200 DE ANI DE LA ANEXAREA BASARABIEI DE CĂTRE RUŞI „Am fost ţinuţi ca africanii, în bantustane“

Istoricul Andrei Eşanu, membru al Academiei de Ştiinţe de la Chişinău şi membru de onoare al Academiei Române, susţine că în urma tratatelor de pace de la Bucureşti, de acum două secole, au apărut toate problemele identitare ale basarabenilor. Savantul a declarat într-un interviu pentru „Adevărul" că şi în perioada ţaristă, şi în cea sovietică, Moscova a promovat în regiunea anexată o politică similară cu cea rasistă din Africa de Sud, de tip bantustane.

„Adevărul": Cum a fost posibilă anexarea Basarabiei la 1812? Acum două secole, la fel se făceau târguri cu anumite teritorii?

Andrei Eşanu: Sigur, secolul XVIII este plin de astfel de evenimente tragice pentru unele popoare. De exemplu, prin trei împărţiri consecutive - 1772, 1793 şi 1797 - între Rusia, Prusia şi Imperiul Habsburgic al Austriei şi-a încetat existenţa Polonia. Au împărţit-o între ei prin războaie şi prin diferite cârdăşii. Apoi privirile Imperiului Habsburgic, care deja la 1699 anexase Transilvania, s-au îndreptat spre Balcanii de Vest.

Dar pofta Rusiei pentru Basarabia când apare?

Raporturile româno-ruse încep încă din secolul al XIV-lea, iar politica expansionistă - mai ales din a doua jumătate a secolului al XVII-lea, când ruşii se implică în războiului lui Bogdan Hmelniţki împotriva Ţării Leşeşti, cum îi spunem noi, medieviştii, Poloniei. Au vrut chipurile să-l ajute pe Hmelniţki să obţină independenţa, dar până la urmă au anexat teritoriul din stânga Niprului. Asta se întâmpla în 1654, aşa numita pace (rada) de la Pereiaslav, un oraş de lângă Kiev. În felul acesta s-a deschis un coridor foarte ademenitor pentru Rusia moscovită, care începe să se extindă şi spre sud-estul Europei. Atunci teritoriile din Balcani şi de la nordul Dunării erau fie sub stăpânirea otomană, fie sub suzeranitatea otomană. Ţările Române, spre deosebire de cele din Balcani, erau principate autonome, care aveau diriguitorii lor, elitele lor naţionale, nimeni nu se amesteca în treburile interne, Poarta Otomană cerea doar să se plătească regulat tribut.

Dar la 1812 a fost încălcat principiul suzeranităţii? Putem spune că, într-un fel, turcii ne-au vândut?

De-a lungul secolului al XVIII-lea au avut loc patru războaie ruso-otomane, unele erau ruso-austro-otomane, de fiecare dată Rusia şi Austria erau aliaţi şi se înţelegeau din timp cine şi ce teritorii ocupă. În principiu, de-a lungul secolelor în care ne-am aflat sub suzeranitatea otomană era fie o înţelegere orală, fie una scrisă că turcii trebuiau să ne apere de alte împărăţii. În urma războiului din 1806-1812 parcă eram ocrotiţi de Poarta Otomană, numai că turcii au pierdut atunci. Imperiul Otoman era în decădere, Rusia era însă în plină ascensiune, iar direcţia sud-est Europeană devine, în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, prioritară. Era o luptă între marile puteri pentru împărţirea Europei, iar diplomaţia rusă devenise una dintre cele mai perfide şi mai rafinate de pe tot continentul.

Ce apreciere istorică daţi acestui eveniment? A fost un rapt, o anexare, o ocupaţie, ce a fost?

Toate pe care le-aţi numit. Acest război a purtat un caracter de cucerire şi Rusia a anexat Basarabia prin forţa armelor. În 1812, dacă nu venea pericolul războaielor napoleoniene, nu-i exclus că ruşii ajungeau şi la Constatinopol. Dar fiindcă Napoleon se apropia de graniţele imperiului lor, comandanţii ruşi trebuiau să încheie în grabă pacea şi să retragă întreaga armată de pe teatrul balcanic. Astfel, dacă la începutul negocierilor ei voiau ambele principate române şi hotarul pe Dunăre, treptat îşi reduc din pretenţii. Aşa graniţa dintre cele două imperii s-a negociat mai întâi pe Siret ca, în cele din urmă, comandanţi ruşi să încheie, la 16 mai (stil vechi), la Bucureşti, pacea, în urma căreia hotarul se stabileşte pe Prut.

Ce impact a avut acest eveniment asupra dezvoltării Ţării Moldovei, pentru că cea mai mare parte din teritoriu i-a fost luat?

Secolul al XVIII-lea a fost un dezastru pentru Ţara Moldovei. După patru războaie - 1711, 1736-1739, 1768-1774, 1786-1791, dar şi multiple invazii turceşti şi tătare, Ţara Moldovei a ajuns la o sărăcie cumplită. Sărăcia de astăzi din Moldova de la noi şi din Moldova de dincolo se trage de atunci. Totul are trecut, nu putea să renască ţara aşa din senin. De exemplu, o Turcie care astăzi cunoaşte o ascensiune economică, nu a avut războaie de peste o sute de ani. Dar la noi au fost atâtea confruntări militare, inclusiv cele două războaie mondiale. După 1812, Basarabia devine provincie ţaristă, pe urmă gubernie, sunt lichidate structurile de stat, sunt aduşi funcţionari ţarişti şi imediat este supusă la aceleaşi biruri şi dări, poate şi mai grele decât pe care le avusese pe timpul Imperiului Otoman.

Astăzi, la două secole de la pacea de la Bucureşti, cel mai popular politician din Republica Moldova şi liderul în care oamenii îşi pun cele mai multe speranţe este Vladimir Putin. Înseamnă asta că ruşii ne-au cucerit complet?

Asemenea răspunsuri la sondaje m-au întristat foarte mult. E o realitate tristă care vorbeşte despre o lipsa totală de cultură politică a populaţiei noastre. Din păcate, mulţi nu înţeleg lucruri elementare: că s-a prăbuşit un imperiu, un imperiu al răului, care ne-a adus război, foamete, deportări, colectivizări forţate, deposedări de avere. Nu-mi închipui cum astăzi poate fi văzut bine Putin, cel care susţine că cea mai mare tragedie a secolului al XX-lea a fost destrămarea Uniunii Sovietice, cel care menţine o armată la Nistru.

Ruşii spun că suntem o entitate separată, diferiţi chiar de acei moldoveni de la care ne-au rupt acum două secole. În ce măsură istoricii occidentali cred în această teorie?

Chiar şi oamenii politici şi cei de ştiinţă din Rusia de atunci, dar şi din secolul trecut, erau absolut conştienţi că e un singur popor, că noi suntem români, că vorbim aceeaşi limbă şi avem aceleaşi tradiţii. Iată de exemplu, la 1859, un istoric rus scrie „voievozii români ai Moldovei şi Valahiei" ori la 1918 academicianul rus Berg, geograf şi savant originar de la Tighina, a editat la Peterburg o monografie care se numeşte „Bessarabia". Chiar în introducere, Berg scrie: „Basarabia este populată de români, dar Rusia nu trebuie să scape din mâini această bucată grasă". Desigur că odată cu unirea principatelor de la 1859, Rusia înţelegea că se consolidează un stat român modern şi mai devreme sau mai târziu va vrea să-i unească pe toţi românii care au fost împărţiţi de cele trei imperii. Atunci s-a intensificat propaganda separatistă, moldovenistă. În cercurile înalte ţariste se discuta dacă să se deschidă sau nu şcoli pentru moldoveni. Dacă ar fi deschis şcoli, moldovenii şi-ar fi putut pune întrebări cine sunt ei.

Mai bine îi ţinem proşti...

Mai bine îi ţinem în întunecime. Chiar şi în şcolile bisericeşti de un an - doi, copiii erau învăţaţi să citească şi să scrie slavoneşte ori ruseşte. Nu cumva tirajele abecedarelor să fie prea mari. La începutul secolului al XX-lea, ne-am trezit că avem 90-95% din populaţie analfabetă, oamenii care au rămas închişi în satele lor, izolaţi de oraşe. Chişinăul şi alte târguri aveau o populaţie alogenă, numai nu băştinaşii.

Asta a fost o politică a imperiului?

O politică a imperiului care a continuat şi în perioada sovietică. Din ce cauză satele noastre s-au dezvoltat foarte mult în perioada sovietică? Pentru că nu le dădeau voie oamenilor să se aşeze la oraş. De fapt, această politică era comparabilă cu cea rasistă, segregaţionistă din Africa de Sud. Acolo populaţia băştinaşă de culoare locuia numai în bantustane, numai în zone în care li se rezerva. În oraşe erau numai albii. Acelaşi lucru a fost şi la noi, în Rusia ţaristă, dar şi în timpul sovietic. Deci o politică pentru a menţine oamenii în întuneric şi izolaţi. În schimb, încoace era pompată populaţie din imperiu, aşa-numita clasă muncitoare, în loc să fie pregătiţi muncitori dintre moldoveni şi să absoarbă surplusul de populaţie din sate. Rusia ţaristă a urmărit scopul diluării elementului autohton. În loc să le dea ţăranilor din centru regiunii pământ în sud, au fost aduşi special în sudul Basarabiei străinii, pentru a ne îndepărta de Dunăre şi Marea Neagră.

"Sărăcia de astăzi din Moldova de la noi şi din Moldova de dincolo se trage de la multiplele războaie din secolele XVIII-XIX.

"În loc să fie pregătiţi muncitori dintre moldoveni şi să absoarbă surplusul de populaţie din sate, erau trimişi din imperiu alogeni.

Andrei Eşanu, Istoric

„În Transnistria, la venirea ruşilor, majoritatea erau românii"

„La 1792, când, în urma războiului ruso-otoman, Rusia a anexat teritoriul dintre Bug și Nistru, aici mare majoritate a populaţiei era românească, nu numai moldoveni, dar din toate provinciile românești, și din Maramureș, și din Transilvania, și din Muntenia. Deși acest teritoriu era stăpânit parţial de Hanatul din Crimeea și parţial de Ţara Leșească, marea majoritate erau români", afirmă savantul. „Vă dau un singur exemplu: în satul Rohi, din Dubăsari, (n.r. - astăzi Roghi) oamenii au venit din satul Rohia din Maramureș. Dar câte asemănări de localităţi", mai spune Andrei Eşanu.

„1812 a fost începutul tuturor relelor"

Când le-a fost cel mai bine şi cel mai rău basarabenilor în aceşti 200 de ani?

În general, din cauza numeroaselor războaie care s-au derulat pe acest teritoriu, s-a trăit greu. Nu numai că statul a fost rupt în două, dar şi biserica moldovenească a fost înjumătăţită. Până la 1812, spaţiul acesta făcea parte din Mitropolia Moldovei, în mare parte în subordonarea episcopului de Huşi. Ruşii au instituit o nouă episcopie numită a Chişinăului şi Hotinului, sau a Basarabiei, şi în felul acesta au rupt regiunea de sub jurisdicţia Mitropoliei Moldovei.

De atunci apar şi problemele legate de cele două mitropolii?

În general, toate problemele de mai târziu, că există două limbi, că suntem două popoare. Atunci a fost începutul tuturor relelor. De la 1812 îşi trag obârşia şi discuţiile interminabile din societate, şi lipsa asta de conştiinţă naţională.

Dar când ne-a fost cel mai bine?

Perioada interbelică, atunci era un singur stat, cu un singur popor şi o singură limbă. Începuse să se cristalizeze o viaţă după modele capitaliste dintre cele mai avansate în Europa. Acum se vorbeşte de nostalgia faţă de perioada sovietică, dar toate generaţiile au nostalgiile lor. Unele sunt mai puţin îndreptăţite, altele mai mult. De exemplu, părinţii mei, ţărani din Sculeni, şi-au legat amintirile lor de perioada cea mai frumoasă şi mai avută a vieţii lor, de până la război. Ei, fiind ţărani harnici, au pornit de la două hectare când s-au luat şi către 1940 ajunseseră, prin muncă, la 16 hectare. Aveau 100 de oi, patru boi, patru cai, livadă, pădure. La târg la Sculeni erau cârciumi şi dughene de tot felul. Puteau să-şi cumpere tot ce le dorea inima. De la mama am auzit că există măsline, rodii, portocale, lămâi. Prima dată am văzut o portocală când eram student. Era adusă de la Moscova. Desigur că a exista un progres în perioada sovietică, dar asta a fost mult mai târziu. Când m-am deşteptat, ţin minte că permanent stăteam în casă, ploua, ningea şi era frig şi eu nu aveam cu ce să mă încălţ. Şi în clasa întâi, în 1955, m-am dus desculţ.

Cum ar trebui să fie marcată această dată rotundă?

E un eveniment care a complicat mult lucrurile. Trebuie să-l analizăm obiectiv, aşa cum a fost. Luni, la Academie, va începe o mare conferinţă ştiinţifică. Poate că ar fi trebuit să fie mai multe acţiuni. Adevărul trebuie să ajungă la întreaga populaţie, ca să nu ne trezim ridicându-l în slăvi pe Putin. Ştiţi, chiar şi atunci când aveau loc războaie pe aceste locuri, deseori oamenii îi luau drept domni ai Moldovei pe comandanţii ruşi. Le scriau scrisori, să fie miluiţi, să le confirme proprietăţile.

Un fel de Putin-salvator de astăzi.

Chiar dacă au trecut două secole, observ că în această privinţă nu ne-am mişcat departe. Mă întristează mult că a scăzut interesul tinerilor faţă de carte. Am fost preşedinte la examenele de licenţă la istorie şi am văzut cum a fost promovat un student care mai că nu ştia să citească. Degradează învăţământul superior şi cel preuniversitar. Asta duce la întunecime şi, respectiv, la ideea că Putin este preşedintele Republicii Moldova.

„Hasdeu nu devenea celebru în Rusia ţaristă"

De ce în secolul al XIX-lea, practic, nu am avut intelectualitate locală? Am avut, în schimb, un Hasdeu, un Donici, un Russo care s-au afirmat peste Prut.

Dacă Bogdan Petriceicu Haşdeu, Alecu Rusu, Iacob Stamati, Alexandru Donici nu plecau în Moldova de dincolo, nu deveneau celebri în condiţiile Rusiei ţariste. Asta a fost din cauza că aici nu trebuia să se formeze o intelectualitate. Era un lucru conştient, să nu există o gândire critică.

Dar exista o boierime în această regiune?

A rămas foarte puţină boierime. Cei care aveau moşii aici fie le-au părăsit, fie le-au schimbat cu altele de peste Prut. Multe din moşiile Basarabiei au intrat în posesia unor mari magnaţi funciari ruşi, iar spaţiile libere de la sud au fost împărţite coloniştilor. De fapt, bogăţiile provinciei erau controlate de străini. Era foarte puţină boierime locală. Chiar şi aşa, mai deschideau o şcoală, un spital, îşi trimiteau fiii la învăţătură, cum a fost în cazul lui Stere. Constantin Stere a încercat să înveţe mai departe în Rusia şi chiar să se încadreze în mişcarea democratică, dar colegii lui urmăreau alte scopuri, voiau eliberarea socială. Or, Stere dorea să-şi elibereze poporul său. Spre sfârşitul secolului al XIX-lea, mai mulţi boieri îşi trimiteau copiii la studii.

Şi apoi grupuri de basarabeni merg la studii la Tartu, la Kiev...

Doar astfel a fost posibilă crearea unei elite care să ducă ulterior la mişcarea democratică din Basarabia din 1905-1907, pe urmă la Unirea din 1918. Interesante lucruri: de la Tartu (Estonia), studenţi din Basarabia scriau în România să le fie trimise cărţi. În Basarabia aşa ceva nu se nu admitea. Pe urmă veneau aici împreună cu aceste cărţi. Acelaşi lucru a fost şi după 1956 în perioada sovietică. Noi ne duceam după carte românească la Moscova, la Kiev sau la Odesa.




Profil

Funcţia: academician în Republica Moldova (din 2007) şi membru de onoare al Academiei Române (2011);
Vârsta: 63 de ani;
Decoraţii şi premii: Ordinul „Gloria Muncii" (1996) şi „Ordinul Republicii" (2010). Savantul a luat premii în domeniul ştiinţei în Republica Moldova (1994, 2001), dar a primit distincţii şi din partea Academiei Române (1998, 2010).

Andrei Eşanu este autor a zeci de lucrări, multe fiind scrise în colaborare cu Valentina Eşanu, soţia sa. Pasionat de istoria culturii și civilizaţiei medievale și moderne din sud-estul și estul Europei, savantul a efectuat cercetări în domenii precum istoria politică și relaţiile internaţionale, istoria militară a Ţării Moldovei (sec. XIV-XIX). De asemenea, a dedicat mai multe volume unor personalităţi medievale româneşti (Ştefan cel Mare, Dimitrie Cantemir, Petru Movilă, Nicolae Milescu Spătarul).

Sursa: adevarul.ro

TRANSNISTRIA SAU MOLDOVA NOUĂ

Transnistria a avut dintotdeuna acelaşi rol în planurile imperiale Ruseşti: de avanpost şi cap de pod militar spre Europa civilizată. Astăzi, Noua Rusie işi impune pozitia la graniţa cu NATO printr-o politică agresivă, de forţă.

Documentarul pe care îl publicăm, începînd cu acest număr al revistei Rost, prezintă istoriografic soarta acestei fâşii de pământ transnistrean, râvnită şi folosită de-a lungul secolelor într-un singur scop: strategic.

Transnistria, în sens geografic, este delimitată de malul de 800 km al Nistrului, de malul de 600 km al Bugului şi de litoralul de 150 km al Mării Negre. Prin Români Transnistrieni înţelegem însă pe toti cei de dincolo de Nistru, cuprinzând Podolia şi mergând până la Nipru ba chiar Don, în Crimeea, Caucaz şi Siberia. Inceputurile întinderii marginii estice a românităţii la est de Nistru se regăsesc în simbioza dintre Tyrageţi (Geţii de la Tyras sau Nistru), deci între supuşii lui Burebista, care, la gurile Bugului, stăpânea Olbia, şi Românii ale căror urme se găsesc la tot pasul. Din vremuri foarte vechi a început între Români şi Ruteni sau Ucrainieni un vădit proces de interpenetraţie etnografică şi demografică, continuat în decursul veacurilor prin colonizări şi emigrări ale acestor două rase. Stăpânirea Cnejilor Bolohoveni (precursorii cazacilor) se afla pe cursul râului Sluci şi pe Bugul superior. Istoricul ucrainian V.B. Antonovici scria în 1885 că nici dreapta nici stânga Nistrului "nu a aparţinut nici principilor Halicieni, nici altor principi Ruşi". Lupta corp la corp cu triburile slave şi turaniene nu va împiedica realizarea statului Moldovean în sec. al XIV-lea, principatul de la Baia alăturându-se altor aşezări Româneşti mai vechi, unele răspândite până în Polonia şi Volhinia. Intre Voievozii Bolohovenilor mai cunoscuţi sunt Alexandru din Belţi şi Gleb al lui Ieremia. Incă la debutul mileniului al II-lea, această românitate era destul de puternică, surse scandinave din veacul al XI-lea semnalând prezenţa "Blakumenilor" dincolo de Nistru, iar o cronică veche Rusească menţionează pe aceiaşi "Volohove" în zonă. In Crimeea ne întâmpinaă la 1287 un Crăciun, la 1280 o "unguroaică Mărioara" de la Caffa, iar în sec.XV "ungurii" Radu, Stanciu, Stoica în aceeaşi colonie, elementul Românesc cunoscând iată din excesul său de vitalitate şi fenomenul de diaspora. La 25 mai 1455 orăşenii din Cetatea Albă, nemulţumiţi de acţiunile piratereşti ale Genovezilor din castelul Lerici de la gurile Niprului, pun stăpânire pe această fortificaţie şi îi trimit captivi domnitorului Petru Aron pe conducătorii cetăţii. Podolia epocii lui Stefan cel Mare este socotită de N. Iorga ca aparţinând "de fapt nimănui" deşi succesiv ţinuse nominal de cnejii tătari, Marele Cnezat al Lituaniei şi Polonia. Pe nesimţite s-a născut o Moldovă "nouă" dincolo de Nistru cu sate din ce în ce mai numeroase. Cetatea Lerici este ocupată de Moldova între 1455-1475.

Cazacii Români

Intr-o scrisoare către Inalta Poartă, Stefan Bathory arăta că întinderile dintre Bug şi Nipru erau populate cu o adunătură de oameni compusă din Poloni, Litvani, Moscali şi Români. Cazacii sunt strânşi dintre Moscali şi Romani. Prin denumirea de cazac, Tătarii înţelegeau vagabond. Hatmanul lor, Dumitru Visnovietchi se cobora dintr-o soră a lui Petru Rareş. A pretins şi scaunul Moldovei. După Ioan Vodă cel Cumplit, cazacii vor năvali în Moldova de mai multe ori aducând cu ei "Domnişori" – fii adevăraţi sau inchipuiti de dincolo de Nistru ai Domnilor de odinioară ai Moldovei.

Ioan Nicoară Potcoavă a fost primul hatman ales de întreaga Sece Zaporojeană. El va reuşi să ocupe pentru scurt timp tronul Moldovei şi acelaşi noroc şi-l vor încerca şi alţi Români din fruntea cazacilor: Alexandru şi Constantin Potcoavă, Petre Lungu, Petre Cazacu. Rangul suprem de hatman al cazacilor îl vor mai deţine dintre Românii Transnistrieni Ion Grigore Lobodă, Tihon Baibuza, Samoilă Chişcă, Ion Sarcu, Opara, Trofim Volosanin (Românul), Ion Sarpila, Timotei Sgură, Dumitru Hunu şi eroul legendar al cazacilor în lupta pentru independenţa Ucrainei, Dănilă Apostol. Pe tot parcursul secolelor XVI - XVIII, înalte ranguri printre cazaci le-au avut polcovnicii Toader Lobădă, (în Pereiaslav), Martin Puşcariu (în Poltava), Burlă (în Gdansk), Pavel Apostol (în Mirgorod), Eremie Ganju şi Dimitrie Băncescu (în Uman), Dumitraşcu Raicea (în Pereiaslav) comandantul Varlam Buhatel, Grigore Gamalie (în Lubensc), Grigore Cristofor, Ion Ursu (în Rascov), Petru Apostol (în Lubensc). Alţi mari comandanţi de unităţi căzăceşti dintre "Dacii Transnistrieni" sunt: Topa, Scapa, Tăranul, Moldovan, Munteanu, Procopie, Desălagă, Drăgan, Gologan, Polubotoc, Cociubei, Turculeţ, Chigheci, Grigoraş, Bogdan, Radul, Focşa, Basarab, Grigorcea, Borcea etc. Mulţi din ei vor fi semnatari ai documentelor de unire a Ucrainei cu Rusia de la 18 ianuarie 1654, iar alţii, precum generalul Ciorba şi coloneii Mândra, Ghinea şi Branca vor intra în servicul Rusiei.

Domnii Moldovei au stăpânit Transnistria

După ce, în 1574, Ion Vodă Armeanul pomenea de "ţara noastră a Moldovei de dincolo de Nistru", după ce, în 1602, boierii vorbesc de neamurile lor de peste Nistru, Ghe. Duca devine la 1681 "Despot al Moldovei şi Ucrainei", împlinind pe lângă rolul de domnitor al Moldovei şi rostul de hatman şi administrator al Ucrainei, unde în vremea aceasta se vor scrie şi acte redactate în Româneşte. Dacă până acum doar hotarul etnic depăşise Nistrul, Duca va duce şi hotarul politic în zona Transnistreană având în stăpânire toate teritoriile dintre Carpaţi şi Nipru. După el au mai deţinut conducerea Ucrainei, Stefan Movilă, Dimitrie Cantacuzino şi Ene Drăghici, iar cu mari funcţii au fost şi Simeon Palis şi Sandu Colţea.

Consecinţă a stăpânirii lui Duca Vodă (care a ridicat curţi domneşti la Ticanova pe Nistru şi Nimirov pe Bug) Moldova continuă, pâna la 1765, să administreze şi malul stâng al Nistrului.

Importantele centre ale Transnistriei erau Movilăul, Dubăsari, Silibria, Iampol, Jaruga, Râşcov, Vasilcău. In noua oblastie formată de Ruşi la Oceakov (la a cărei construcţie Petru Schiopu participase cu 15.000 de salahori şi 3000 de care) au primit în sec. XVIII pământuri boierii: Cantacuzino, Rosetti, Catargiu, Badiul, Sturza, Manuil, Măcărescu, Cucu, Boian, Iliescu, Sabău, Cănănău, Crăciun, Pascal, Hagilă, Săcară, Nicoriţă, Ghenadie, Dodon, Zurucilă etc. Cetatea a fost cerută de Mihai Viteazul la 1600 şi apărea încă de pe atunci ca fiind unul din oraşele Moldovei). Intr-un recensământ din 1793, între Nistru şi Bug din 67 de sate, 49 erau exclusiv Româneşti.

Ţinutul gravita şi bisericeste spre Moldova, astfel, la 1657 mitropolitul Sucevei hirotoniseşte pe Lazăr Branovici ca episcop la Cernigov. Într-un act dat la Tighina în 1769 se face următoarea precizare privind subordonarea bisericească: "mitropolitul Proilavei (Brăilei), al Tamarovei (Reniului), al Hotinului, al tuturor marginilor Dunării şi al Nistrului şi al întregii Ucraine a hanului". În câteva rânduri, ţinutul dintre Nistru şi Bug a intrat sub jurisdicţia episcopiei Huşilor. După 1792 (data la care Ruşii ating Nistrul) Transnistria va aparţine bisericeşte de Ecaterinoslav în fruntea căreia însă era Românul Gavril Bănulescu-Bodoni care, după anexarea Basarabiei, va reuni sub aceeaşi mitropolie Chişinăul, Hotinul şi Oceacovul, fiindcă în ţinutul Oceacovului precum şi în Basarabia locuiesc Moldoveni, Vlahi, Greci, Bulgari şi colonişti de diferite neamuri, iar Ruşi sunt foarte puţini".

Din 1837 se va înfiinţa eparhia Chersonului şi Tauridei cu reşedinţa la Odesa. Pe malul stâng al Nistrului şi pe alocuri şi în stepa Chersonului până la Bug, erau aşezari în care fiinţau cam 100 de biserici Moldoveneşti, iar tot sudul Rusiei până aproape de Kiev era în stadiul de colonizare abia cu două decenii înainte de răpirea Basarabiei. În 1717 domnul Moldovei, Mihai Racoviţă, atestă printr-un act o dăruire de moşie făcută peste Nistru lui Apostol Leca.

Ecaterina a II-a ne-ar fi mutat la est de Nistru

Ruşii vor ajunge în 1772 la Bug, în 1792 la Nistru şi în 1812 la Prut. La fiecare din aceste etape Rusia avea şansa să obţină clauze privind dreptul supuşilor creştini rămaşi sub suzeranitate Turcească să se mute între graniţele ei pentru a-i coloniza. Ţarii doreau ca sudul Ucrainei să nu rămână nepopulat. Astfel, la 1739, Constantin şi Dumitraşcu Cantemir (urmaşi ai celui ce la 1711 a trecut Nistrul în fruntea a 4000 de Moldoveni) conduceau voluntarii Moldoveni în luptele cu Turcii şi încheiau la 5 septembrie o convenţie cu Rusia obţinând recunoaşterea independenţei ţării. La retragerea Ruşilor aceştia au luat cu ei pentru colonizări peste 100.000 de suflete.

În perioada 1769-1774, la curtea Ecaterinei a II-a se făceau proiecte de "transplantare a populaţiei amânduror Principatelor", iar la 1792 se raporta că au fost aşezaţi între Nistru şi Bug "două treimi din locuitorii Moldovei" fiind vorba ca acestei "Moldove Noi" să i se dea autonomie şi domn pe A. I. Mavrocordat.

Acordând scutiri de serviciu militar şi dări, acoperind cheltuielile de călătorie, asigurând autonomie, biserică Românească, magistraţi Români, şcoală de limba populară, tipărire de cărţi în limba Română şi chiar pecete cu capul de zimbru, Ecaterina a II-a atrăgând deja Români din principate şi din Transilvania reuşeşte la 1783 să aseze chiar dincolo de Bug 2000 de familii cu 15 biserici Româneşti.

Se făceau colonizări chiar şi în jurul Kievului dar şi în sudul Rusiei, aducându-se câte 25-40 de familii pentru o aşezare. Ciobanii din Ardeal s-au asezat în Crimeea, de la Marea de Azov până în Caucaz sau în Donbas. Salariaţi din direcţia oficiului de studii sub conducerea lui A. Golopenţia în cercetările etnografice şi folclorice efectuate dincolo de Bug între 1942-1944 găsesc în oraşul Melitopol de la Marea de Azov, unicul restaurant din localitate cu numele de Bucureşti. Bătrânii spuneau că fiecare familie primise 50 de hectare, două perechi de boi, scutiri de taxe pe 50 de ani, şi că sosiseră din sudul Basarabiei.

Cu gust pentru numele antice, Ecaterina a II-a va construi puternice fortăreţe pe malul stâng al Nistrului: Tiraspol în faţa Tighinei şi Ovidiopol în faţa Cetăţii Albe. Marea majoritate a Transnistrenilor fiind Români, aceeaşi Erhani, Soltani, Buşilă, Codreanu, Munteanu, Braşoveanu, Ardeleanu, Eşanu vor fi mâna de lucru la ridicarea Odessei, dar şi printre fruntaşii locali. Bănulescu este cel care sfinţeşte temelia oraşului Odesa şi contribuie la planul de organizare al oraşului, iar Manole e menţionat ca arhitect pe lângă guvernator. Pe firmele Odesei apăreau ciobotarul Stirbei, croitorul Sturza, restaurantul Catargi, iar suburbia "Moldovanca" populată cu Români va deveni un oraş întreg cu peste 40.000 de locuitori.

Românii pun bazele culturii Ruse

În 1796, la Dubăsari ori Movilău s-a tipărit primul volum de versuri în limba Română (versuri originale şi traduceri de I. Cantacuzino). În 1799, Rusul Pavel Sumarcov notează că în Ovidiopol, Tiraspol, Grigoriopol, Dubăsari, Mălăieşti majoritatea locuitorilor sunt Moldoveni.

Cultura Românească a influenţat şi cultura Ucrainienilor şi Ruşilor prin Românii ce şi-au găsit rosturi în Rusia. Petru Movilă a devenit mitropolit al Kievului şi întemeietorul Academiei Ruseşti. Călugarul Român Paul Beranda este întemeietorul lexicografiei Ruseşti. Spătarul Milescu, pe lângă activitatea diplomatică şi ştiinţifică, a fost învăţătorul lui Petru cel Mare. Dimitrie Cantemir a depus o rodnică activitate ştiinţifică fiind şi consilier intim al Împăratului. Herascu (Hirastov) a fost literat şi primul curator al Universităţii din Moscova. Dosoftei va ajunge episcop al Azovului, Antonie (trecut peste Nistru împreună cu peste 100.000 Moldoveni la 1739) a devenit mitropolit de Cernigov şi Bielgorod. Mihail Strilbiţchi din Moldova îşi va muta tipografia la Dubăsari, apoi la Movilău. Ioan Silviu Nistor în "Istoria Românilor din Transnistria" mai aminteşte de un Român, Turcu ca autor al Codului penal rusesc, de Mihail Volosaninov ca organizator al Ministerului Rus de Externe şi de Grigore Voloseninov ("Românul") de asemenea diplomat al Rusiei. Literatura Rusă recunoaşte că poezia Rusească moderna începe cu Antioh Cantemir. Prin Dimitrie Cantemir, prin Spătaru Milescu (care, în China la popasuri, dă comandă cazacilor să îi cânte "Dunăre, Dunăre"), prin Leon Donici şi alţii, Rusia capătă nişte mari oameni de cultură.

În 1737 se năştea în Rusia, Nic Bantans Camenschi, urmaş de boier Moldovean, ce va deveni membru de onoare al Academiei Ruse şi universităţii. Mihai Frunză, geniu militar al Armatei Roşii, mort în 1925 la 40 de ani, este cel al cărui nume l-a purtat capitala R.S.S.Kirghiza (Frunze) şi Academia militară a URSS. Acesta se născuse în Turkestan, urmare a unor colonizări a regiunii cu Basarabeni şi Transnistrieni, în 1878.

În 1854, se stingea la Odessa Al. Sturza, filozof al religiilor. Nicolae Donici a întemeiat în 1908, la Dubăsarii Vechi, Observatorul de astronomie fizică. Guvernul rus refuză oferta lui Mihail Stroescu (fratele filantropului V. Stroescu) de a finanţa deschiderea unei catedre de limba Română la Universitatea din Odessa.

Academicianul sovietic S. Berg, afirmă: "Moldovenii ce locuiesc în Moldova, Basarabia şi până în guberniile învecinate, Podolia, Herson, iar într-un număr mai mic în gubernia Ecaterinoslav sunt Români".

Toponimia confirmă românitatea Transnistriei

Iată în continuare o serie de nume ale localităţilor de dincolo de Nistru: Singuri, Volosovca, Cioban, Beseni, Volosschie, Cărăcinţi-Valahi, Cotiujani, Uşiţa, (lângă izvoarele Bugului); Glodoasa, Troianca, Mamaica, Adabaşi, Alexandria, Perepelitino, Sânţuia, Mălai (pe lângă Kirovograd); Buric, Fundescleevca, Vărsaţi, Curecni (între Cigirin şi Novomirgorod); Babanca, Burta, Tecucica (lângă Novoarhanghelsk); Răzmeriţa, {elari, Moldovca, Moldovscaia, Odaia, Moldovanca (lângă Olviopol); Arcaşi, Cantacuzinca, Moldovca Braşoveanovca, Pădureţ, Urâta, {erbani, Arnăutovca (lângă Voznerensk); Baraboi, Grădiniţa, Dobrojeni, Grosulovo, Moldovanca (lângă Odessa); Coşuri, Guşa, Sura-Bondureni, Buda, Soroca, Chisleac, Bursuci, Odaeva, Sura (lângă Gaisan) etc.

În 1893, Th. Burada menţionează următoarele sate Moldoveneşti din gubernia Cherson: Iasca, Gradiniţa, Sevarţaica, Belcauca (spre Ovideopol), Mălăieşti, Floarea, Tei, Coşarca, Buturul, Perperita, Goiana, Siclia, Corotna, Cioburceni, Speia, Caragaciu, Taslac, Doroţcaia, Voznisevsca (pe Bug), Moldovca şi Cantacuzinovca. Acelaşi Burada găseşte, în 1906, în Podolia satele Româneşti: Lescovăţ, Ruda, Ivăneţ, Rogozna, Studenita, Usita, Lipciani, Serebia, Buşa, Coşniţa, Gruşca, Ocniţa, Camenca, Lăpuşna, Săratei, Rabniţa, Botuşani, Pietrosul, Slobozia, Domniţa, Balta, Moşneagul, Senina, Bursucul.

Tot atunci, potrivit statisticilor oficiale, trăiau în Cherson şi Podolia 532.416 de Români, în Ecaterinoslav 11.813, iar în Taurida (Crimeea) 4.015. Aprecierile asupra cifrelor reale merg până la 1.200.000. La mijlocul secolului XIV, în Transnistria existau peste 400 de sate curat Româneşti.

Alexis Nour (care a identificat în Transnistria o localitate "Nouroaia") numeşte ca ultime sate ale zonei compact Româneşti spre răsărit Glodoşi – cam la aceeaşi paralelă cu Cernăuţiul şi Serbani – la o paralelă cu Iaşul însă la 200-250 km de la Nistru. Acesta a găsit în Kiev un liceu care purta numele celui care îl întreţinea prin donaţii uriaşe: "Pavel Galagan". La fel de vestiţi erau cei din familiile Funduclea (numele îl purta şi o stradă în Kiev), Cordunean, Frunzetti, Măcărescu, Bontaş, Gredescu.

Dintre numele de ape din Transnistria amintim Tiligul, Ingul, Inguletul, Baraboi, Volosica, Balacliica, Berezan, Cuciurean, Tigheci, Putred, Soroca, Ocniţa, Darla, Udici, Sahaidac (veche denumire pentru desagăa), Moldovca, Buşa, Tătrani, Humor, Merla, Uşita.

În 1918 Transnistria cânta "Deşteaptă-te române"

Între 1909 şi 1913, ieromonahul Inochentie a condus în Transnistria, la Balta, o "mişcare" pentru reîntroducerea limbii Române în biserică. Zeci de mii de Moldoveni veneau în pelerinaj la Balta unde li se vorbea şi li se împărţeau gazete în limba lor. Deşi apărat de ţărani (60 vor cădea ucişi), Inochentie este ridicat de cazaci şi închis. Autorităţile vor permite însă folosirea limbii Române în biserici.

În 1914, Austria promitea României "toată Basarabia cu Odesa" promisiune ce o va reînnoi. Prezenţa voluntarilor Ardeleni şi Bucovineni în Ucraina a avut un rol benefic în redeşteptarea conştiinţei naţionale la Românii din Imperiul ţarist. Ofiţerii Români vor desfăşura o vie activitate culturală atrăgând de partea lor studenţii din Kiev. La Odessa se aflau 40.000 de ostaşi şi ofiţeri Români din Armata Rusă care vor avea şi ei o puternică înrăurire asupra studenţilor din Odesa şi împreună vor organiza un congres la 23 martie 1917. În ziua de 18 aprilie a aceluiaşi an, la Odesa a avut loc o manifestare a soldaţilor Români la care au luat parte 12.000 de ostaşi şi studenţi Basarabeni şi Transnistrieni. La 9 aprilie ziarul "Cuvânt Moldovenesc" publicase programul P.N.M., care cuprindea printre altele şi drepturi naţionale pentru Românii de dincolo de Nistru, iar în 14 aprilie se înfiinţase "Asociaţia învăţătorilor Moldoveni din Basarabia şi de dincolo de Nistru". Congresul învăţătorilor Români din Rusia, ţinut la Odesa, a cerut pentru Transnistrieni serviciu religios, şcoli, inspectorat şcolar, episcopie la Dubăsari, seminar la Odesa, toate în limba Română.

"Pe noi cui ne lăsaţi?"

În şedinţa Radei ucrainene, deputatul Transnistrean Ion Dumitraşcu va protesta împotriva pretenţiilor Ucrainei asupra Basarabiei. Dumitraşcu împreună cu Ion Precul şi Valeriu Cicate vor conduce "Deşteptarea - societate naţională a Românilor din Ucraina" infiintata la Kiev la 26 noiembrie 1917.

Congresul ostasesc Moldovenesc de la inceputul lui noiembrie 1917 din Chişinâu a avut pe ordinea de zi la punctul 8 "Moldovenii de peste Nistru" şi a hotărît că în Sfatul ţării, Românii de peste Nistru să deţină 10 mandate. S-a mai cerut Ucrainei să recunoască Românilor de peste Nistru, din Caucaz, din Siberia aceleaşi drepturi pe care Basarabia le recunoaşte minorităţilor etnice. Chişinăul mai cerea administraţiilor Transnistriene să notifice numărul copiilor Români de vîrstă şcolară. La acest congres ţăranul Transnistrean Toma Jalbă a întrebat "şi cu noi, care trăim pe celălalt mal al Nistrului, cum rămîne fraţilor, pe noi cui ne lăsaţi?".

La 17 decembrie 1917 s-a organizat un Congres al Românilor Transnistrieni la Tiraspol, precedat fiind de adunări pregătitoare la Tiraspol în 16 noiembrie şi Grigoriopol în 21 noiembrie, hotărîndu-se ca fiecare sat să trimită doi delegaţi. Ţinut sub semnul tricolorului, Congresul a votat pentru crearea de şcoli naţionale cu predare în limba Română şi alfabet latin; introducerea limbii Române în biserici, Justiţia în limba baştinaşilor, medici Români la sate, Moldovenii să facă armata în oastea naţională şi alegerea a opt reprezentanţi în Rada ucraineană. S-a mai hotărît tipărirea de gazete, împărţirea moşiilor la ţărani şi să se facă tot posibilul ca Transnistria să fie alipită Basarabiei. Şi cum nu ştiau dacă Basarabia va lupta pentru această alipire, sublocotenentul Transnistrean Bulat atenţiona: "Dacă vom lasa Ucraina să taie o ramură azi, alta mîine, din copacul nostru va rămîne buturuga." Trimisul Radei ucrainene a urat în încheiere "Slavă Moldovei slobode!".

Comitetul Naţional Român ales a deschis 52 şcoli Româneşti, Rada ucraineană a aprobat manualele Româneşti tipărite la Chişinău cu litere latine, Consiliul Zemstvei din Tiraspol a început să introduceă şi în Administraţie şi în Justiţie cunoscători ai limbii Române. Timotei Pleşca şi Toma Jalbă au organizat batalionul Românesc, ostaşii primind echipament, armament, cazarmă. Cadrele didactice nu au fost silite să urmeze cercurile de vară în limba ucraineană, ci 30 dintre ele au urmat cursuri la Chişinău. În satul Lunca s-a jucat chiar "Piatra din casă" de Vasile Alecsandri. Pînă ce teroarea bolşevică va pătrunde peste tot, pe alocuri, în şcoli şi în 1919 se mai cănta "Deşteaptă-te Române".

În 9 ianuarie 1918, deputatul Ion Precul, moldovean din stînga Nistrului, ia cuvîntul în Rada ucraineană şi cere drepturi egale pentru compatriotţii lui. Se preconiza un Congres general al Românilor din Ucraina în iunie 1918, dar abia în decembrie 1919, la o Adunare naţională, se pune problema organizării lor într-un stat naţional. La 21 martie 1919, în urmărirea bandelor bolşevice, Românii trec Nistrul şi ocupă pentru scurt timp Tiraspolul şi Razdelnaia.

La Conferinţa de pace de la Paris, România nu a reclamat Transnistria şi rămîn de domeniul istoriei motivele pentru care dezrobirea fraţilor Transnistrieni nu s-a înfăptuit atunci, fiind siliţi să înfrunte încă o epocă de suferinţe. După spusele lui Dominte Timonu (născut în Mahala lîngă Dubăsari, membru mai apoi al Fondului Literar al Uniunii Scriitorilor din România) perioada a fost "mai grea şi mai cumplită".

Într-o cuvîntare ţinută la Varşovia, în noiembrie 1920, Take Ionescu spunea că "600.000 de Români traiesc dincolo de frontiera estică". În aprilie 1920 încep mari revolte ţărăneşti, răsculaţii conduşi de Tutunica ocupă Balta, răscoala întinzîndu-se în raioanele Codama şi Ananev (raion despre care "Marea enciclopedie Rusă" spunea că "Moldovenii sînt locuitorii autohtoni ai raionului"). În 1922, sub conducerea lui Chirsulă, revolta a reizbucnit. După înăbuşirea în sînge a acestora s-au făcut deportări în masă.

Un stat Românesc între Rusia şi România Mare

După declaraţia din 3 august 1923 a Guvernului sovietic privind naţionalităţile şi libera folosire a limbii materne, şi ca urmare a tendinţelor brutale de ucrainizare, la 3 septembrie se întrunesc la Balta delegaţii satelor Româneşti. Ucrainienii au făcut opoziţie la organizarea unei republici autonome. Şi totuşi, în 12 octombrie 1924, se crează Republica Autonomă Socialistă Sovietică Moldovenească, în cadrul Ucrainei, capitala fiind Balta, iar din 1928 Tiraspolul, cu graniţa vestică fixată declarativ pe Prut. La Barzula, în aprilie 1925, Congresul Pan-Moldovenesc a fixat graniţele şi Constituţia recunoscută de ucrainieni la 10 mai.

Cu o suprafata, in 1934, de 8434 kilometri patrati si o populatie de 615.500 locuitori (din care 80% Romani), noua republica cuprindea raioanele: Balta, Barzula, Camenca, Crut, Dubăsari, Grigoriopol, Ananiev, Ocna Roşie, Rabniţa, Slobozia, Tiraspol. A fost creată pentru a aţîţa pe nemultumiţii din Basarabia. Vintilă Brătianu considera cu luciditate: "Crearea unui stat Român între Rusia şi noi" va permite dezvoltarea în URSS "a unei vieţi naţionale Româneşti".

Moştenirea lăsată de ţarism era înfiorătoare: populaţia analfabetă, şcoli de limba maternă lipsă, conştiinţa naţională stinsă, oamenii în mare parte neştiind de unde se trag şi cine sînt. Demn de menţionat că în RASSM nu s-a vorbit totuşi despre "limba Moldovenească", ci despre Română. Reiese din paginile săptămînalului "Plugarul roşu", care, la 21 august 1924, relata: "S-a hotărît ca în şcoale, case şi în aşezăminte de cultureă Românească să se întrebuinţeze limba Românească".

În RASS Moldovenească au funcţionat 145 şcoli Româneşti gimnaziale, 18 şcoli Româneşti de rang liceal, institut agronomic, unul pedagogic şi politehnica, cu o populaţie şcolară Românească totală de 24.200 din care 800 studenţi. Din 1933 se introduce alfabetul latin. Apar publicaţii cum ar fi: "Plugarul roşu", "Moldova Socialistă", "Comsomolistul Moldovei", "Moldova literară", "Octombrie", "Scînteia leninistă". Mai existau staţie radio la Tiraspol, Corul de Stat "Doina", teatrul de stat şi secţie Română la şcoală teatrală din Odesa, institut de cercetări ştiinţifice. Tînăra republica avea un Congres General al sovietelor, parlament local, guvern şi chiar un preşedinte de republica.

Prigoana stalinistă

În 1937, însă, intelectualitatea din RASS Moldovenească a fost acuzată că a făcut jocul duşmanului de clasă, fiind exterminată în mod barbar. Începînd cu întregul guvern al republicii şi terminînd cu inimoşii scriitori Transnistrieni între care: Nicolae Smochină, Toader Mălai, Nicolae Ţurcanu, Simion Dumitrescu, Petre Chioru, Mihai Andreescu, Mitrea Marcu, Alexandru Caftanachi, Iacob Doibani, Ion Corcin, Dumitru Bătrîncea, Nistor Cabac. Atrocităţile staliniste au mers pînă acolo încît în satul lui Toma Jalba (Butor-raionul Grigoriopol) au fost împuşcati 167 bărbaţi din cei 168.

Datorită colectivizărilor forţate şi închiderii bisericilor (încheiată în 1938) a avut loc un adevărat exod peste Nistru atît de intens încît a fost nevoie de un lagăr pentru refugiaţii Transnistrieni, iar numărul intelectualilor originari de dincolo de Nistru ajunsese atît de mare încît la Chişinău, Cluj şi Iaşi, apar reviste ale acestora: "Tribuna Românilor Transnistrieni" condusă de St. Bulat, "Transnistria" – redactată de Ilia Zaftur, respectiv "Moldova Nouă" redactată de N. Smochină. Grănicerii Ruşi trăgeau fără milă în cei pe care îi descopereau trecînd Nistrul. Astfel de evenimente erau obişnuite, însă, la 23 februarie 1932 a fost un adevărat masacru fiind ucişi 40 de barbaţi, femei şi copii, fiind un subiect de discuţie în Parlament şi în presă internă şi internaţională.

Sfîşierea Transnistriei

Înainte de 28 iunie 1940 şi în zilele următoare se vorbea despre reunirea noilor teritorii dintre Prut şi Nistru cu RASSM. Agenţia RATAU transmitea din Balta despre mitingul consacrat susţinerii "întrunirii poporului Basarabean cu poporul RASS Moldoveneşti." Ecouri ale intenţiei CC al PC din URSS din 11 iunie 1940 se regăsesc în paginile Moldovei socialiste din 13 iulie 1940: "Cu mare bucurie am aflat noi că Sovietul Comisarilor Poporului din CC al PC Unional au susţinut rugămintea organizatorilor Moldovei şi au intrat cu propunere în Sovietul Suprem al URSS de a întruni locuitorimea Basarabiei cu locuitorimea RASSM şi organiza Republica Confederativă socialistă sovietică Moldovenească".

Kremlinul comandase culegerea de date în vederea luării hotărîrii privind structura administrativ-teritorială a RSSM. Un asemenea raport, datat 15 iulie 1940 şi semnat A.Scerbacov, propune cedarea dintre judeţele Basarabene doar a Hotinului (care împreună cu Cernăuţiul să aparţină Ucrainei), iar din RASSM să cedeze Ucrainei doar raioanele Balta şi Pesceansc. Viitoarea Moldova urma să aibă cinci regiuni: Balţi, Chişinău, Bender, Akkerman şi Tiraspol cu raioanele Ananiev, Valea Hotului, Grigoriopol, Dubăsari, Camenca, Codama, Cotovsc, Ocna Rosie, Rabnita, Slobozia, Tiraspol şi Cerneansc). Regiunea Tiraspol ar fi avut 518.385 locuitori.

Conducerea fostei RASS Moldovenească propune şi ea cedarea către Ucraina, pe lîngă Bucovina de Nord, doar a Hotinului, Cetăţii Albe şi Chiliei, iar de la est de Nistru să fie cedate doar raioanele Codama, Balta şi Pesciana.

Prin preşedintele Sovietului Suprem al Ucrainei, M.Greciuha, Kievul cerea, la 22 iulie 1940, ca Ucrainei să-i revină pe lîngă Bucovina de Nord, Hotin, Akkermann, Chilia şi Ismail, Bolgradului şi a opt din raioanele RASSM (Codama, Balta, Pesciana, Ananiev, Valea Hotului, Ocna Rosie, Cerneansc, Kotovsk). Deşi în urma analizării propunerilor Ucrainei şi RASSM, A.Gorkin, secretar al prezidiului Sovietului Suprem îi propunea lui G. Malenkov (secretar al CC al PCUS) să se adopte varianta RASSM, în 2 august 1940, Sovietul Suprem a adoptat legea formării RSSM în varianta propusă de Ucraina.

La 10 mai 1941 se respingeau demersurile cetăţenilor din următoarele localităţi transnistriene de a trece din componenţa Ucrainei în componenţa Moldovei: Timcov (raionul Codama) Stanislavca (raionul Kotovsc), Culmea Veche (raionul Kotovsc), Grebenichi şi Slaveano-Serbca (raionul Grosu). Sînt aprobate doar cererilor satelor Dorotcaia Noua şi Sadovo (raionul Ocna Roşie).

Iată cîteva din numele localităţilor din fosta RASSM care treceau la Ucraina: Lunga, Hartop, Visterniceni, Bors, Dabija, Cîrleşti, Serpa, Culmea Veche şi Noua (raionul Bîrzu); Valea Hotului, Tocila, Grecu, Perişori, Handrabura, Şalpani (raionul Nani); Păsat, Holmu, Pîrlita, Păsăţel, Mironi, Banzari, Bursuci, Mosneanca, Raculova, Herbina (raionul Balta), Budai, Buza, Strîmba, Broşteni, Slobozia, Buchet, Timcau, Ploti, Şerbi (raionul Crutai); Ocna Roşie, Clăveni, Tiscolung, Tiscol, Odaie, Ideia, Coşari, Dihori, Mironi, Slobozia, Dubau, Tabuleanca, Sahaidac, Topală, Ciorna, Perlicani, Basarabia, Bahta, Mălăieşti, Ilie, Brînză, Untilovca, Găvănosu (raionul Ocna Roşie). Multe din numele româneşti vor fi schimbate: Bîrzu în Kotovsk, Mărculeni în Dimovka, Voloşca în Pisariovka, Întunecata în Svetloe, Nani în Ananiev, Vrabie în Vradievka, Valea Hoţului în Dolinskoie, Mălai în Karataevka, Urîta în Elenovka etc.

Numele Moldovenilor au fost ucrainizate şi ele: Sandu, Rusu, Buzatu, Cherdevara au devenit peste noapte: Sandulenko, Rusulenko, Buzatenko. Kerdevarenko.

Sub administraţie Românească

Între 19 august 1941 şi 29 ianuarie 1944, România a avut sub administraţie temporară "Transnistria" ce se întindea între Nistru şi Bugul de pînă la limanul Niprului, iar în nord pînă la apa Niomjai şi a Rovului. Teritoriul, în suprafaţa de 44.000 kilometri pătraţi şi cu o populaţie de 1,2 milioane de locuitori, a fost împărţit în 13 judeţe: Ananiev, Balta, Berzovca, Dubăsari, Golta, Jugastru, Movilău, Oceacov, Odessa, Ovidiopol, Rabniţa, Tiraspol, Tulcin. În vederea deschiderii şcolilor la 1941, primarii urmau să consulte imediat obştile locale spre a stabili limba de predare a învăţămîntului (Rusă sau Română) după alegerea obstei. Păstrînd vechea împărţire în 64 de raioane, din cei 1623 funcţionari, doar 398 proveneau din România. Din cele peste 1000 de biserici desfiinţate de comunişti, în 1943 nu erau încă reparate decît 76. Alături de 219 preoţi localnici mai slujeau 250 preoţi din România. S-au organizat cursuri pentru 800 cadre didactice Româneşti din Transnistria, apar publicaţii ca "Transnistria", "Glasul Nistrului", "Bugul", "Gazeta Odessei", "Ţara Bugului", "Moldova". La Tiraspol s-a înfiinţat liceul românesc "Duca Vodă", iar cinematografe s-au deschis în Tiraspol, Ananiev şi Odessa. Reprezentaţii cinematografice au avut loc în toate satele Transnistriei. În satul Hîrjău au fost repatriaţi Români din Kuban (504 familii de dincolo de Bug au fost repatriate între Prut şi Bug la începutul acţiunii). Din relatările bulibaşei Coca din Sinteşti - Ilfov, pe malul Bugului era amenajat un fel de lagăr unde au fost adunaţi 2600 ţigani.

În 1944, odată cu înaintarea frontului, cea mai mare parte a Transnistriei a fost încorporată în RSS Ucraineană, iar raioanele Camenca, Rabniţa, Dubăsari, Grigoriopol, Tiraspol, Slobozia în componenţa RSS Moldoveneşti, situaţie existentă şi în prezent.

O Românie extrem-orientală

În 1966, R. Udler precizează că 240 de localităţi cercetate în cadrul Atlasului Lingvistic Moldav se aflau în Ucraina (Transcarpatia, Cernăuţi, Odessa, Nicolaev, Kirovograd, Dniepropetrovsk, Zaporojie, Donetk, Lugansk), în RSSA Abhazia, în Khirghizia. Mai existau materiale necartografiate şi pentru Omsk şi Primorsk. V. Buescu aduce date noi privind diaspora Românească de peste Ural. În regiunea Orenburg şi Turgai există sate pur Moldoveneşti. În satul Berdianski locuiesc Basarabeni ce mai întîi fusseră colonizaţi în Simferopol. În satul Abiarski a întîlnit familii cu numele Septechita. În regiunea Samarkand există un sat exclusiv Moldovenesc, iar în satul Orheievka din Semipalatinsk trăiau coloni din Orhei. Sate Româneşti există în jurul Omskului şi Akmolinskului şi în regiunea Tansk. În jurul oraşului Irkutsk există Români, unul din satele în care aceştia sînt concentraţi fiind Ceremskov. Lîngă Vladivostok pe fluviul Usuri există sate ca Teiul, Zămbreni, Bogatarca, Kişinovka, Bălcineşti, Dunai, Basarabia Nouă, Logăneşti cuprinzînd la 1968, 30.000 Moldoveni. Pe Amur, lîngă Habarovsk, există sate că Inul, Aur, Dunărea. În Manciuria trăiau înainte de război 20.000 de Români. S-au semnalat pescari Români din Primorsk care au cerut azil în Japonia.

Între multele valuri de deportări, emigrări, colonizări ale Românilor spre est, un rol important l-a avut şi strămutarea în Siberia şi Kazastan între 1906-1914 a 60.000 Basarabeni şi crearea unei adevărate Românii extrem-orientale.

Destrămarea URSS nu le-a folosit Românilor din Transnistria

Recensămîntul din 1989 din Ucraina atestă prezenţa Românilor la est de Nistru, în regiunea Odesa, care cuprinde însă şi sudul Basarabiei (149.534), Nikolaev (16.673), Kirovograd (10.694) şi alte regiuni (73.128). Există, în 1992, la Odessa o Societate Culturală Românească "Luceafărul" care edita şi un săptămînal cu acelaşi nume condus de Vadim Bacinschi. Maria Mărgărit din Ananiev spunea despre acest săptămînal că este un "alin pentru durerea ce mă încearcă" şi că "ne dor schimbările cărora au fost supuse cîndva denumirile satelor noastre" şi vorbeşte de "existenţa de veacuri a noastră pe aceste locuri".

Interesele Ruseşti în zona - a căror expresie este conflictul început în 1992 şi tendinţele centrifuge continuate pînă în prezent - împiedică accesul la viaţa naţională măcar pentru Românii Transnistrieni din raioanele Moldovei. Dacă la început 26.000 elevi din Transnistria au cerut grafie latină, în urma presiunilor rusofonilor au rezistat doar şcolile nr. 20 din Tiraspol (despre care T. Tabunscic vicepreşedinte al Societăţii "Transnistria" anunţa că a crescut de la 30 la 700 de elevi); nr.4, 17, 18, 19, din Bender (Thighina) şi nr. 12 din Rabniţa. În întreaga Transnistrie Moldovenii constituie 40% din populaţie (Ruşii şi ucrainenii reprezintă doar 22, respectiv 28%); în Tiraspol unde, în 1940, Românii formau 65% din populaţie, în 1989 reprezentau abia 12%.

Cu gîndul la aceşti bravi Români Transnistrieni va fi zis probabil Corneliu Coposu că "integritatea noastră territorială pînă la frontierele estice ale neamului este o obligaţie sfîntă, ca a XI-a porunca a decalogului Românesc".

Autorităţile autoproclamatei Republici Moldovene Transnistriene de azi controlează pe lîngă raioanele de la est de Nistru şi oraşul Tighina care este în Basarabia. În 1992, după ce Armata Moldovei a intrat în Tiraspol, a primit ordin de la Snegur să se retragă. Ostaşii au plîns de necaz. Chişinăul este îndreptăţit conform dreptului internaţional să restabilească ordinea constituţională în zonă însă a avut şi are nişte ezitări cel puţin suspecte.

Viorel DOLHA

TOTUL DESPRE ROMÂNII DIN POCUŢIA

POCUŢIA, despre care în anii de şcoală reţinem doar că se află acolo unde harta se agaţă în cui (triunghiul dintre Maramureş şi Bucovina), este o regiune istorică, astăzi constituind partea de sud a regiunii Ivano-Francovsc din Ucraina. În Pocuţia se află izvorul Nistrului. În cele ce urmează aprecierile privind trecutul Românesc în zonă nu se vor opri la Pocuţia propriu-zisă ci şi la Galiţia şi întreg sudul Poloniei medievale sau vestul Ucrainei actuale.

Începuturile în zonă le vor fi făcut Dacii întinşi în nord până la Vistula.[1] Rezultat al romanizării populaţiei Dace (Carpe) din aceste părti, Românii erau locuitori de baştină în Galiţia, lor adăugându-li-se imigranţi Români din Transilvania. În secolele XIII-XIV oficialităţile Poloneze încurajau colonizarea cu Români a sudului Poloniei. În secolele XV-XVI un mare număr de sate din Galiţia se conduceau după dreptul Românesc (ius valachicum). Dovadă e şi numele de provenienţă Românească a zeci şi zeci de sate. [2]

Istoria cunoaşte Pocuţia ca parte a cnezatului slav de Halici. Însă nu rareori documentele afirmă caracterul ei Românesc. Principatul Halici e definit de izvoarele Mameluce ca ,,ţară a Românilor şi a Ruşilor” şi interpretări recente dau Pocuţia ca parte integrantă a ,,ţării Alanilor (Iaşilor)” ce se întindea de la Carpaţi, Nistru şi până la mare, anterior descălecatului Moldovei. [3] Cronica lui Nestor vorbeşte despre cucerirea ţării slavilor de către ,,Volochi” înainte de năvălirea Ungurilor. În 1164 Andronic Comnenul este prins la marginile Galiţiei de Vlahi.[4]


După A.Boldur, Românii din zonă alungaţi şi-au îndreptat exodul lor silit probabil în direcţia N-E deoarece curând după aceea apar ştiri despre ţările Româneşti ale Bolohovenilor şi Brodnicilor. Primele menţiuni ale Bolohovenilor sunt din 1150, 1172 iar din 1231 Principii Bolohoveni apar antrenaţi în lupte cu Haliciul, Kameneţul, polonezii, Tătarii iar între 1146-1254 sunt pomeniţi în documente Brodnicii, localizaţi între principatele Halici la vest, Vladimir- Volânschi la NV şi Kiev la E.[5]

Tătarii vor mătura barbarii din Moldova şi vor crea condiţii ca Românii din ţara Brodnicilor şi Bolohovenilor să se întoarcă la leagănul naţional completând şi de la nord de Nistru descălecatul Maramureşenilor. Mulţi vor fi rămas sau vor fi apucat a se stabili în Polonia unde satele de drept Românesc sunt pomenite din sec. XII până în sec. XV. În Volânia, Podolia, Kiev şi Galiţia se găsesc sute de denumiri care arată o concentrare a elementului Românesc pe care slavii îl numeau Volohi, Bolohi, Vlahi, Vlasi, etc. Identitatea denumirilor de râuri şi localităţi din Moldova şi zona amintită poate fi explicată ori prin aducerea lor în Moldova din nord ori invers.[6]

Învăţatul rus Emil Kaluzniacki a dovedit că Bolohovenii erau Români care locuiau de la poalele Carpaţilor nordici, Colomeea, până la Lwow.[7]

Între 1205-1241, Pocuţia a aparţinut Ungariei iar după 1241, Poloniei.[8]

În istoriografie e cunoscut cazul lui Otto de Bavaria care la 1308 nimerind în captivitate la voievodul Transilvaniei, L.Kan a fost trecut la un voievod Român ,,de peste munti“ de unde a reuşit să fugă la ruda sa, Cneazul Rus al Haliciului. Amănuntele permit să se admită că ţara Voievodului Român de peste munţi se afla în apropierea Haliciului la est de Carpaţi.[9]

Huţulii localizaţi în zona muntoasă a Galiţiei, ar fi după Eminescu, Daci slavizaţi vorbind un subdialect al limbii slave, cu influenţe Polone şi mai ales Româneşti (terminaţia ,,escu”, nume de persoane, port, fizionomie).[10] Şi Miklosich găsea un caracter Românesc numelui Huţulilor şi un caracter absolut Românesc tuturor munţilor lor, felului de viaţă, tehnicii şi pregătirea brânzei.[11]

Cronicarul Polonez Dlugosz aminteşte că la 1325, Polonezii au primit ajutor de la popoarele vecine ,,Ruteni, Valahi şi Lituanieni“ împotriva comitelui de Brandenburg.[12] În documentul obţinut de Drăgoşeştii din Maramureş de la patriarhul Constantinopolului ca protectori ai ortodoxiei se îngrijeau ca legea Românilor să fie respectată şi în Galiţia unde existau numeroase sate de ,,drept Valah“.[13]

Acelaşi Dlugosz pomeneşte de o expediţie Polonă în Moldova la 1359 înfrântă într-o pădure din ţara Şipeniţului.[14] În Pocuţia e pomenit la 1378 proprietarul Alexandru Românul.[15] Şi o inscripţie runică din insula Sjonhem menţionează în aceste părţi o ţară a Vlahilor.[16]

În 20 ianuarie 1388, Petru I Muşat în unire cu fratele şi co-regentul său Roman, împrumută pe socrul său Vladislav, regele Poloniei, cu 4000 de ruble reduse mai apoi la 3000 de ruble (493,440 kg argint fin) [17] primind zălog Haliciul, înlocuit apoi cu Pocuţia, pentru cazul în care suma nu ar fi fost restituită în trei ani. ,,Noile hotare“ nu erau deloc un ţinut străin dat fiind prezenţa elementului Românesc în zonă, arătată mai sus. N. Iorga afirmă că de fapt acest act însemna o cesiune.[18] Lui Petru îi trebuia la nord, hotar pe Nistru iar regele Poloniei nu îl putea ceda chiar când trebuia să facă dovada destoiniciei sale ci vându sub forma unui împrumut, teritoriul încălcat de Moldoveni (vine în sprijinul acestei teze şi formula ,,să-i rămână” din act).

Aceasta era o practică feudală şi asupra Poloniei se întinsese influenţa noului sistem Ungar. Ca să nu dăm exemple mai îndepărtate vom aminti doar că între 1331 şi 1463, Podolia este cumpărată, răscumpărată, cedată ca moştenire de câteva ori între Lituania şi Polonia sfârşind la 1463 când Polonia o răscumpără adunând banii printr-un impozit aplicat locuitorilor provinciei.[19] Polonezii nu au avut intenţia să plătească şi nici nu au restituit suma niciodată Moldovei.

Petru îşi întinse administraţia în Pocuţia, ţinut cu 15 oraşe. Alexandru cel Bun la 1411 stăpânea şi el Pocuţia cu Sniatynul şi Colomeea.[20] Când Moldova arăta slăbiciune, Polonia reocupa acest ţinut.

În 1490, Ştefan cel Mare s-a socotit îndreptăţit să reia Pocuţia pe care Ştefan (fratele lui Iliaş) o pierduse.[21] Detaşamente ale oştirii Moldovei au pătruns în Pocuţia şi la 22 august trupele lui Ştefan cel Mare deţineau deja Colomeea, Halicul şi asediau cetatea Sniatyn, Polonezii propunând negocieri în rezolvarea litigiului.[22]

Prin victoria de la Codrii Cosminului, Ştefan îşi întăreste autoritatea. Polonezii vor tergiversa tratativele şi ca urmare în octombrie 1502 trupele domnului Moldovei au pătruns în Pocuţia prin locuri neştiute de Poloni. Ştefan cel Mare a numit în fruntea administraţiei provinciei, Moldoveni, a preluat veniturile provinciei, a reglementat ridicarea la oaste şi în paralel invită partea adversă la tratative.[23] Ca dovadă de încredere îşi va retrage mai târziu administraţia însă comisia de delimitare a frontierei Moldo-Polone între Nistru şi munţi nu se poate forma din lipsa delegaţiei Polone. Ca urmare el îşi reinstalează administraţia în provincie. În 22 nov. 1503 Ştefan trimite pe solul său Luca la Liublin pentru a-l îndupleca pe regele Poloniei să renunţe la Pocuţia. Polonezii nu mai dispută acest teritoriu până la sfârşitul domniei lui Ştefan cel Mare.

Urmaşul lui Ştefan cel Mare, voievodul Bogdan în primăvara lui 1509 a alungat garnizoanele polone din Pocuţia.[24] Va trece şi Nistrul, asediind cetatea Cameniţa, va înainta până la Lemberg unde se zice că a lovit cu suliţa poarta cetăţii de a rămas semn în poartă [25] şi aduce înapoi clopotele din bisericile prădate şi o mulţime de Ruşi pe care-i colonizează în nordul Moldovei.[26]

Pocuţia a constituit obiect de dispută între Moldova şi Polonia pe tot parcursul istoriei medievale. În vremea lui Petru Rareş existau în Pocuţia 13 oraşe şi târguri şi câteva sate locuite atât de Ruteni cât şi de Moldoveni care se conduceau după jus valachicum. Cronicarul Ureche referindu-se la Pocuţia notează: ,,Văzând Pătru Vodă că cu rugămintea nu se poate scoate moşia sa, gândi cu sabia să o ia.” În decembrie 1530 trupele Moldovene iau în stăpânire principalele târguri şi cetăţi ale Pocuţiei, Rareş lăsând 12 garnizoane pentru pază. După ce Polonezii vor alunga garnizoanele Moldovene, domnul Moldovei cu 20000 ostaşi intră în Pocuţia însă în august 1531 suferă o severă înfrângere la Obertyn.[27]

Pe tema Pocuţiei, Rareş mai poartă discuţii cu Ferdinand de Habsburg, compromisul fiind un armistitiu pe 3-4 ani iar Poarta îl anunţă că i-ar recunoaşte pe veci Pocuţia dacă l-ar ajuta pe Ioan Zapolya. Acelaşi subiect îl au tratativele de la Cracovia din 1538.[28]

Din veacul al XVI-lea la Lemberg există o suburbie Moldovenească, biserică Moldovenească cu ctitorul Constantin Corniac şi bourul moldav zugrăvit pe zid. Arhivele din oraş găzduiesc un întreg capitol de viaţă Românească dincolo de hotarele Moldovei.[29] Numeroase şi bine organizate coloniile de Români din Polonia sudică îşi aveau crainicii lor care conduceau districtele Româneşti din Galiţia. La 1568 erau crainici în stărostiile Premysl, Sambor, (cu zeci de sate), Sanok.[30]

Mihai Viteazul a trimis pe Baba Novac cu circa 7000 oşteni şi pe Deli Marcu cu alţi 3500 în Pocuţia cu scopul de a face demonstraţie de forţă şi de a întârzia riposta Poloniei la opera unificatoare a Voievodului.[31] După ce între 1388 şi 1530 cu unele mici întreruperi Pocuţia aparţinuse Moldovei, la 1772 este împărţită între Austria şi Polonia.[32]

Pe 20 mai 1919 comandamentul aliat şi Polonia (care nu mai putea respinge atacurile detaşamentelor ucrainiene) cer României să ocupe Galiţia Orientală.[33] Între 20 mai şi 24 august se va afla sub ocupaţia trupelor Române Pocuţia cu oraşele Kolomyja, Obertyn, Sniatin, Kuty, Mielnica, Korodenko, Kosow. Intervenţia Românească a provocat o reacţie violentă a ucrainienilor.

Pocuţia, ca de altfel întreaga Galiţie Orientală era un mozaic de populaţii Ucrainieni, Polonezi, Evrei, Germani, Ruşi, Români. Deşi cu trupe în zonă şi cu puternic sprijin evreiesc (Consiliul Evreiesc din Pocuţia ceruse la 22 iulie 1919 ca ,,armatele române să rămână în Pocuţia”), România nu a cerut Antantei anexarea Pocuţiei.[34]

La Riga e semnat în martie 1921 tratatul care stabileşte graniţa Poloniei incluzând Pocuţia şi Lwowul după ce pe tot parcursul războiului Galiţia şi-a schimbat de mai multe ori ocupantul.[35]

Din perioada celui de al II-lea război mondial, Pocuţia e parte a Ucrainei în regiunea Ivano-Francovsc.

Despre Pocuţia, Ştefan cel Mare scria: ,,ţara aceasta nu e scrisă în zapise şi e ţara mea din vremuri vechi, ţiindu-se de ţara Moldovei… de aceea am venit la dânsa ca în ţara mea… Eu voi ţine ce e al meu şi în ruptul capului.”[36]

———
NOTE:
[1]. A.Boldur, Istoria Basarabiei, Bucureşti 1992, pag.35
[2]. Şt.Pascu, Voievodatul Transilvaniei, vol.III, Cluj 1986, pag.447
[3]. V.Ciocâltan, Alanii în ,,Revista Istorică“nr.11-12 din 1995, pag.943
[4]. Ghe.Brătianu, Tradiţia istorică, Bucureşti 1 980, pag.141
[5]. A.Boldur, Istoria Basarabiei, Bucureşti 1 992, pag.113
[6]. A.Boldur, Istoria Basarabiei, Bucureşti 1 992, pag 110
[7]. I.S. Nistor, Istoria românilor din Transnistria, Bucureşti 1995, pag.12
[8]. M.Iacobescu, Din istoria Bucovinei, Bucureşti 1993, pag.63
[9]. I.Parasca, în ,,Basarabia”Chişinău nr.7-1992, pag.126
[10]. M.Iacobescu, op.cit., pag.176
[11]. N.Iorga, Istoria românilor, vol.III, Bucureşti 1 993, pag.27
[12]. Ghe.Brătianu, op.cit., pag.143
[13]. Ghe.Brătianu, Istoria Militară, Bucureşti 1 986, pag.143, vol.II
[14]. Ghe.Brătianu, op.cit., pag.144
[15]. Ştefan Pascu, op.cit., pag.453
[16]. I.Căruntu, D.M.Mircea, ,,841 Teste de istorie “, Bucureşti 1995, pag.18
[17]. I.Căruntu, Istoria României în date, Chişinău 1 992, pag.75
[18]. N.Iorga, Istoria românilor, vol.III, Bucureşti 1 993, pag.220
[19]. N.Iorga, Românii de peste Prut în Basarabia, Chişinău nr.11-1992, pag.89
[20]. N.Iorga, Istoria românilor, vol.III, Bucureşti 1993, pag.272
[21]. N.Iorga, Istoria românilor pentru poporul românesc, Chişinău 1992, pag.80
[22]. N.Iorga, Istoria militară, vol.II, Bucureşti 1986, pag. 342
[23]. N.Iorga, Istoria militară, vol.II, Bucureşti 1986, pag. 359
[24]. N.Iorga, Istoria militară, vol.II, Bucureşti 1986, pag. 372
[25]. N.Iorga, Istoria românilor prin călători, Bucureşti 1981, pag.150
[26]. N.Iorga, Istoria românilor prin călători, pag. 92
[27]. N.Iorga, Istoria României în date, pag. 114
[28]. N.Iorga, Istoria militară, vol.II, pag. 416
[29]. N.Iorga, Istoria românilor prin călători, pag. 152
[30]. Şt.Pascu, op.cit., pag.476
[31]. Şt.Pascu, Istoria militară, vol.III, Bucureşti 1987, pag.196
[32]. M.Iacobescu, op.cit.pag.63
[33]. M.Iacobescu, În apărarea României Mari, Bucureşti 1994, pag. 249
[34]. F.Anghel, Revista istorică nr. 9-10 din 1 995, pag. 761
[35]. P.Bărbulescu, I.Closcă, Repere de cronologie internaţională, Bucureşti 1992, pag. 146
[36]. A.Boldur, Sensul şi însemnătatea politicii externe a lui Ştefan cel Mare ,,Patrimoniu” nr.2-1.991, pag.10

Viorel Dolha

Ioan Vodă cel Viteaz – Voievodul de Cremene

Oricat veti cauta in colbul istoriei noastre un personaj asemanator Voievodului Ion Armeanul, rar veti gasi vreunul. Oricat veti cauta in Istoria Universala un razboinic asemenea Mariei Sale, nu veti afla unul care sa se apropie de bravura, forta si neinduplecarea sa. Readucerea aminte a faptelor si vietii unuia dintre cei mai straluciti strategi ai Europei crestine, este o adevarata datorie de onoare.

Secolul XVI al erei noastre surprindea Batranul Continent intr-o etapa de tensiuni sociale, fierbere politica si consolidare a artelor si civilizatiei Apusului. Imperiul Spaniol se afla la apogeul fortei si dezvoltarii sale. Fanaticul rege catolic Filip al II-lea era cel mai bogat monarh al vremii, in porturile peninsulei hispanice acostand galioane pline cu comori si sclavi adusi din Europa, Africa, Asia si America. Anglia isi definitiva noua sa orientare constitutionala reformata, alaturi de revizuirea politicilor coloniale. Franta se vedea aproape condusa de miscarea hughenotilor. Taratul Moscovit era o imensa pustietate asupra caruia flutura steagul insangerat al unei adevarate fiare, Ivan cel Groaznic pe numele sau.

Pe fondul acestei Europe alienate si dezbinate, Imperiul Otoman continua sa muste hulpav bucati din trupul Continentului cel Vechi. Forta sa militara si cruzimea pasalelor inspaimantau orice armata. Si acesta in ciuda faptului ca la Stambul domnea Sultanul Selim cel Betiv, un suveran care nu calcase in viata sa pe un camp de batalie, un notoriu obsedat sexual interesat doar de frumusetea roabelor din Balcani si Caucaz si nu in ultimul rand un mare betivan, dupa cum i-a ramas si numele. In aceste conditii, intr-un marunt Voievodat Romanesc, apare un mare conducator de osti, pe care numai soarta cea nedreapta alaturi de o tradare devastatoare, l-au oprit sa nu schimbe fata Europei.

Armeanul cel Cumplit de Viteaz

Dupa moartea Marelui Stefan, tronul Moldovei a fost ocupat vremelnic de fiul sau, Bogdan cel Chior. Fiul celui din urma, Stefan cel Tanar sau Stefanita Voda, muri la randul sau fara de urmasi legitimi. Pe tron se inscauna Petru Rares, un copil din flori al lui Stefan cel Mare. In scurta sa perioada de domnie, Moldova a stralucit totusi datorita talentului sau diplomatic, Petru Rares dovedindu-se un voievod iubit de popor, care baga iarasi groaza in randurile dusmanilor. Urma apoi cruda domnie a lui Voda Alexandru Lapusneanu, ale carui excese si carnagii au ramas intiparite chiar si in literatura Romaneasca, sub pana lui Costache Negruzzi. In tot acest rastimp, un alt vlastar din trupul lui Stefan cel Mare, crestea necunoscut in strainataturi, departe de ochii celor care se luptau intre ei pentru tronul Moldovei. Este vorba de fiul bastard al lui Stefan cel Tanar, Ioan sau Ion, depinde de cronicar. Mama acestui adevarat stranepot al lui Stefan cel Mare a fost o femeie de neam Armean din familia Serpega. Vitejia, gandirea strategica, forta fizica si neinduplecarea o mosteni de la tatal sau, Stefan cel Tanar, descris in letopisete drept un personaj dintr-o bucata, cu un caracter bataios.

De la mama sa, Ioan Voda a mostenit o fizionomie tipic Armeneasca, ten masliniu inchis la culoare, o frunte inalta si lata, dar neromaneasca, dupa cum aminteste si B.P. Hasdeu, par des si negru, nas oriental precum al tuturor negutatorilor Armeni care strabateau Moldova.

Moldovenii si-au denumit intotdeauna Domnitorii bastarzi dupa numele mamei, ca o ramasita straveche a matriarhatului in taramurile locuite de Daci. Astfel, Alexandru Voda a fost numit Lapusneanu, dupa mama sa, Lapusneanca. Petru Voda a ramas cu numele de Rares, dupa Raresoaia, porecla mamei sale. Prin urmare, in aceiasi nota, poporul l-a numit Ioan Armeanul pe stranepotul lui Stefan cel Mare.

In anul 1561, la varsta de aproape 40 de ani traiti in anonimitate, Ioan Armeanul se face remarcat pentru prima data intr-un context destul de neobisnuit. Datorita situatiei politice nefavorabile, paraseste regatul Polon si apare drept refugiat in Crimeea, la curtea hanului Tătar Mehmet Kalga, a carui admiratie si prietenie o cucereste definitiv, dupa ce-l insoteste pe Tatar intr-o campanie de lupta contra armatelor rusesti. Acolo, intr-o lupta crancena de pe malul Volgai, remarcabilul sau sange rece alaturi de forta-i fizica de proportii herculeene, au smuls strigate de admiratie incercatilor calareti ai stepelor. Simpatia lui Kalga-Han pentru Ioan era atat de puternica incat trimite o scrisoare regelui Polonez Sigismund-August : “Te rog foarte mult a binevoi a tine in gratiile tale pe acest fiu de domn din Moldova”. La acea data regatul Polonez tremura de frica Tatarilor. Pana la urma, ura boierilor impotriva lui Bogdan Lapusneanu, fiul lui Alexandru, precipita situatia in favoarea lui Ioan Armeanul, ale carui eforturi de a cuceri tronul Moldovei ajunsesera deja la urechile imparatului Germaniei, regilor Ungariei si Poloniei, precum si sultanului Turc. Profitand de situatia-i favorabila si bazandu-se pe curajul sau nemaiintalnit, Ioan ajunge in sfarsit Voievod al Moldovei.

Doi ani cat o eternitate

Inscaunat in luna februarie a anului 1572, Ioan a domnit doar pana in iunie 1574, cand moartea sa de martir l-a trecut deopotriva in istorie si legende. Primele clipe de domnie au fost marcate de tensiuni si hartuiri reciproce cu regatul polonez. Exelent politician, Ioan Voda redobandeste pentru Moldova cetatea Hotinului, cea mai puternica fortificatie romaneasca din acele timpuri. Crestin de rit armean inca din nastere, luteran in Polonia, convertit la islam in Stambul, Ioan Voda trece la Ortodoxie in uralele multimii. Un strateg de talia sa, animat de ambitia libertatii ar fi trecut la catolicism daca s-ar fi inscaunat rege al Spaniei sau ar fi aderat la confucianism, daca astfel ar fi devenit suveran al Chinei.

In scurta sa domnie, Ioan a savarsit o serie de reforme nemaivazute pana atunci in Tarile Romane. Cunoscator al limbilor Turca, Greaca, Polona si Armeana, domnitorul aplica controlul personal al actelor emise de cancelaria domneasca. Decide schimbarea capitalei de la Suceava la Iasi, trece la eliberarea oamenilor de rand de sub jugul boierilor si clerului. Pentru a salva averea tarii, ordona sa fie batute monezi nationale de arama in loc de aur si argint. Prima inscripitie in limba Romana apartine banilor de arama pe care Ion Voda a ordonat sa se inscriptioneze “Teara Moldovei”. Tot el impune o strictete de fier contributiilor fiscale ale oricarui Moldovean, fie el simplu taran sau logofat. Toate aceste masuri nu au facut decat sa inteteasca ura boierimii si a clerului contra lui Ion Voda. Parca pentru a inaspri situatia, Ioan Voda se tine tare si nu face rabat de la principiile sale. Astfel, pe o inalta fata bisericeasca care ar fi savarstit pacatul sodomiei, o pedepseste prin arderea de viu. Pentru a-l consola, Ioan Voda aminteste preotului nefericit ca este mai bine sa-i arda trupul cel pacatos aici pe pamant, decat sufletul sa-i fie ars pe veci in Gheeena. Pe un boier care tradase trei domnitori anteriori si se facuse haiduc, Ioan Voievod il ingroapa de viu in pamant, cerand familiei boierului sa nu fie mahnita, deoarece numai pamantul putea inghite un asemenea ticalos.

Ura sa impotriva boierilor nu cunoaste margini, in opinia Voievodului aceasta clasa sociale era vinovata de slabirea tarii, jaful taranilor si cultivarea unei adevarate arte a tradarii si intrigilor. Pentru a controla si limita puterile boierimii, Ioan Voda face o miscare politica fara precedent pana atunci in istoria interna a Principatelor Romane. Spre surpriza tuturor, redutabilul voievod ia mosiile manastiresti pentru a le darui unor boieri. Tot asa procedeaza si cu mosiile, domeniile turmele, si hergheliile boierimii. In scurt timp, aceste bogatii erau daruite unor manastiri. Astfel, scandalurile, invidia si ura dintre preotime si boieri se tineau lant.

Succesul voievodului era de o simplitate neobisnuita. Ioan nu-i lasa pe boieri sa abuzeze de roadele muncii taranilor. Razesii erau taria armatei, cu cat erau mai bine hraniti cu atat luptau mai destoinic. Domnitorul, totusi, nu i-a improprietarit pe tarani, deoarece se temea ca o astfel de masura ar fi nascut o criza ce ar fi dus la situatii anarhice in Moldova. In schimb, lua taxa de la tarani doar o zecime din cat le lua boierii. Prin acesta metoda, a reusit in scurt timp sa umple visteria tarii si totodata sa devina eroul maselor populare. Evident, datorita acestor masuri si-a atras Ioan numele de cel Cumplit sau cel Rau, dupa cum il aminteste un cronicar mitropolit.

Intrigile boierimii au atins cele mai indepartate colturi ale Europei. Despre mazilirea si uciderea lui Ion-Voda se vorbea nu numai in cancelariile din Ungaria, Polonia, Valahia sau Stambul. Pana si in indepartata Franta se puneau la cale planuri care vizau inlaturarea sa de la tron. In acea perioada, Moldova platea Inaltei Porti un tribut anual de 40.000 de galbeni. Turcii observara prosperitatea tarii in timpul domniei lui Ioan si aproape dublara tributul. Insa, Ioan Voda cel Cumplit nu putea accepta lacomia turcilor. Tot mai multe amenintari se strangeau la adresa sa. Cea mai mare venea din partea Doamnei Chiajna in persoana. Acesta adevarata Lady MacBeth a istorie romanesti platise deja in avans multi galbeni Inaltei Porti in scopul cumparararii tronului Moldovei pentru fiul sau, Petru Schiopul sau Petru cel Tanar. Turcii se pregatesc de razboi. In fata unei asemenea amenintari , Ioan Voda cel Cumplit tine in fata divanului boieresc o cuvantare ramasa la cunostinta noastra datorita lui cronicilor lui Grigore Ureche. Neinduplecatul voievod prezinta situatia si se pregateste de razboi impotriva celei mai mare forte militare din vremea sa.

Moldoveni si Cazaci – Luptatori fara egal

Ioan Voda studiase arta militara a Turcilor, Tatarilor, Polonezilor si Germanilor, astfel incat cunostea atat punctele tari, cat si pe cele slabe alte armatelor respective. Aici intervine geniul sau militar desavarsit. Intr-un avant de-a dreptul revolutionar, Ioan Voda anticipeaza importanta artileriei si a infanteriei pe campul de lupta. La momentul respectiv, niciun alt suveran european nu gandea atat de vizionar. Franta avea la acea data doar 30-40 de tunuri, Ioan Voda avea 200 de guri de foc. Tunurile europene din acea perioada erau niste masinarii imense, greoaie si foarte dificil de manevrat. Ion Armeanul este constient de acest neajuns si isi doteaza armata cu tunuri mult mai mici si mai mobile. Daca un tun de la curtile Europei putea fi carat cu 4 sau 6 cai, un tun Moldovenesc patentat de voievod putea fi deplasat cu o singura pereche de cai. Moldovenii se distingeau prin revolutionara lor artilerie de camp, fapt subliniat si de Nicolae Balcescu care declara: “Artileria la Romani a fost mult mai in buna stare decat la cele mai multe neamuri”. Cu nimic mai prejos se prezenta armata Moldoveneasca compusa in mare masura din razesi si boieri de rang mic. Toti acesti oameni erau caliti in lupta si cunosteau la perfectie arta manuirii armelor. Luptele de sute de ani cu Turcii, Tatarii, Ungurii si Polonezii au dus la desavarsirea unui tip de razboinic de neinvins in Europa. Arcasii Moldoveni erau superiori in tactica si mobilitate celor occidentali.

O alta arma pe care se bazau razesii luptatori erau teribilele ghioage sau fusturi. Realizate din lemn de esenta tare si ghintuite la capat, acestea puteau usor zdrobi coifurile si armurile vrajmasilor. Sabia era la mare cautare, tipul de palos Moldovenesc aducea mai degraba la forma cu iataganul. Razesii nu au ales niciodata sabiile grele si impractice de tip european, folosite indeobste de Polonezi si Unguri. Fiecare grup de infanterie avea cate o ceata de sateni inarmati cu coase folosite pentru a taia picioarele cailor sau ale calaretilor, in functie de conjunctura luptei. Caii Moldovenesti erau o rasa unica, din nefericire disparuta azi. Extrem de pretuiti de hanii Tătari sau pasalele Turcesti, caii Moldavi nu au fost foarte aratosi, dar erau deosebit de iuti si de rezistenti. La nasterea manjilor, razesii le taiau narile pentru a inlesni astfel procesul respiratiei accelerate pe timp de galop.

Codul martial al Moldovenilor se rezuma la un singur alineat: “Fugarul carele va lasa campul bataliei, sa fie pedepsit cu o moarte mai cumplita decat aceea ce i s-ar fi putut intampla in lupta din partea vrajmasului”.

Marturiile cronicarilor straini cu privire la spiritul de lupta al Romanilor din acele vremuri sunt edificatoare: “Ei se bat cu o asemenea indrazneala si dispret fata de dusmani, cu o asemenea incredere in sine, incat cu o mana de oameni infransesera mari armate ale vecinilor” spune Graziani. “E un popor totdeauna foarte ciudat, capritios, tafnos, dar atat de dur si razboinic incat nu o data a dat lectii acelora care nu-l lasau in pace” citim la Vigenere. “Neamul Moldovenesc e feroce, cam barbar, dar foarte ager in arta militara” declara Reichersdorf. “Ostasii Moldoveni sunt viteji si mesteri in lupta, desi sunt niste tarani prosti, luati de la plug” ne spune Bielski. “Sunt oameni groaznici si foarte viteji; si nici ca este pe fata pamantului un alt popor care pentru gloria razboinica si eroism sa apere o tarisoara mai mica contra mai multor dusmani, atacandu-i si respingandu-i fara incetare” zice si Orzechowski.

In acelasi timp, in istoria universala isi fac aparitia teribilii cazaci. La marginea hotarului Poloniei cu tinuturile Tătărasti apare o natie compusa in mod egal din fugari refugiati din Moldova, Muntenia, Transilvania, Rusia, Polonia, Kalmukya si Cerchezia. Vorbeau o limba amestecata pe care o intelegeau cu totii. Urau de moarte pe musulmanii Turci si Tatari precum si pe Polonezii cei catolici. Impotriva acestora porneau in fiecare an in expeditii de jaf si pedepsire, fiind condusi de cate un ataman. Resedinta lor era la gurile Niprului si Volgai unde isi injghebasera chiar si o flota de barci cu care jefuiau negutatorii Turci si Genovezi. Erau luptatori rebeli, violenti si temperamentali. In lupta dadeau dovada de o cruzime nemaintalnita nici macar la Tatari. Ingroziti, turcii i-au denumit Cozaq, adica “nebun liber”. Bazandu-se pe credinta comuna ortodoxa, Ioan Voda angajeaza douasprezece sotnii cazacesti sa lupte de partea sa impotriva Semilunei. Istoria nu i-a dat alti aliati, Polonezii si Ungurii, vecinii crestini ai Moldovei, tremurau de frica ienicerilor. Atamanii cazaci Pokotilo si Swiercewski i-au fost credinciosi voievodului pana la moarte.

Prima mare victorie a lui Ioan Voda cel Cumplit a fost cea de la Jiliste, langa Ramnicu Sarat. Acolo cei 9.000 de Moldoveni si sotniile cazacesti decimeaza o armata formata din 20.000 Turci, 40.000 de Munteni si 2.000 de Secui, practic intreaga armata a lui Petru cel Schiop, care marsaluia din Tara Romaneasca pentru a se sui pe tronul Moldovei. Petru cel Schiop scapa cu greu, refugiindu-se in cetatea Brailei. Ioan Voda cel Cumplit inainteaza pana la Targoviste unde il inscauneaza pe aliatul sau Vintila Voda. Napraznicul voievod se indrepta apoi spre Braila unde se angajeza in asediul cetatii. Turcilor nu le venea inca sa creada. O solie din cetate ajunge la Ion Voda cu un mesaj simbolic: zece gloante, zece ghiulele si zece sageti. Ion Voda nu gusta ironia amara a turcilor si taie buzele, urechile si nasurile Turcilor dupa care-i rastigneste in fata cetatii, transmitandu-le Turcilor ca aceasta soarta urmau sa aiba si cei din cetate, daca nu-i deschideau portile. Turcii se incapatianeaza. Voievodul ordona escaladarea zidurilor, iar Braila cade in mainile Moldovenilor si cazacilor. Urmeaza scene de cosmar pentru musulmanii din cetate. “Nimeni nu fu crutat; sangele curgea parau in Dunare. Nu au fost ucisi doar oamenii, pana si cainii au trecut prin sabie. Nu a ramas piatra pe piatra, Focul mistui ce nu a ucis sabia” aminteste cronicarul polonez Gorecki.

Dincolo de infrangere, dincolo de moarte, dincolo de uitare

Succesele militare ale voievodului il indreapta spre recucerirea Cetatii Albe si a Chiliei, denumite de turci Akkerman, respectiv Bender. In acest scop isi indreapta armele spre Bugeac, unde valurile de Turci si Tatari pribegi alungasera deja populatia Romaneasca. Batalia de la Lapusna a fost un nou exemplu de strategie militara spontana, adaptata la teren si la armatele Turco-Tatare. Raidurile lui Ioan-Voda devasteaza cele doua cetati construite de Stefan cel Mare, iar populatia musulmana care se instalase acolo este masacrata fara crutare. La Tighina si Cetatea Alba, Ioan-Voda infrange trei corpuri de armate turcesti. In lupta de la Roscani, voievodul isi uimeste ostasii, demonstrandu-si forta herculeeana. Un tun se impotmolise in noroi, singur, Ioan-Voievod apuca tunul de franghii si il smulge, tragandu-l pe o pozitie noua de unde trage asupra turcilor. Forta colosala a voievodului este atestata de marturiile cazacesti. Pentru a-si distra ostenii obositi, Ioan Voda obisnuia sa franga in maini potcoave de cai.

Exasperati de victoriile domnitorului, otomanii trimit in vara anului 1574 o noua expeditie militara. Armata uriasa era compusa din Turci, Tatari si Munteni. Un puhoi de 200.000 de oameni se indrepta contra celor circa 35 mii de luptatori ai voievodului Ioan. In acelasi timp, o alta oaste de Tatari se pregatea sa-l atace pe voievod. Impotriva armatei Turcesti care se apropia de Dunare, voievodul il trimise pe Ieremia Golia, omul sau de incredere. Avand parca o presimtire Ioan il pune pe Golia sa jure pe Cruce si Evanghelie ca nu va trada. Insa, langa lacul Cahul, Golia impreuna cu cavaleria Moldoveana tradeaza si trece de partea Turcilor pentru 30 de pungi cu galbeni…

Sosirea unei noi armate de Tatari copleseste oastea Moldo-cazaca si o obliga sa se retraga in satul Roscani din apropiere. Exasperati de rezistenta Romanilor, turcii ataca in valuri succesive. Dupa ce Moldovenii resping al treilea val de ieniceri, Turcii trimit in lina intai pe Ieremia Golia si oamenii sai. Tradatorii sunt macelariti de sageti si ghiulele. Uluiti, cu pierderi uriase, Turcii incerca un nou asalt. Dezastrul vine din partea naturii. Seara se porni o ploaie torentiala care uda pulberea necesara tunurilor romanesti. Furia Romanilor nu mai putea fi oprita, ataca cu sabiile pozitiile Turcilor care-i copleseau numeric. Urmeaza trei zile de canicula ucigatoare. Ioan-Voda mai ramasese doar cu 7.000 de osteni. Respinsese timp de o saptamana atacurile concentrate a 200.000 de dusmani. Oamenii sai suferau cumplit de sete. Nobletea si sacrificiul sau unic ii impun sa se preda in schimbul crutarii soldatilor sai. Primul pas il fac Turcii care-i trimit o solie in cea de a patra zi. Ion cel Viteaz accepta sa se predea cu trei conditii: ostenii Moldoveni supravietuitori sa fie crutati, cazacii sa fie lasati sa se intoarca la setciile lor zaporojene, iar el personal sa fie trimis viu si nevatamat sultanului Selim al II-lea. Turcii primira. Ahmed Pasa jura de 7 ori pe Coran, Petru cel Schiop care ravnea Moldova, jura la randul sau de 7 ori pe Biblie. Ostenii sai plangeau, multi nu vroiau sa-l lase sa se duca la Turci. Voievodul lasa credinciosilor cazaci armele si bijuteriile sale. In cortul Turcilor, respinge toate acuzatiile seraskirului, declarandu-i ca nu va vorbi decat cu sultanul. Mandria sa infiora pe Turci. Atunci, un aventurier Italian din Napoli, pe numele sau Scipione Cigalla, trecut la islam cu numele de Cigalazade, savarsi infama fapta. Sperand la o recompensa, infipse cutitul in inima voievodului neinarmat. Ienicerii incurajati, taiara capul trupului lipsit de viata, dupa care legara puternicul sau trup de patru camile care, fiind biciuite, sfasiara in bucati corpul eroului. Intr-un ritual dement, ienicerii se inghesuie sa culeaga oasele domnitorului, fiind convinsi ca ramasitele viteazului erau moaste si talismane. Pasalele isi umezesc iataganele in sangele, rugandu-se lui Allah sa le dea si lor curajul si puterea lui Ion Voda.

In fata unui asemenea spectacol oribil, Moldovenii dezarmati din suita domnitorului sar cu pumnii goi pe Turci. Sunt ucisi pana la ultimul de ieniceri, drept lectie pentru oricine ar fi incercat sa se rascoale contra Semilunei. Vazand cum isi tin Turcii cuvantul, cazacii ataca cu furia disperarii. Supravietuiesc doar 12, in frunte cu atamanul Swiercewski. Impresionati de bravura zaporojenilor, Turcii cedeaza si-i lasa in viata chiar si pe cazacii raniti. Astfel s-a savarsit din istorie unul dintre cei mai viteji conducatori ai romanilor. Fratele sau, Nicoara Potcoava, ajunge ataman al tuturor cazacilor zaporojeni, si ocupa vremelnic tronul Moldovei. Astazi, cei doi eroi sunt pe nedrept trecuti in uitare…

Sursa: Nicu Parlog - Descopera.ro