şi iată ce ne-a răspuns el: „Noi lucrăm, examinăm materialul. Noi aşa am hotărât şi-i tot. La revedere”.
Dumitru Iancev e născut în satul Cebolaccia, r-l Cantemir. El cere procurorilor din Chişinău să intenteze dosare penale poliţiştilor care l-au bătut, fiind gata să-i recunoască pe aceştia, cât şi pe cei care, probabil, au omorât un tânăr în Piaţă. El solicită înregistrările video de atunci, amintind declaraţia lui Marian Lupu, precum că evenimentele din 7 aprilie au fost filmate integral. Altminteri, Iancev va ataca decizia procurorilor în judecată, fiind gata să meargă până la Strasbourg. „Nu mă interesează atât cazul meu, cât faptul că toată lumea trebuie să afle cine au fost criminalii din 7 aprilie!”, susţine fostul judecător.

Pavel Păduraru

Sursa: www.timpul.md

Români vs. Ruși

Pentru că am văzut că multă lume este interesată de problematica identității și relațiilor interetnice am decis să postez un articol-răspuns din ianuarie la o anchetă inițiată de revista moldo-română Stare de Urgență.

La întrebarea de mai sus există răspunsuri multiple și numărul 2 al Stării de Urgență le înșiră frumos mai pe toate. Din păcate nu am găsit revista în format electronic, dar pentru că am păstrat textul meu îl plasez mai jos. Deci întrebarea era: "Cum suntem vazuti de catre rusi, ce imagine au ei despre noi si respectiv ce imagine aveti despre rusii din Basarabia?"

Răspuns:
Cred că ar fi mai realist dacă am întreba ce cred românofonii despre rusofoni și viceversa. Este greu de spus cine sunt rușii și cine sunt românii în Republica Moldova. În ce categorie încadrăm etnicii români care vorbesc rusa? Dar actualii comuniști? Deseori am impresia că românii și rușii în RM reprezintă două comunități, care nu comunică, nu dialoghează. Există prea puţine excepții ... De altfel nici în Uniunea Europeană, din cauza barierelor lingvistice dialogul între culturi nu reuşeşte. Diversitatea lingvistică poate fi uneori un obstacol, nu doar o bogăţie.

Nu am imagini unitare despre întreaga etnie rusă sau românească, de fapt sunt mai multe fragmente. O primă imagine este a românofonilor din mediul rural venind în orașele dominate de rusofoni care aleg diverse strategii de adaptare: unii dezvoltă complexe de inferioritate și încearcă să asimileze cacealmaua numită cultură urbană din orașele basarabene, în timp ce alţii se împotrivesc și aduc cultura populară la oraș încingând hore în centrul Chișinăului. Sunt puţine oraşe europene, unde cultura populară este atât de preţuită de sărbători. Pe de altă parte, rușii se împotrivesc aprig celor mai neînsemnate tentative de integrare crezând greşit că riscă să fie asimilaţi. Mulţi se încăpățânează să se izoleze în cultura lor admirând de la mii de kilometri Moscova. De altfel, şi rușii, și românii din RM au dezvoltat o mentalitate de periferici, unii admirând Moscova, iar alții privind cu speranţă spre București.

La fel ca națiunile, cele două comunităţi sunt două “comunități imaginate” cum ar spune Benedict Anderson, pentru că în definitv identitatea naţională ţine de imaginaţia fiecăruia ajutată de mass media. Am discutat cu ruși, care se încăpățânau să numească limba română - “limbă moldovenească”. De multe ori ne acuzau pe noi vorbitorii de română că nu știm ce limbă vorbim și că-i băgăm și pe ei în ceață cu dilemele noastre identitare. Şi occidentalii au aceleaşi nedumeriri lingvistice. Totuşi, de multe ori am impresia că vorbitorii de rusă încearcă să profite de criza identitară a majorităţii pentru a poza în victime naive, iar unii chiar încearcă să o acutizeze promovând “ideologia moldovenismului” pe post de ideologie națională. Probabil că cei din urmă sunt conştienţi că odată cu dispariţia problemelor identitare îşi vor pierde influenţa politică. Nu prea avem multe sondaje despre cum ne văd pe noi rușii sau cum îi percepem noi pe ei. Dar faptul că peste 50% din populație îl consideră pe Vladimir Putin un lider model spune multe despre modul în care se raportează mulți la Rusia.

Incidentele de la Bălți, când tineri ruși au atacat vorbitori de română doar pentru că aceștia cereau retragerea armatei ruse din Transnistria demonstrează că tensiunile interetnice sunt latente. Din fericire nu avem încă organizaţii extremiste. Oare agresivitatea minoritarilor la Bălţi a fost un mecanism de auto-apărare, expresie a fricii de a fi asimilaţi sau a fost manifestarea brută a urii faţă de ceea ce este românesc, o urmare a educaţiei din şcolile ruse?

Unii ruși le spun românilor “bîki” (în rom. boi), iar unii români le răspund „cemodan, vokzal, Rossia” (în rom. geamantanul, gara, Rusia). Paradoxal, dar atunci când le răspund, românii din RM le răspund ruşilor în limba rusă, bănuind că cei din urmă nu cunosc limba română.
Cu cât o zonă este mai compact populată de o anumită etnie cu atât riscul ca aceasta să fie mai intolerantă crește. “Românii sunt fasciști” este o imagine exacerbată mai ales la Tiraspol, iar lozinca oricăui patriot basarabean este „toţi rușii sunt ocupanți”. Acuzaţiile reciproce de şovinism, xenofobie, naţionalism nu contenesc. Pentru a înţelege cum are loc manipularea minorităşii ruse este suficient să citim acuzaţiile de nazsim ale presei transnistrene şi ruse la adresa lui Grigore Vieru după moartea sa. În aceste condiţii de ură reciprocă, dialogul este imposibil. Puţini înţeleg că dialogul între etnii este necesar, pentru că nu există altă cale, suntem constrânși să locuim împreună paşnic pe această bucăţică de pământ.

De multe ori, în Chișinău observ cum în magazine clienții trec la limba rusă, pentru a se înțelege cu vânzătorul. Uneori cred că ruşii simulează, joacă teatru, că ei ar înţelege, dar nu vor să recunoască. Unii spun că ruşii nu pot învăţa limbi străine şi atunci îmi aduc aminte de teoriile lui Chomsky despre structurile gramaticale, învăţare şi genetică. Nu sunt adeptul lui Chomsky, pentru că după trei săptămâni în Kosova ştiam o sută de cuvinte în albaneză. Deci se poate. Unii basarabeni îşi imaginează greşit că utilizarea rusei reprezintă distincţia superiorităţii intelectuale. După protestele pentru limbă din 1989, cred că ar fi logic şi firesc ca fiecare să folosească limba sa maternă în spaţiul public. Dacă noi nu ne preţuim limba, bineînţeles că nu-i vom covinge nici pe alţii că merită învăţată. Unii ruşi vor să o înveţe, dar nu au unde, cum, cu ce.

Îmi aduc aminte cum un rus din Transnistria mă întreba unde poate găsi manuale de română sau cursuri audio pe net. Am întâlnit ruși, care vorbeau o română excelentă, mult mai bună decât a multor academicieni basarabeni. Îmi amintesc rușii, care veniseră la studii în România, de cei care stăteau cuminţi la coadă pentru a obține cetățenia română, cei care declară deschis că limba este română, cei care vorbesc rusa şi care se declară români. Realitatea identitară basarabeană este prea complexă pentru a o înghesui pur şi simplu în dihotomia reducţionistă ruşi-români.

Îmi aduc de cursurile de franceză de la Alianță, unde ruşii şi românii vin pentru că vor să plece în Quebec. Pe vremea URSS, românii se căsătoreau cu rusoaice pentru a face mai uşor carieră. Urmăriţi protestele pensionarilor la cale participă românii și rușii sau protestele deținătorilor de patente; etniile uită de stereotipuri atunci când au revendicări economice comune. Iar stereotipuri sunt multe de la rușii beau multă vodkă, rusoaicele sunt ușuratece şi blonde, la românii - băutori de vin, mămăligari sau numiţi (probabil) peiorativ ţigani. În ceea ce priveşte orientările politice nu am dubii că ruşii sunt în mare parte anti-NATO şi pro-PCRM. M-am convins că ruşii votează diferit numârând buletinele de vot în limba rusă de la alegerile locale din Chişinău. Totuşi, comparaţi-i pe Valeri Klimenko şi Valentin Krylov şi veţi vedea că politicienii ruşi adoptă comportamente diferite: unii sunt românofobi, alții învață româna. Atenţie mare însă la pensionarele care stau la coadă după pâine la „Franzeluţa”; de două ori am fost rugat acolo să vorbesc o limbă omenească (în rusă: govori na chelovecheskom iazyke). Nu ştiu dacă ar avea rost, pentru că vecinii mei de bloc nu m-au salutat niciodată în română.

Sursa: Blogul lui Ion Marandici

Revoluţie Liberală sau Revoluţie Naţională?

Acuzatiile lui Voronin despre implicarea Romaniei in revoltele din Basarabia au provocat un al doilea val de stupoare la Bucuresti. Stupoare si hohote de ras. Primul val de stupoare fusese provocat de insasi izbucnirea revoltei. Exista deci cel putin doua ipoteze de lucru daca acceptam teza lui Voronin potrivit careia Romania ar fi provocat explozia de nemultumire de la Chisinau: prima ar fi ca Romania a actionat de capul ei, singura. A doua posibilitate ar fi ca Romania a actionat intr-un context mai larg, in cadrul unui plan pus la cale de americani, pentru o noua revolutie portocalie.

Romania a actionat de capul ei?

Sa analizam din prima perspectiva, cea in care Romania ar fi actionat singura.

Romania traverseaza un moment de politica interna foarte agitat, marcat de arestari spectaculoase de lideri de partide, sefi de servicii secrete si oameni de afaceri . Toate cercurile de putere din Romania sunt concentrate in acest moment pe o lupta politica interna crancena, cu mizele majore ale alegerilor prezidentiale si europarlamentare. Nimanui din viata politica romaneasca nu i-a picat bine la stomac agitatia din Moldova, desi a bate moneda pe patriotism ar fi fost aparent o metoda de a strange capital electoral mult mai lejera decat rezolvand problemele crizei.

Multi se asteptau sa-l vada pe presedintele Basescu in adevarate meciuri de wrestling televizat impotriva “fiarei bolsevice”. Dar iata ca a trecut deja o saptamana de la izbucnirea revoltei anti-comuniste si nici macar pana acum presedintele Romaniei nu si-a precizat pozitia in privinta manifestarilor din Moldova. Basescu tace misterios de 7 zile, ca Ahile in cortul sau, impasibil la implorarile de a se arunca in lupta.

Or, singurul om din Romania care ar fi putut ordona o actiune de o asemenea amploare este Basescu, fiindca presedintele este cel care controleaza serviciile secrete romanesti.

Lipsa de reactie a lui Basescu, faptul ca un foarte bun “tehnolog politic” precum Basescu nu a profitat de o oportunitate colosala de a castiga capital electoral foarte lejer, arata ca inclusiv pe el l-a surprins situatia din Moldova. Nu stie nimic si asteapta sa vada cum decurg evenimentele pentru a iesi cu o declaratie cat mai potrivita. Faptul ca Basescu este in expectativa este primul argument ca nu a fost implicat statul roman.

Al doilea argument este acela ca si daca ar fi dorit sa desfasoare o asemenea actiune, statul roman nu ar fi avut parghiile necesare.

Al treilea argument contra unei implicari unilaterale a Romaniei (si cel mai evident) este ca niciodata vreun politician roman nu ar lua o asemenea decizie pe cont propriu in privinta politicii externe. In primul rand fiindca statutul legal al Romaniei, de membru NATO si UE, nu ar permite asemenea actiuni unilaterale, fara stirea si acordul liderilor occidentali. Mai mult, chiar fara un cadru legal care sa ii supuna pe politicienii romani la o subordonare sau macar o consultare cu Vestul, in ultimii 20 de ani politicienii romani s-au dovedit intotdeauna chiar mai inspaimantati de oprobiul Vestului decat de pierderea propriului electorat. Un exemplu este cazul Partidului National Taranesc, partid care a luat masura sprijinirii Vestului in bombardamentele impotriva Serbiei in 1999. Penalizarea acordata de electoratul romanesc, traditional atasat de sarbi, a fost atat de crancena, incat acesta partid a fost practic maturat de pe scena politica, la numai 4 ani dupa ce fusese primul clasat in alegeri. La alegerile din 2000, Partidul National Taranesc, un partid cu o istorie de aproape un secol, un partid istoric al Romaniei, a disparut din istorie, obtinand un procent mult sub pragul de intrare in Parlament. Cauza principala a fost implicarea de partea americanilor in bombardarea Serbiei. Deci iata cum un partid istoric a preferat sa se sinucida decat sa ia pozitii anti-occidentale. Suntem convinsi ca orice alt partid ar fi ales la fel, indiferent de pozitia propriului electorat, indiferent de opinia generala a propriului popor, indiferent de traditiile propriului popor, indiferent de interesele propriului popor. Cam la acest nivel se situeaza controlul occidental asupra Romaniei.

Cum si-ar putea inchipui cineva ca sub un asemenea control, statul roman si-ar fi permis sa faca “nazbatii nationaliste” de capul lui?

Desigur, pare fezabila a doua perspectiva, cea a implicarii Romaniei nu intr-un complot patriotic pe cont propriu, ci intr-un complot portocaliu al carui centru nervos se afla peste Atlantic, nu la Bucuresti. Pare fezabila aceasta varianta, dar nu se sustine daca analizam reactia Vestului la evenimentele din Moldova: de ignorare sau chiar de condamnare a manifestantilor.

Romania a facut parte dintr-un complot portocaliu?

Daca Romania ar fi fost implicata intr-un complot portocaliu, in primul rand s-ar fi sesizat efectele pregatirii pe plan intern, in Romania: toti politicienii, inclusiv Basescu, ar fi fost aliniati ca pilitura de fier pe magnet in functie de linia trasata de strategii portocalii de peste Ocean. Toti ar fi avut temele facute, lectia invatata, unghiile taiate si batistuta parfumata ca elevii la inspectie. Am fi vazut la Bucuresti manifestatii cu zeci de mii de participanti, nu cateva sute de tineri. Partidele s-ar fi batut sa castige capital electoral, care mai de care organizand actiuni de sustinere (fiindca ar fi stiut ca revolutia portocalie are sanse de izbanda, avand “spate” puternic). Insa tot ce se intimpla in Romania pentru sustinerea manifestantilor din Chisinau este integral meritul unui segment al societatii civile, in speta al asociatiilor studentilor basarabeni si al Noii Drepte. Asa ca daca ar fi fost un complot portocaliu atlantist cu coordonare de la nivel mondial, s-ar parea ca Romania nici macar nu a fost anuntata.

Un complot portocaliu de care Romania nu a fost anuntata?

Sa luam in calcul si ideea unui complot portocaliu regizat de americani, in care Romania nu ar fi fost implicata. Manifestarile de la Chisinau au fost aproape ignorate de mass media occidentala. Oamenii politici din Vest s-au limitat sa condamne violentele manifestatiei de la Chisinau.

Or, in toate revolutiile colorate, mass-media vestica transmitea in direct la scara globala pulsul evenimentelor. Fiecare fas slobozit de vreun manifestant avea reverberatie planetara si parfum de roze sau trandafiri sau portocale, imbalsamand Planeta in dulcea iluzie a revolutiei non-violente, euforizand corespondentii presei occidentale mai ceva ca un fum de marihuana prizat la Woodstock. S-ar fi umplut presa mondiala de cliseele idealiste ale pop-politicii, despre lupta copiilor “puri” impotriva “dinozaurilor”. Ar fi fost totul prezentat cu o aureola de eroism non-violent de tip hippie.

S-ar fi inchis ochii cu indulgenta la orice violenta a manifestantilor, s-ar fi intors capul in alta parte sau ar fi justificat-o cu caldura parinteasca.

Prin prisma efectelor mediatice, toate revolutiile portocalii de pana acum pareau a avea ca fundal sonor melodia “Imagine” a lui John Lennon, dar revolta de la Chisinau rasuna in mass-media din Vest ca si cum ar fi sonorizata de Rammstein, cu stridente metalice care te duc cu gandul la o rebeliune verde-legionara, nu la o revolutie portocalie-liberala.

Nu violenta a fost cea care a alungat sustinerea portocalie, asa cum s-ar putea pretinde. Violente au comis si manifestantii portocalii din Serbia cand l-au inlaturat pe Milosevici, dar mass-media si politicienii din occident au ales sa nu vada violentele acolo unde aveau interes sa nu le vada.

Oare daca ar fi fost o revolutie portocalie, nu ar fi aratat si revolta de la Chisinau ca o revolutie portocalie? Nu ar fi reactionat politicienii si mass-media din Occident ca la o revolutie portocalie?

Invatamintele primul experiment portocaliu

Revoltele din Chisinau au pana la un punct unele asemanari cu revolutia sangeroasa din Romania anului 1989 si cu evenimentele din iunie 1990 din Romania.

In prima parte a anului 1990, in Romania se luptau crancen “opozitia democratica” pro-occidentala cu Frontul Salvarii Nationale, condus de Ion Iliescu. Fortele pro-occidentale au organizat manifestatia din Piata Universitatii, o manifestatie care a durat neintrerupt doua luni si jumatate. Piata Universitatii din Bucuresti poate fi considerata embrionul tehnologiei politice a revolutiilor portocalii, prima experimentare a acestei tehnici, desi la vremea aceea nu se asociase cu vreo specie din domeniul horticol sau legumicol si nici cu vreo culoare din curcubeul liberal. Initiata la inceputul lunii aprilie pentru a bloca accesul la putere al lui Ion Iliescu, manifestatia din Piata Universitatii a nutrit sperante pana la 20 mai, cand au avut loc alegeri in care Ion Iliescu si-a zdrobit contracandidatii pro-occidentali cu un scor de circa 80%.

Demoralizati si frustrati, in 13 iunie manifestantii au izbucnit violent. Unii spun ca au fost implicati si provocatori profesionisti care au agitat multimea pentru a comite acte violente. In loc sa puna in practica o represiune dura a manifestantilor, regimul aflat la putere a practicat un soi de Aikido: infrange-ti adversarul folosind forta lui. Politia care ar fi trebuit sa apere ordinea a cedat surprinzator de usor, lasand aparenta unui stat in paragina, atacat de vandali si lipsit de aparare. Daca politia ar fi opus rezistenta, sistemul ar fi fost usor condamnabil de catre occident pentru represiune violenta si ar fi fost acuzat ca nu este altceva decat o continuare a regimului Ceausescu. Or, noul regim dorea cu orice pret tocmai sa nu fie asemanat cu regimul de tip stalinist al lui Ceausescu.

Aparenta prabusire a statului sub atacurile strazii, dupa ce Frontul Salvarii Nationale castigase democratic alegerile cu un scor zdrobitor a trezit insa nemultumiri uriase la cei trei sferturi dintre romanii care votasera cu Frontul Salvarii Nationale si isi vedeau optiunea calcata in picioare. Cel mai “para-militarizat” sector civil, anume minerii, oameni foarte uniti, organizati, hotarati si convinsi ca sunt elita clasei muncitoare, s-au imbarcat in trenuri si au descins in Bucuresti, in numar de 15.000, unde au reprimat fara mila manifestatia din Piata Universitatii. O reprimare care venind din zona civila nu culpabiliza statul nici in fata propriilor cetateni, nici in fata occidentului.

Voronin a indeplinit cu succes primele doua conditii ale dezamorsarii similare celei din Piata Universitatii din Bucuresti:

-> are o opozitie care se manifesta violent, indiferent daca violentele sunt produse de agitatori introdusi chiar de el, de tineri idealisti sau doar cautatori de adrenalina “sportului extrem” revolutionar sau de elemente declasate care se prezinta la orice tulburari de acest gen ca hienele, pentru a talhari din institutiile vandalizate;

-> politia s-a retras, fortele de ordine au fost invinse suspect de usor, cladirile statului sunt distruse si pustii.

La cel de-al treilea pas, al reactiei de reprimare venite din afara statului, Voronin nu se mai bazeaza pe un element autohton civil, cum au fost minerii in Romania anului 1990, ci doreste sa obtina neconditionat sustinerea atat a Rusiei cat si a Occidentului.

“Minerii” pe care ii manipuleaza Voronin sunt marile puteri. Fluturand in fata opiniei publice ruse spectrul unei revolutii portocalii care se pravaleste spre Rusia, stie ca opinia publica va presa puterea sa il sustina neconditionat. Puterea rusa chiar daca stie ca nu este o revolutie portocalie, oricum va prefera macar preventiv sa sustina un Voronin “pocait”.

Inarmat cu sustinerea Rusiei, care are un cuvant de spus inclusiv in cancelariile occidentale, Voronin atrage si sustinerea Occidentului, accentuand caracterul violent, “fascist”, al demonstratiilor. Stie ca si opinia publica occidentala are niste “butoane” la care reactioneaza pavlovian. Dupa care poate sa actioneze liber pentru reprimare cu fortele de stat, fara a fi deranjat sau acuzat.

Experienta revolutiei din 1989

In revolutia din decembrie 1989 au fost multi papusari. Desi Ceausescu a fost indelung ridiculizat fiindca a pomenit de “agenturile straine” in toiul revolutiei din 1989, istoria confirma implicarea masiva a serviciilor secrete rasaritene si occidentale. Vecine sau de peste mari si tari. Toate acestea asezonate si cu influenta serviciilor secrete autohtone. Influentele geopolitice au fost intr-o maxima tensiune a confruntarii pentru ocuparea vidului de putere creat dupa caderea lui Ceausescu. Totusi, un lucru nu l-au anticipat nici macar serviciile secrete: uriasa explozie populara. Nimeni nu a anticipat ca populatia va fi prezenta masiv si direct in sferele decizionale. Un spectator a dat buzna pe scena, intrus nepoftit si neasteptat in piesa care se juca: POPORUL. Si-a platit “ieftin” biletul de intrare: doar 1000 de morti. Dar a dat revolutiei din 1989 un sens care nu a dus la un razboi civil ca in Iugoslavia, cum ar fi vrut “agenturile straine” implicate initial. Aceasta interventie a poporului a dat caracterul definitiv romanesc al revolutiei din 1989. Scump platita cu sange, dar salvatoare pentru neam. Printr-un proces alchimic complicat, in athanorul impenetrabil al constiintei de neam, otrava a fost transformata in medicament. Desi scanteia straina s-a plimbat pe langa mamaliga romaneasca crezand ca o va praji la foc marunt, s-a constatat ca mamaliga poate exploda surprinzator.

Totusi, cine a aprins scanteia?

Tot asa, o scanteie portocalie straina a fost prezenta si in explozia de la Chisinau. Venita nu din Romania, ci tocmai din partea opozitiei liberal-portocalii din Rusia. A fost cel mai probabil o actiune “la plesneala” a unor portocalii privati din Rusia si Ucraina, fara prea multa analiza, fara prea multa pregatire, fara logistica si suportul occidental. O actiune pe cont propriu. Insa nu au apreciat potentialul exploziv al mamaligii. Deflagratia patriotica a facut portocaliii sa fuga speriati, precum ucenicul vrajitor care a dezlantuit forte pe care nu le poate controla. Acum jurnalista Natalia Morar, unul din liderii informali ai revoltei, infiereaza patriotismul si se distanteaza. Poate ca daca nu ar fi fost aceasta explozie neasteptata, ar fi fost posibila o extindere portocalie spre Rusia, obiectivul final al actiunii portocaliilor din Rusia. Dar tocmai explozia mamaligii romanesti e posibil sa fi salvat Rusia de extinderea unei revolutii portocalii.

Inca un element pe care nu l-au anticipat portocaliii: structura publicului protestatar. Participantii la revolutiile portocalii din Ucraina si Georgia erau in general oameni cu un mind-set de tip occidental, tineri in general educati, reprezentanti ai culturii pop si ai politicii-pop, cosmopoliti care vedeau doar tranzitoriu patriotismul ca pe o etapa in “evolutia” lor spre melting-pot-ul consumerist liberal. Nu erau nicidecum niste traditionalisti cufundati in maretia culturii lor nationale, atasati in mod intim de neamul lor. Doar un fel de “obamaniaci” isterici, de un optimism tamp si o “non-violenta” bovina in marsul lor spre o “schimbare” al carei capat prefera sa nu il intrevada, fiindca reprezinta tocmai dizolvarea identitatii lor nationale in falcile Moloch-ului globalist-consumerist.

Cu totul alta a fost situatia in Basarabia. Acolo accentul principal a fost pus nu pe lozincile despre “democratie”, ci tocmai pe lozincile patriotice, pe frustrarea unui popor care si-a intarit cetatile sufletesti in lupta cu trecatorul Voronin, dar care atunci cand se va termina lupta va avea pregatite meterezele pentru rezistenta la atacul dizolvant al consumerismului. In nici un caz nu este avantajos Rusiei ca tocmai pe acesti oameni sa si-i faca dusmani, fiindca in viitor opozitia Rusiei la sistemul globalist liberal se va face probabil de pe pozitii tot mai accentuat conservatoare. Sau nu se va face deloc…

Occidentul liberal care s-a distantat de “violentele” din Basarabia a facut in realitate acest lucru nu fiindca ar fi fost cu adevarat manipulat de Voronin, ci tocmai fiindca are ascutimea mintii suficienta incat sa priceapa ca acolo este un proces in care se afla incipienta revolutia anti-liberala, ca aceea revolta este fundamentata pe alte valori, acelea pe care liberalismul le uraste visceral oriunde in lume.

PORTOCALA MECANICA S-A DEFECTAT!

Probabil ca prin explozia patriotica de la Chisinau care a alungat portocalii, Rusia a evitat extinderea unei revolutii portocalii pe teritoriul propriu.

Dar pe langa acest castig contextual, mai exista unul de esenta, fundamental: s-a dovedit IPOCRIZIA liberalismului portocaliu si al Occidentului. S-a dovedit fara drept de apel ca foloseste patriotismul doar ca un aliat temporar, al carui destin este sa fie aruncat peste bord imediat ce lupta a trecut. Pana acum se putea spune ca asta era doar o banuiala nefondata a “reactiunii” comuniste (sau burgheze, dupa caz). Dar acum faptele vorbesc. Oricine va privi cu speranta patriotica spre liberalism, va avea imaginea clara a ipocriziei “patriotismului” liberal-democratic, bazata pe fapte, nu pe speculatii.

Odata cu distantarea de fenomenul din Chisinau, liberalismul pierde avantajul moral, pretentia universalitatii idealurilor sale, pierde initiativa ideologica. Se dovedeste bazat fie pe interese marunte ale unor mari natiuni, fie pe dispretul criminal fata de natiune si traditii al cosmopolitismului liberal.

Ce castiga si ce pierde Rusia sustinandu-l pe Voronin?

Foarte simplist:

Castiga sustinerea celor 1 milion de rusofoni din Republica Moldova.

Pierde orice sansa la simpatia a 25 de milioane de Romani pentru vreo doua generatii.

Pe termen scurt Rusia castiga, dar pe termen lung are de pierdut sustinandu-l pe Voronin. In primul rand il poate pierde usor chiar pe Voronin. Acesta a trecut momentan peste o criza, dar pentru a se mentine totusi la putere inca vreo cativa ani va avea nevoie de concesii facute publicului romanesc majoritar din Basarabia. Toate bastoanele pe care le incaseaza manifestantii de la politie se deconteaza fara consecinte grave pe carca imaginii lui Voronin, dar cu consecinte grave si pe termen lung pe carca imaginii Rusiei printre romanii din Moldova (si la romanii din Romania).

Daca se dezvolta rusofobia in randul populatiei romanesti din Moldova, cererile populatiei romanesti vor fi in directia indepartarii de Rusia si Voronin se va simti mai mult sau mai putin tentat sau obligat sa le cedeze pe termen mediu. In plus, este posibil sa intervina si Occidentul cu stimulente financiare, la care Voronin este de asemenea vulnerabil… Voronin nu este nici eurasist, nici atlantist, nici comunist, nici capitalist. Sau este din toate cate un pic, dupa interes. Adevarata lui doctrina politica este de orientare fripturist –voroninista.

Populatia romaneasca nu isi va pierde identitatea. Ceea ce nu au reusit in aproape 200 de ani regimurile sovietic sau tarist, conturarea unui popor moldovenesc, nu va reusi Voronin in cativa ani… Cel mai evident argument privind nerealismul tezei “poporului moldovenesc” este o vizita mai intii in Moldova din Romania, de la Carpati pana la Prut. Oricine va constata cu ochiul liber ca nu exista nici o diferenta intre satele de pe ambele margini ale Prutului. Iar trecand Carpatii pana la granita cu Ungaria sau Serbia, va intilni aceeasi limba, aceeasi mentalitate, aceleasi obiceiuri.

Crearea “poporului moldovenesc” tine de o mentalitate imperiala depasita, specifica secolului 19. Daca se doreste construirea unui proiect eurasiatic de la Atlantic pana la Pacific, acesta va trebui sa tina seama de realitatile etnice si culturale, nu sa repete greseala pactului Ribbentrop-Molotov, rupand in doua Polonia si Romania.

Romanismul va fi tot mai puternic in Moldova pe masura ce generatiile crescute in Uniunea Sovietica vor fi tot mai putin numeroase. Periodic se va ridica o noua generatie sa lupte, in valuri tot mai mari, pentru unirea cu Romania. In urma cu 20 de ani s-a ridicat o generatie care a fost infranta sau cumparata. Acum s-a ridicat aceasta noua generatie care e posibil si aceasta sa fie infranta sau cumparata, datorita contextului geopolitic. Dar copiii acestei generatii vor trai peste 20 de ani intr-o Moldova in care nu 40-50% din populatie va dori unirea cu Romania, ca acum, ci 70-80%. Si vor trai cu constiinta a trei generatii de lupte pentru unire. Impotriva cui? Impotriva lui Voronin? Nu. Ei vor sti ca lupta a fost impotriva Rusiei. Acelasi lucru il vor sti si romanii din Romania. Si asta va cantari greu in orientarea geopolitica a Romaniei de atunci. Poate dinamita pentru inca alte cateva generatii orice initiativa de impacare a celor doua popoare ortodoxe, vecine, ambele legate de mostenirea culturii bizantine si de originea rurala, traditionala a civilizatiei lor.

Romanii nu au predispozitia spre rusofobie a polonezilor sau a balticilor, desi de multe ori au fost pe pozitii adverse fata de Rusia. Exista rusofobie si in Romania, dar nu este sustinuta de apartenenta la o alta religie si cultura, sau de nostalgii imperiale, ca in cazul polonezilor. Rusofobia este in Romania mai degraba rezultata dintr-o experienta istorica recenta care poate fi depasita in viitor. In plus, rusofobia in Romania a fost alimentata intens de stabilimentul mediatic de influenta atlantista. Asa cum si romanofobia a fost alimentata intens in Moldova si Rusia de atlantisti sau de fripturisti precum Voronin.

Stim ca pentru minoritatile din Republica Moldova pare strigatoare la cer contestarea “independentei” sau a existentei “poporului moldovenesc”. Nu adevarul acestei contestari este problema reala pentru ei. Ei de fapt se tem ca prin unirea Basarabiei cu o Romanie aflata pe pozitii atlantiste, vor deveni cetateni de mana a doua, ca vor fi discriminati si deznationalizati. Le transmitem ca Romania nu este in fibra ei atlantista. Intr-o Romanie crestina, integrata in valorile europene traditionale, conservatoare, nu liberale, se vor simti mult mai bine decat in Moldova lui Voronin. Dovada stau lipovenii, care de 300 de ani traiesc in buna intelegere cu romanii si nu au cunoscut niciodata tendinte de oprimare sau de deznationalizare. Alaturi de lipoveni, alte cateva zeci de minoritati, care se bucura de departe de drepturi mult mai largi decat minoritatile din multe tari din Europa. Asta pentru ca pe noi nu a venit Europa sa ne invete toleranta; noi am practicat-o firesc dintotdeauna.

Miza geopolitica

Exista voci puternice in Rusia care sustin ca Federatia Rusa nu ar trebui sa fie impotriva unirii Basarabiei cu Romania. Este cazul a doi dintre cei mai importanti politologi din Rusia, Stanislav Belkovski si Vitali Tretiakov.

Insa daca Rusia va sustine reintregirea Romaniei, va dori ca aceasta unire sa se produca in avantajul ei. Iar avantajul pe care il cauta Rusia in acest moment este ca NATO sa nu mai fie o amenintare in apropierea granitelor.

NATO are oricum un viitor incert: din cauza disensiunilor deja vechi dintre nucleul franco-german european si Statele Unite ale Americii, este posibil sa se sparga NATO, daca Europa alege sa isi faca o forta de aparare proprie. In eventualitatea desprinderii intregii Europe de NATO, este clar ca alegerea Romaniei trebuie sa fie alaturi de UE, nu de SUA. Insa odata ce aceasta desprindere se va produce, ne asteapta un lung proces de reformare a Uniunii Europene, pentru a o curata de doctrina liberala, pentru a construi o noua Europa, o Europa a natiunilor, cu baza in istorie, traditii si crestinism. Sa inlocuim libertatea dictatoriala a capitalului cosmopolit de a dizolva culturi si natiuni, cu libertatea identitatilor nationale de a-si pastra specificul. Sa inlocuim libertatea dizolvanta a indivizilor fara identitate, alienati si atomizati, ai societatii consumatoriste, cu libertatea reala a persoanei de a avea o identitate si de a-si pastra radacinile si credinta, de a-si pastra legaturile firesti cu stramosii adormiti si cu urmasii nenascuti.

Iar pentru aceasta lupta care va veni, Romania are nevoie de cei 30.000 de tineri care la Chisinau au deturnat revolutia portocalie…

Si Rusia are nevoie de ei!

Si Europa are nevoie de ei!

C. Mihaescu

Sursa: chisinau.novopress.info

Opoziţia calcă pe cadavrele băieţilor pentru a ajunge mai sus

Opoziţia a început vînătoarea băieţilor din primele rînduri

Ieri coaliţia partidelor de opoziţie a organizat la Chişinău o conferinţă de presă. Principala grijă a opoziţiei este sa-şi scape pielea şi să-şi mai adauge vreun procent două după renumerarea voturilor. Pentru aceasta ei s-au dezis încă o dată de protestatarii din primele rînduri. Şi nu doar că s-au dezis, dar au început vînătoarea lor pentru a-i da pe mîna justiţiei.

Preşedintele PLDM s-a lăudat că are 60 de ore de filmări din piaţă pe care le va pune la dispoziţia poliţiei pentru a-i identifica pe toţi cei implicaţi în acte de violenţă. Opoziţia încearcă tragerea la răspundere individuală a participanţilor la evenimentele din 6-7 aprilie.

Culmea nebuniei este că opoziţia acum se luptă cu Voronin să-i demonstreze că nu avea voie să elibereze protestatarii reţinuţi. Probabil vom ajunge să vedem cum opoziţia va deschide un birou în care turnătorii vor putea raporta despre fiecare persoană pe care au văzut-o cu o piatră în mînă sau cu o brichetă.

Aşa o “opoziţie” îi trebuia lui Voronin!

Între timp morţii ies din beciurile securităţii unul după altul. Un băiat frumos de la Soroca, în vîrstă de 26 de ani, a fost luat ieri de părinţi în sicriu vidat, deoarece era mort de 9 zile. Am zis-o şi o repet: cred că în prima şi a doua noapte au fost ucişi cîteva zeci de băieţi, iar alţii cîteva sute vor muri în următoarele săptămîni din cauza hemoragiilor interne. Majoritatea dintre ei sînt cei din primele rînduri. Nimeni dintre politicieni nu se gîndeşte la ei şi la familiile îndurerate. Dimpotrivă, se suie cu picioarele pe cadavrele lor sfinte pentru a ajunge mai sus.

Sursa: savatie.wordpress.com