Populaţia băştinaşă a Transnistriei a fost neîntrerupt majoritar Românească

Populaţia băştinaşă a Transnistriei în hotarele istorice cuprinse între Nistru şi Bugul Oriental a fost neîntrerupt, pe parcursul secolelor, majoritar românească. Acest lucru l-au demonstrat o serie de călători, geografi şi prelaţi, cum ar fi Gian Lorenzo D'Anania, Giovani Botero, Nicolo Barsi, care au depus în cărţi publicate mărturii asupra caracterului etnic românesc al acestui teritoriu.

Cu aproape 30 de ani înainte ca ruşii să treacă Bugul, în 1792, şi să anexeze Transnistria cu forţa armată, guvernul rus l-a trimis în recunoastere în această zonă pe cazacul Andrei Constantinov. Reîntors la curte, cazacul a raportat că nu a găsit nici un rus şi că a auzit „doar vorbă moldovenească şi tătărască".

Protoiereul rus Lebentiev în lucrarea sa "Ucraina Hanului", apărută în or.Herson, în 1860, recunoaşte că moldovenii sunt cei mai vechi trăitori pe locurile pe care se situează Transnistria. În context, scriitorul Bogdan Petriceicu Hasdeu afirma că la 1230 exista o populaţie românească compactă în Podolia Volnîi, care se mai regăsea compact şi în 1849, în număr de aproximativ 500 de mii de oameni. Acelaşi lucru este recunoscut şi în Marea Enciclopedie Rusă din secolul trecut, iar lingvistul sovietic Serghieski recunoaşte, în 1936, că românii şi ucrainienii au ocupat instantaneu acele locuri,"dacă nu mai repede românii".

Odată cu mişcările revoluţionare din 1917, moldovenii transnistreni convoacă un congres la Odesa şi cer "lichirea Transnistriei de Basarabia", "şcoala, liturghia şi judecăţile să se facă în limba română, să se folosească alfabetul latin".
Caracterul moldovenesc (românesc) al ţinutului transnistrean a fost recunoscut de sovietici, atunci când au creat, în 1924, Republica Autonomă Moldovenească (RASSM) prin care a fost pus începutul prezenţei politico-geografice moldoveneşti în Transnistria. După 1940, Stalin dezmembrează atât Basarabia care pierde judeţele Bolgrad, Izmail, Cetatea Albă, Hotin, cât şi RASS Moldovenească, care pierde raioanele Cruti, Balta, Bârzu, Ocna şi Nani în favoarea Ucrainei.

De la 1792, populaţia Transnistriei a fost supusă unui intens proces de rusificare, iar teritoriul a fost transformat pentru următoarele secole într-un cap de pod al expansiunii ruseşti în Balcani.
O bună parte a populaţiei băştinaşe a fost exterminată de regimul comunist. Istoriografii susţin că în 1937 intelectualitatea din RASSM a fost acuzată de susţinerea duşmanului de clasă, fiind exterminat atât întregul guvern al republicii, cât şi scriitorii Nicolae Smochină, Toader Mălai, Nicolae Ţurcanu, Simion Dumitrescu, Petre Chioru, Mihai Andreescu, Mitrea Marcu, Alexandru Caftanachi, Iacob Doibani, Ion Corcin, Dumitru Bătrâncea, Nistor Cabac. În s.Butor, Grigoriopol au fost împuşcati 167 bărbaţi din cei 168 existenţi. Totodată, colectivizarea forţată şi închiderea bisericilor i-a determinat pe mulţi să fugă peste Nistru.
Necătând la aceasta, ultimul recensământ sovietic din 1989 arată că în circa 70-80% din localităţile din Transnistria populaţia românească constituia 40%, în timp ce ucrainenii constituiau 28% şi ruşii 25%. Totodată, în or. Tiraspol unde, în 1940, românii formau 65% din populaţie, în 1989 ei reprezentau abia 12%.

Rezultatele complete ale recesământului populaţiei în regiunea transnistreană a R.Moldova, petrecut în perioada 11-18 noiembrie 2004, arată că numărul total al populaţiei regiunii, în comparaţie cu 1989 s-a redus cu circa 25% sau cu peste 170 mii de locuitori. Populaţia or.Dubăsari s-a redus cu aproape 44%, populaţia or. Bender cu 30%, Camenca - cu 25%, Tiraspol - cu 21%, Râbniţa - cu 13%. Mai mult, s-au înregistrat schimbări în ceea ce priveşte structura populaţiei după naţionalităţile de bază. Astfel, ponderea populaţiei de etnie moldovenească s-a redus de la 40% la 31,9%, celei de etnie rusă s-a majorat de la 25,4% la 30,4%, celei de etnie urcraineană a crescut cu 0,5%.

Regiunea transnistreană cuprinde în prezent un teritoriu de circa 4 163 km2 sau 12% din teritoriul R.Moldova. Pe teritoriul Transnistriei se află 167 de localităţi, dintre care 4 oraşe, 8 orăşele şi 143 de sate. În ciuda izolării internaţionale, Transnistria şi-a creat toate atributele caracteristice unui stat - instituţii de stat, forţe armate, structuri de poliţie, servicii de securitate, organe vamale, propria valută, propriul sistem economic şi financiar.

Galina Lungu

TRANSNISTRIA SAU MOLDOVA NOUĂ

Transnistria a avut dintotdeuna acelaşi rol în planurile imperiale Ruseşti: de avanpost şi cap de pod militar spre Europa civilizată. Astăzi, Noua Rusie işi impune pozitia la graniţa cu NATO printr-o politică agresivă, de forţă.

Documentarul pe care îl publicăm, începînd cu acest număr al revistei Rost, prezintă istoriografic soarta acestei fâşii de pământ transnistrean, râvnită şi folosită de-a lungul secolelor într-un singur scop: strategic.

Transnistria, în sens geografic, este delimitată de malul de 800 km al Nistrului, de malul de 600 km al Bugului şi de litoralul de 150 km al Mării Negre. Prin Români Transnistrieni înţelegem însă pe toti cei de dincolo de Nistru, cuprinzând Podolia şi mergând până la Nipru ba chiar Don, în Crimeea, Caucaz şi Siberia. Inceputurile întinderii marginii estice a românităţii la est de Nistru se regăsesc în simbioza dintre Tyrageţi (Geţii de la Tyras sau Nistru), deci între supuşii lui Burebista, care, la gurile Bugului, stăpânea Olbia, şi Românii ale căror urme se găsesc la tot pasul. Din vremuri foarte vechi a început între Români şi Ruteni sau Ucrainieni un vădit proces de interpenetraţie etnografică şi demografică, continuat în decursul veacurilor prin colonizări şi emigrări ale acestor două rase. Stăpânirea Cnejilor Bolohoveni (precursorii cazacilor) se afla pe cursul râului Sluci şi pe Bugul superior. Istoricul ucrainian V.B. Antonovici scria în 1885 că nici dreapta nici stânga Nistrului "nu a aparţinut nici principilor Halicieni, nici altor principi Ruşi". Lupta corp la corp cu triburile slave şi turaniene nu va împiedica realizarea statului Moldovean în sec. al XIV-lea, principatul de la Baia alăturându-se altor aşezări Româneşti mai vechi, unele răspândite până în Polonia şi Volhinia. Intre Voievozii Bolohovenilor mai cunoscuţi sunt Alexandru din Belţi şi Gleb al lui Ieremia. Incă la debutul mileniului al II-lea, această românitate era destul de puternică, surse scandinave din veacul al XI-lea semnalând prezenţa "Blakumenilor" dincolo de Nistru, iar o cronică veche Rusească menţionează pe aceiaşi "Volohove" în zonă. In Crimeea ne întâmpinaă la 1287 un Crăciun, la 1280 o "unguroaică Mărioara" de la Caffa, iar în sec.XV "ungurii" Radu, Stanciu, Stoica în aceeaşi colonie, elementul Românesc cunoscând iată din excesul său de vitalitate şi fenomenul de diaspora. La 25 mai 1455 orăşenii din Cetatea Albă, nemulţumiţi de acţiunile piratereşti ale Genovezilor din castelul Lerici de la gurile Niprului, pun stăpânire pe această fortificaţie şi îi trimit captivi domnitorului Petru Aron pe conducătorii cetăţii. Podolia epocii lui Stefan cel Mare este socotită de N. Iorga ca aparţinând "de fapt nimănui" deşi succesiv ţinuse nominal de cnejii tătari, Marele Cnezat al Lituaniei şi Polonia. Pe nesimţite s-a născut o Moldovă "nouă" dincolo de Nistru cu sate din ce în ce mai numeroase. Cetatea Lerici este ocupată de Moldova între 1455-1475.

Cazacii Români

Intr-o scrisoare către Inalta Poartă, Stefan Bathory arăta că întinderile dintre Bug şi Nipru erau populate cu o adunătură de oameni compusă din Poloni, Litvani, Moscali şi Români. Cazacii sunt strânşi dintre Moscali şi Romani. Prin denumirea de cazac, Tătarii înţelegeau vagabond. Hatmanul lor, Dumitru Visnovietchi se cobora dintr-o soră a lui Petru Rareş. A pretins şi scaunul Moldovei. După Ioan Vodă cel Cumplit, cazacii vor năvali în Moldova de mai multe ori aducând cu ei "Domnişori" – fii adevăraţi sau inchipuiti de dincolo de Nistru ai Domnilor de odinioară ai Moldovei.

Ioan Nicoară Potcoavă a fost primul hatman ales de întreaga Sece Zaporojeană. El va reuşi să ocupe pentru scurt timp tronul Moldovei şi acelaşi noroc şi-l vor încerca şi alţi Români din fruntea cazacilor: Alexandru şi Constantin Potcoavă, Petre Lungu, Petre Cazacu. Rangul suprem de hatman al cazacilor îl vor mai deţine dintre Românii Transnistrieni Ion Grigore Lobodă, Tihon Baibuza, Samoilă Chişcă, Ion Sarcu, Opara, Trofim Volosanin (Românul), Ion Sarpila, Timotei Sgură, Dumitru Hunu şi eroul legendar al cazacilor în lupta pentru independenţa Ucrainei, Dănilă Apostol. Pe tot parcursul secolelor XVI - XVIII, înalte ranguri printre cazaci le-au avut polcovnicii Toader Lobădă, (în Pereiaslav), Martin Puşcariu (în Poltava), Burlă (în Gdansk), Pavel Apostol (în Mirgorod), Eremie Ganju şi Dimitrie Băncescu (în Uman), Dumitraşcu Raicea (în Pereiaslav) comandantul Varlam Buhatel, Grigore Gamalie (în Lubensc), Grigore Cristofor, Ion Ursu (în Rascov), Petru Apostol (în Lubensc). Alţi mari comandanţi de unităţi căzăceşti dintre "Dacii Transnistrieni" sunt: Topa, Scapa, Tăranul, Moldovan, Munteanu, Procopie, Desălagă, Drăgan, Gologan, Polubotoc, Cociubei, Turculeţ, Chigheci, Grigoraş, Bogdan, Radul, Focşa, Basarab, Grigorcea, Borcea etc. Mulţi din ei vor fi semnatari ai documentelor de unire a Ucrainei cu Rusia de la 18 ianuarie 1654, iar alţii, precum generalul Ciorba şi coloneii Mândra, Ghinea şi Branca vor intra în servicul Rusiei.

Domnii Moldovei au stăpânit Transnistria

După ce, în 1574, Ion Vodă Armeanul pomenea de "ţara noastră a Moldovei de dincolo de Nistru", după ce, în 1602, boierii vorbesc de neamurile lor de peste Nistru, Ghe. Duca devine la 1681 "Despot al Moldovei şi Ucrainei", împlinind pe lângă rolul de domnitor al Moldovei şi rostul de hatman şi administrator al Ucrainei, unde în vremea aceasta se vor scrie şi acte redactate în Româneşte. Dacă până acum doar hotarul etnic depăşise Nistrul, Duca va duce şi hotarul politic în zona Transnistreană având în stăpânire toate teritoriile dintre Carpaţi şi Nipru. După el au mai deţinut conducerea Ucrainei, Stefan Movilă, Dimitrie Cantacuzino şi Ene Drăghici, iar cu mari funcţii au fost şi Simeon Palis şi Sandu Colţea.

Consecinţă a stăpânirii lui Duca Vodă (care a ridicat curţi domneşti la Ticanova pe Nistru şi Nimirov pe Bug) Moldova continuă, pâna la 1765, să administreze şi malul stâng al Nistrului.

Importantele centre ale Transnistriei erau Movilăul, Dubăsari, Silibria, Iampol, Jaruga, Râşcov, Vasilcău. In noua oblastie formată de Ruşi la Oceakov (la a cărei construcţie Petru Schiopu participase cu 15.000 de salahori şi 3000 de care) au primit în sec. XVIII pământuri boierii: Cantacuzino, Rosetti, Catargiu, Badiul, Sturza, Manuil, Măcărescu, Cucu, Boian, Iliescu, Sabău, Cănănău, Crăciun, Pascal, Hagilă, Săcară, Nicoriţă, Ghenadie, Dodon, Zurucilă etc. Cetatea a fost cerută de Mihai Viteazul la 1600 şi apărea încă de pe atunci ca fiind unul din oraşele Moldovei). Intr-un recensământ din 1793, între Nistru şi Bug din 67 de sate, 49 erau exclusiv Româneşti.

Ţinutul gravita şi bisericeste spre Moldova, astfel, la 1657 mitropolitul Sucevei hirotoniseşte pe Lazăr Branovici ca episcop la Cernigov. Într-un act dat la Tighina în 1769 se face următoarea precizare privind subordonarea bisericească: "mitropolitul Proilavei (Brăilei), al Tamarovei (Reniului), al Hotinului, al tuturor marginilor Dunării şi al Nistrului şi al întregii Ucraine a hanului". În câteva rânduri, ţinutul dintre Nistru şi Bug a intrat sub jurisdicţia episcopiei Huşilor. După 1792 (data la care Ruşii ating Nistrul) Transnistria va aparţine bisericeşte de Ecaterinoslav în fruntea căreia însă era Românul Gavril Bănulescu-Bodoni care, după anexarea Basarabiei, va reuni sub aceeaşi mitropolie Chişinăul, Hotinul şi Oceacovul, fiindcă în ţinutul Oceacovului precum şi în Basarabia locuiesc Moldoveni, Vlahi, Greci, Bulgari şi colonişti de diferite neamuri, iar Ruşi sunt foarte puţini".

Din 1837 se va înfiinţa eparhia Chersonului şi Tauridei cu reşedinţa la Odesa. Pe malul stâng al Nistrului şi pe alocuri şi în stepa Chersonului până la Bug, erau aşezari în care fiinţau cam 100 de biserici Moldoveneşti, iar tot sudul Rusiei până aproape de Kiev era în stadiul de colonizare abia cu două decenii înainte de răpirea Basarabiei. În 1717 domnul Moldovei, Mihai Racoviţă, atestă printr-un act o dăruire de moşie făcută peste Nistru lui Apostol Leca.

Ecaterina a II-a ne-ar fi mutat la est de Nistru

Ruşii vor ajunge în 1772 la Bug, în 1792 la Nistru şi în 1812 la Prut. La fiecare din aceste etape Rusia avea şansa să obţină clauze privind dreptul supuşilor creştini rămaşi sub suzeranitate Turcească să se mute între graniţele ei pentru a-i coloniza. Ţarii doreau ca sudul Ucrainei să nu rămână nepopulat. Astfel, la 1739, Constantin şi Dumitraşcu Cantemir (urmaşi ai celui ce la 1711 a trecut Nistrul în fruntea a 4000 de Moldoveni) conduceau voluntarii Moldoveni în luptele cu Turcii şi încheiau la 5 septembrie o convenţie cu Rusia obţinând recunoaşterea independenţei ţării. La retragerea Ruşilor aceştia au luat cu ei pentru colonizări peste 100.000 de suflete.

În perioada 1769-1774, la curtea Ecaterinei a II-a se făceau proiecte de "transplantare a populaţiei amânduror Principatelor", iar la 1792 se raporta că au fost aşezaţi între Nistru şi Bug "două treimi din locuitorii Moldovei" fiind vorba ca acestei "Moldove Noi" să i se dea autonomie şi domn pe A. I. Mavrocordat.

Acordând scutiri de serviciu militar şi dări, acoperind cheltuielile de călătorie, asigurând autonomie, biserică Românească, magistraţi Români, şcoală de limba populară, tipărire de cărţi în limba Română şi chiar pecete cu capul de zimbru, Ecaterina a II-a atrăgând deja Români din principate şi din Transilvania reuşeşte la 1783 să aseze chiar dincolo de Bug 2000 de familii cu 15 biserici Româneşti.

Se făceau colonizări chiar şi în jurul Kievului dar şi în sudul Rusiei, aducându-se câte 25-40 de familii pentru o aşezare. Ciobanii din Ardeal s-au asezat în Crimeea, de la Marea de Azov până în Caucaz sau în Donbas. Salariaţi din direcţia oficiului de studii sub conducerea lui A. Golopenţia în cercetările etnografice şi folclorice efectuate dincolo de Bug între 1942-1944 găsesc în oraşul Melitopol de la Marea de Azov, unicul restaurant din localitate cu numele de Bucureşti. Bătrânii spuneau că fiecare familie primise 50 de hectare, două perechi de boi, scutiri de taxe pe 50 de ani, şi că sosiseră din sudul Basarabiei.

Cu gust pentru numele antice, Ecaterina a II-a va construi puternice fortăreţe pe malul stâng al Nistrului: Tiraspol în faţa Tighinei şi Ovidiopol în faţa Cetăţii Albe. Marea majoritate a Transnistrenilor fiind Români, aceeaşi Erhani, Soltani, Buşilă, Codreanu, Munteanu, Braşoveanu, Ardeleanu, Eşanu vor fi mâna de lucru la ridicarea Odessei, dar şi printre fruntaşii locali. Bănulescu este cel care sfinţeşte temelia oraşului Odesa şi contribuie la planul de organizare al oraşului, iar Manole e menţionat ca arhitect pe lângă guvernator. Pe firmele Odesei apăreau ciobotarul Stirbei, croitorul Sturza, restaurantul Catargi, iar suburbia "Moldovanca" populată cu Români va deveni un oraş întreg cu peste 40.000 de locuitori.

Românii pun bazele culturii Ruse

În 1796, la Dubăsari ori Movilău s-a tipărit primul volum de versuri în limba Română (versuri originale şi traduceri de I. Cantacuzino). În 1799, Rusul Pavel Sumarcov notează că în Ovidiopol, Tiraspol, Grigoriopol, Dubăsari, Mălăieşti majoritatea locuitorilor sunt Moldoveni.

Cultura Românească a influenţat şi cultura Ucrainienilor şi Ruşilor prin Românii ce şi-au găsit rosturi în Rusia. Petru Movilă a devenit mitropolit al Kievului şi întemeietorul Academiei Ruseşti. Călugarul Român Paul Beranda este întemeietorul lexicografiei Ruseşti. Spătarul Milescu, pe lângă activitatea diplomatică şi ştiinţifică, a fost învăţătorul lui Petru cel Mare. Dimitrie Cantemir a depus o rodnică activitate ştiinţifică fiind şi consilier intim al Împăratului. Herascu (Hirastov) a fost literat şi primul curator al Universităţii din Moscova. Dosoftei va ajunge episcop al Azovului, Antonie (trecut peste Nistru împreună cu peste 100.000 Moldoveni la 1739) a devenit mitropolit de Cernigov şi Bielgorod. Mihail Strilbiţchi din Moldova îşi va muta tipografia la Dubăsari, apoi la Movilău. Ioan Silviu Nistor în "Istoria Românilor din Transnistria" mai aminteşte de un Român, Turcu ca autor al Codului penal rusesc, de Mihail Volosaninov ca organizator al Ministerului Rus de Externe şi de Grigore Voloseninov ("Românul") de asemenea diplomat al Rusiei. Literatura Rusă recunoaşte că poezia Rusească moderna începe cu Antioh Cantemir. Prin Dimitrie Cantemir, prin Spătaru Milescu (care, în China la popasuri, dă comandă cazacilor să îi cânte "Dunăre, Dunăre"), prin Leon Donici şi alţii, Rusia capătă nişte mari oameni de cultură.

În 1737 se năştea în Rusia, Nic Bantans Camenschi, urmaş de boier Moldovean, ce va deveni membru de onoare al Academiei Ruse şi universităţii. Mihai Frunză, geniu militar al Armatei Roşii, mort în 1925 la 40 de ani, este cel al cărui nume l-a purtat capitala R.S.S.Kirghiza (Frunze) şi Academia militară a URSS. Acesta se născuse în Turkestan, urmare a unor colonizări a regiunii cu Basarabeni şi Transnistrieni, în 1878.

În 1854, se stingea la Odessa Al. Sturza, filozof al religiilor. Nicolae Donici a întemeiat în 1908, la Dubăsarii Vechi, Observatorul de astronomie fizică. Guvernul rus refuză oferta lui Mihail Stroescu (fratele filantropului V. Stroescu) de a finanţa deschiderea unei catedre de limba Română la Universitatea din Odessa.

Academicianul sovietic S. Berg, afirmă: "Moldovenii ce locuiesc în Moldova, Basarabia şi până în guberniile învecinate, Podolia, Herson, iar într-un număr mai mic în gubernia Ecaterinoslav sunt Români".

Toponimia confirmă românitatea Transnistriei

Iată în continuare o serie de nume ale localităţilor de dincolo de Nistru: Singuri, Volosovca, Cioban, Beseni, Volosschie, Cărăcinţi-Valahi, Cotiujani, Uşiţa, (lângă izvoarele Bugului); Glodoasa, Troianca, Mamaica, Adabaşi, Alexandria, Perepelitino, Sânţuia, Mălai (pe lângă Kirovograd); Buric, Fundescleevca, Vărsaţi, Curecni (între Cigirin şi Novomirgorod); Babanca, Burta, Tecucica (lângă Novoarhanghelsk); Răzmeriţa, {elari, Moldovca, Moldovscaia, Odaia, Moldovanca (lângă Olviopol); Arcaşi, Cantacuzinca, Moldovca Braşoveanovca, Pădureţ, Urâta, {erbani, Arnăutovca (lângă Voznerensk); Baraboi, Grădiniţa, Dobrojeni, Grosulovo, Moldovanca (lângă Odessa); Coşuri, Guşa, Sura-Bondureni, Buda, Soroca, Chisleac, Bursuci, Odaeva, Sura (lângă Gaisan) etc.

În 1893, Th. Burada menţionează următoarele sate Moldoveneşti din gubernia Cherson: Iasca, Gradiniţa, Sevarţaica, Belcauca (spre Ovideopol), Mălăieşti, Floarea, Tei, Coşarca, Buturul, Perperita, Goiana, Siclia, Corotna, Cioburceni, Speia, Caragaciu, Taslac, Doroţcaia, Voznisevsca (pe Bug), Moldovca şi Cantacuzinovca. Acelaşi Burada găseşte, în 1906, în Podolia satele Româneşti: Lescovăţ, Ruda, Ivăneţ, Rogozna, Studenita, Usita, Lipciani, Serebia, Buşa, Coşniţa, Gruşca, Ocniţa, Camenca, Lăpuşna, Săratei, Rabniţa, Botuşani, Pietrosul, Slobozia, Domniţa, Balta, Moşneagul, Senina, Bursucul.

Tot atunci, potrivit statisticilor oficiale, trăiau în Cherson şi Podolia 532.416 de Români, în Ecaterinoslav 11.813, iar în Taurida (Crimeea) 4.015. Aprecierile asupra cifrelor reale merg până la 1.200.000. La mijlocul secolului XIV, în Transnistria existau peste 400 de sate curat Româneşti.

Alexis Nour (care a identificat în Transnistria o localitate "Nouroaia") numeşte ca ultime sate ale zonei compact Româneşti spre răsărit Glodoşi – cam la aceeaşi paralelă cu Cernăuţiul şi Serbani – la o paralelă cu Iaşul însă la 200-250 km de la Nistru. Acesta a găsit în Kiev un liceu care purta numele celui care îl întreţinea prin donaţii uriaşe: "Pavel Galagan". La fel de vestiţi erau cei din familiile Funduclea (numele îl purta şi o stradă în Kiev), Cordunean, Frunzetti, Măcărescu, Bontaş, Gredescu.

Dintre numele de ape din Transnistria amintim Tiligul, Ingul, Inguletul, Baraboi, Volosica, Balacliica, Berezan, Cuciurean, Tigheci, Putred, Soroca, Ocniţa, Darla, Udici, Sahaidac (veche denumire pentru desagăa), Moldovca, Buşa, Tătrani, Humor, Merla, Uşita.

În 1918 Transnistria cânta "Deşteaptă-te române"

Între 1909 şi 1913, ieromonahul Inochentie a condus în Transnistria, la Balta, o "mişcare" pentru reîntroducerea limbii Române în biserică. Zeci de mii de Moldoveni veneau în pelerinaj la Balta unde li se vorbea şi li se împărţeau gazete în limba lor. Deşi apărat de ţărani (60 vor cădea ucişi), Inochentie este ridicat de cazaci şi închis. Autorităţile vor permite însă folosirea limbii Române în biserici.

În 1914, Austria promitea României "toată Basarabia cu Odesa" promisiune ce o va reînnoi. Prezenţa voluntarilor Ardeleni şi Bucovineni în Ucraina a avut un rol benefic în redeşteptarea conştiinţei naţionale la Românii din Imperiul ţarist. Ofiţerii Români vor desfăşura o vie activitate culturală atrăgând de partea lor studenţii din Kiev. La Odessa se aflau 40.000 de ostaşi şi ofiţeri Români din Armata Rusă care vor avea şi ei o puternică înrăurire asupra studenţilor din Odesa şi împreună vor organiza un congres la 23 martie 1917. În ziua de 18 aprilie a aceluiaşi an, la Odesa a avut loc o manifestare a soldaţilor Români la care au luat parte 12.000 de ostaşi şi studenţi Basarabeni şi Transnistrieni. La 9 aprilie ziarul "Cuvânt Moldovenesc" publicase programul P.N.M., care cuprindea printre altele şi drepturi naţionale pentru Românii de dincolo de Nistru, iar în 14 aprilie se înfiinţase "Asociaţia învăţătorilor Moldoveni din Basarabia şi de dincolo de Nistru". Congresul învăţătorilor Români din Rusia, ţinut la Odesa, a cerut pentru Transnistrieni serviciu religios, şcoli, inspectorat şcolar, episcopie la Dubăsari, seminar la Odesa, toate în limba Română.

"Pe noi cui ne lăsaţi?"

În şedinţa Radei ucrainene, deputatul Transnistrean Ion Dumitraşcu va protesta împotriva pretenţiilor Ucrainei asupra Basarabiei. Dumitraşcu împreună cu Ion Precul şi Valeriu Cicate vor conduce "Deşteptarea - societate naţională a Românilor din Ucraina" infiintata la Kiev la 26 noiembrie 1917.

Congresul ostasesc Moldovenesc de la inceputul lui noiembrie 1917 din Chişinâu a avut pe ordinea de zi la punctul 8 "Moldovenii de peste Nistru" şi a hotărît că în Sfatul ţării, Românii de peste Nistru să deţină 10 mandate. S-a mai cerut Ucrainei să recunoască Românilor de peste Nistru, din Caucaz, din Siberia aceleaşi drepturi pe care Basarabia le recunoaşte minorităţilor etnice. Chişinăul mai cerea administraţiilor Transnistriene să notifice numărul copiilor Români de vîrstă şcolară. La acest congres ţăranul Transnistrean Toma Jalbă a întrebat "şi cu noi, care trăim pe celălalt mal al Nistrului, cum rămîne fraţilor, pe noi cui ne lăsaţi?".

La 17 decembrie 1917 s-a organizat un Congres al Românilor Transnistrieni la Tiraspol, precedat fiind de adunări pregătitoare la Tiraspol în 16 noiembrie şi Grigoriopol în 21 noiembrie, hotărîndu-se ca fiecare sat să trimită doi delegaţi. Ţinut sub semnul tricolorului, Congresul a votat pentru crearea de şcoli naţionale cu predare în limba Română şi alfabet latin; introducerea limbii Române în biserici, Justiţia în limba baştinaşilor, medici Români la sate, Moldovenii să facă armata în oastea naţională şi alegerea a opt reprezentanţi în Rada ucraineană. S-a mai hotărît tipărirea de gazete, împărţirea moşiilor la ţărani şi să se facă tot posibilul ca Transnistria să fie alipită Basarabiei. Şi cum nu ştiau dacă Basarabia va lupta pentru această alipire, sublocotenentul Transnistrean Bulat atenţiona: "Dacă vom lasa Ucraina să taie o ramură azi, alta mîine, din copacul nostru va rămîne buturuga." Trimisul Radei ucrainene a urat în încheiere "Slavă Moldovei slobode!".

Comitetul Naţional Român ales a deschis 52 şcoli Româneşti, Rada ucraineană a aprobat manualele Româneşti tipărite la Chişinău cu litere latine, Consiliul Zemstvei din Tiraspol a început să introduceă şi în Administraţie şi în Justiţie cunoscători ai limbii Române. Timotei Pleşca şi Toma Jalbă au organizat batalionul Românesc, ostaşii primind echipament, armament, cazarmă. Cadrele didactice nu au fost silite să urmeze cercurile de vară în limba ucraineană, ci 30 dintre ele au urmat cursuri la Chişinău. În satul Lunca s-a jucat chiar "Piatra din casă" de Vasile Alecsandri. Pînă ce teroarea bolşevică va pătrunde peste tot, pe alocuri, în şcoli şi în 1919 se mai cănta "Deşteaptă-te Române".

În 9 ianuarie 1918, deputatul Ion Precul, moldovean din stînga Nistrului, ia cuvîntul în Rada ucraineană şi cere drepturi egale pentru compatriotţii lui. Se preconiza un Congres general al Românilor din Ucraina în iunie 1918, dar abia în decembrie 1919, la o Adunare naţională, se pune problema organizării lor într-un stat naţional. La 21 martie 1919, în urmărirea bandelor bolşevice, Românii trec Nistrul şi ocupă pentru scurt timp Tiraspolul şi Razdelnaia.

La Conferinţa de pace de la Paris, România nu a reclamat Transnistria şi rămîn de domeniul istoriei motivele pentru care dezrobirea fraţilor Transnistrieni nu s-a înfăptuit atunci, fiind siliţi să înfrunte încă o epocă de suferinţe. După spusele lui Dominte Timonu (născut în Mahala lîngă Dubăsari, membru mai apoi al Fondului Literar al Uniunii Scriitorilor din România) perioada a fost "mai grea şi mai cumplită".

Într-o cuvîntare ţinută la Varşovia, în noiembrie 1920, Take Ionescu spunea că "600.000 de Români traiesc dincolo de frontiera estică". În aprilie 1920 încep mari revolte ţărăneşti, răsculaţii conduşi de Tutunica ocupă Balta, răscoala întinzîndu-se în raioanele Codama şi Ananev (raion despre care "Marea enciclopedie Rusă" spunea că "Moldovenii sînt locuitorii autohtoni ai raionului"). În 1922, sub conducerea lui Chirsulă, revolta a reizbucnit. După înăbuşirea în sînge a acestora s-au făcut deportări în masă.

Un stat Românesc între Rusia şi România Mare

După declaraţia din 3 august 1923 a Guvernului sovietic privind naţionalităţile şi libera folosire a limbii materne, şi ca urmare a tendinţelor brutale de ucrainizare, la 3 septembrie se întrunesc la Balta delegaţii satelor Româneşti. Ucrainienii au făcut opoziţie la organizarea unei republici autonome. Şi totuşi, în 12 octombrie 1924, se crează Republica Autonomă Socialistă Sovietică Moldovenească, în cadrul Ucrainei, capitala fiind Balta, iar din 1928 Tiraspolul, cu graniţa vestică fixată declarativ pe Prut. La Barzula, în aprilie 1925, Congresul Pan-Moldovenesc a fixat graniţele şi Constituţia recunoscută de ucrainieni la 10 mai.

Cu o suprafata, in 1934, de 8434 kilometri patrati si o populatie de 615.500 locuitori (din care 80% Romani), noua republica cuprindea raioanele: Balta, Barzula, Camenca, Crut, Dubăsari, Grigoriopol, Ananiev, Ocna Roşie, Rabniţa, Slobozia, Tiraspol. A fost creată pentru a aţîţa pe nemultumiţii din Basarabia. Vintilă Brătianu considera cu luciditate: "Crearea unui stat Român între Rusia şi noi" va permite dezvoltarea în URSS "a unei vieţi naţionale Româneşti".

Moştenirea lăsată de ţarism era înfiorătoare: populaţia analfabetă, şcoli de limba maternă lipsă, conştiinţa naţională stinsă, oamenii în mare parte neştiind de unde se trag şi cine sînt. Demn de menţionat că în RASSM nu s-a vorbit totuşi despre "limba Moldovenească", ci despre Română. Reiese din paginile săptămînalului "Plugarul roşu", care, la 21 august 1924, relata: "S-a hotărît ca în şcoale, case şi în aşezăminte de cultureă Românească să se întrebuinţeze limba Românească".

În RASS Moldovenească au funcţionat 145 şcoli Româneşti gimnaziale, 18 şcoli Româneşti de rang liceal, institut agronomic, unul pedagogic şi politehnica, cu o populaţie şcolară Românească totală de 24.200 din care 800 studenţi. Din 1933 se introduce alfabetul latin. Apar publicaţii cum ar fi: "Plugarul roşu", "Moldova Socialistă", "Comsomolistul Moldovei", "Moldova literară", "Octombrie", "Scînteia leninistă". Mai existau staţie radio la Tiraspol, Corul de Stat "Doina", teatrul de stat şi secţie Română la şcoală teatrală din Odesa, institut de cercetări ştiinţifice. Tînăra republica avea un Congres General al sovietelor, parlament local, guvern şi chiar un preşedinte de republica.

Prigoana stalinistă

În 1937, însă, intelectualitatea din RASS Moldovenească a fost acuzată că a făcut jocul duşmanului de clasă, fiind exterminată în mod barbar. Începînd cu întregul guvern al republicii şi terminînd cu inimoşii scriitori Transnistrieni între care: Nicolae Smochină, Toader Mălai, Nicolae Ţurcanu, Simion Dumitrescu, Petre Chioru, Mihai Andreescu, Mitrea Marcu, Alexandru Caftanachi, Iacob Doibani, Ion Corcin, Dumitru Bătrîncea, Nistor Cabac. Atrocităţile staliniste au mers pînă acolo încît în satul lui Toma Jalba (Butor-raionul Grigoriopol) au fost împuşcati 167 bărbaţi din cei 168.

Datorită colectivizărilor forţate şi închiderii bisericilor (încheiată în 1938) a avut loc un adevărat exod peste Nistru atît de intens încît a fost nevoie de un lagăr pentru refugiaţii Transnistrieni, iar numărul intelectualilor originari de dincolo de Nistru ajunsese atît de mare încît la Chişinău, Cluj şi Iaşi, apar reviste ale acestora: "Tribuna Românilor Transnistrieni" condusă de St. Bulat, "Transnistria" – redactată de Ilia Zaftur, respectiv "Moldova Nouă" redactată de N. Smochină. Grănicerii Ruşi trăgeau fără milă în cei pe care îi descopereau trecînd Nistrul. Astfel de evenimente erau obişnuite, însă, la 23 februarie 1932 a fost un adevărat masacru fiind ucişi 40 de barbaţi, femei şi copii, fiind un subiect de discuţie în Parlament şi în presă internă şi internaţională.

Sfîşierea Transnistriei

Înainte de 28 iunie 1940 şi în zilele următoare se vorbea despre reunirea noilor teritorii dintre Prut şi Nistru cu RASSM. Agenţia RATAU transmitea din Balta despre mitingul consacrat susţinerii "întrunirii poporului Basarabean cu poporul RASS Moldoveneşti." Ecouri ale intenţiei CC al PC din URSS din 11 iunie 1940 se regăsesc în paginile Moldovei socialiste din 13 iulie 1940: "Cu mare bucurie am aflat noi că Sovietul Comisarilor Poporului din CC al PC Unional au susţinut rugămintea organizatorilor Moldovei şi au intrat cu propunere în Sovietul Suprem al URSS de a întruni locuitorimea Basarabiei cu locuitorimea RASSM şi organiza Republica Confederativă socialistă sovietică Moldovenească".

Kremlinul comandase culegerea de date în vederea luării hotărîrii privind structura administrativ-teritorială a RSSM. Un asemenea raport, datat 15 iulie 1940 şi semnat A.Scerbacov, propune cedarea dintre judeţele Basarabene doar a Hotinului (care împreună cu Cernăuţiul să aparţină Ucrainei), iar din RASSM să cedeze Ucrainei doar raioanele Balta şi Pesceansc. Viitoarea Moldova urma să aibă cinci regiuni: Balţi, Chişinău, Bender, Akkerman şi Tiraspol cu raioanele Ananiev, Valea Hotului, Grigoriopol, Dubăsari, Camenca, Codama, Cotovsc, Ocna Rosie, Rabnita, Slobozia, Tiraspol şi Cerneansc). Regiunea Tiraspol ar fi avut 518.385 locuitori.

Conducerea fostei RASS Moldovenească propune şi ea cedarea către Ucraina, pe lîngă Bucovina de Nord, doar a Hotinului, Cetăţii Albe şi Chiliei, iar de la est de Nistru să fie cedate doar raioanele Codama, Balta şi Pesciana.

Prin preşedintele Sovietului Suprem al Ucrainei, M.Greciuha, Kievul cerea, la 22 iulie 1940, ca Ucrainei să-i revină pe lîngă Bucovina de Nord, Hotin, Akkermann, Chilia şi Ismail, Bolgradului şi a opt din raioanele RASSM (Codama, Balta, Pesciana, Ananiev, Valea Hotului, Ocna Rosie, Cerneansc, Kotovsk). Deşi în urma analizării propunerilor Ucrainei şi RASSM, A.Gorkin, secretar al prezidiului Sovietului Suprem îi propunea lui G. Malenkov (secretar al CC al PCUS) să se adopte varianta RASSM, în 2 august 1940, Sovietul Suprem a adoptat legea formării RSSM în varianta propusă de Ucraina.

La 10 mai 1941 se respingeau demersurile cetăţenilor din următoarele localităţi transnistriene de a trece din componenţa Ucrainei în componenţa Moldovei: Timcov (raionul Codama) Stanislavca (raionul Kotovsc), Culmea Veche (raionul Kotovsc), Grebenichi şi Slaveano-Serbca (raionul Grosu). Sînt aprobate doar cererilor satelor Dorotcaia Noua şi Sadovo (raionul Ocna Roşie).

Iată cîteva din numele localităţilor din fosta RASSM care treceau la Ucraina: Lunga, Hartop, Visterniceni, Bors, Dabija, Cîrleşti, Serpa, Culmea Veche şi Noua (raionul Bîrzu); Valea Hotului, Tocila, Grecu, Perişori, Handrabura, Şalpani (raionul Nani); Păsat, Holmu, Pîrlita, Păsăţel, Mironi, Banzari, Bursuci, Mosneanca, Raculova, Herbina (raionul Balta), Budai, Buza, Strîmba, Broşteni, Slobozia, Buchet, Timcau, Ploti, Şerbi (raionul Crutai); Ocna Roşie, Clăveni, Tiscolung, Tiscol, Odaie, Ideia, Coşari, Dihori, Mironi, Slobozia, Dubau, Tabuleanca, Sahaidac, Topală, Ciorna, Perlicani, Basarabia, Bahta, Mălăieşti, Ilie, Brînză, Untilovca, Găvănosu (raionul Ocna Roşie). Multe din numele româneşti vor fi schimbate: Bîrzu în Kotovsk, Mărculeni în Dimovka, Voloşca în Pisariovka, Întunecata în Svetloe, Nani în Ananiev, Vrabie în Vradievka, Valea Hoţului în Dolinskoie, Mălai în Karataevka, Urîta în Elenovka etc.

Numele Moldovenilor au fost ucrainizate şi ele: Sandu, Rusu, Buzatu, Cherdevara au devenit peste noapte: Sandulenko, Rusulenko, Buzatenko. Kerdevarenko.

Sub administraţie Românească

Între 19 august 1941 şi 29 ianuarie 1944, România a avut sub administraţie temporară "Transnistria" ce se întindea între Nistru şi Bugul de pînă la limanul Niprului, iar în nord pînă la apa Niomjai şi a Rovului. Teritoriul, în suprafaţa de 44.000 kilometri pătraţi şi cu o populaţie de 1,2 milioane de locuitori, a fost împărţit în 13 judeţe: Ananiev, Balta, Berzovca, Dubăsari, Golta, Jugastru, Movilău, Oceacov, Odessa, Ovidiopol, Rabniţa, Tiraspol, Tulcin. În vederea deschiderii şcolilor la 1941, primarii urmau să consulte imediat obştile locale spre a stabili limba de predare a învăţămîntului (Rusă sau Română) după alegerea obstei. Păstrînd vechea împărţire în 64 de raioane, din cei 1623 funcţionari, doar 398 proveneau din România. Din cele peste 1000 de biserici desfiinţate de comunişti, în 1943 nu erau încă reparate decît 76. Alături de 219 preoţi localnici mai slujeau 250 preoţi din România. S-au organizat cursuri pentru 800 cadre didactice Româneşti din Transnistria, apar publicaţii ca "Transnistria", "Glasul Nistrului", "Bugul", "Gazeta Odessei", "Ţara Bugului", "Moldova". La Tiraspol s-a înfiinţat liceul românesc "Duca Vodă", iar cinematografe s-au deschis în Tiraspol, Ananiev şi Odessa. Reprezentaţii cinematografice au avut loc în toate satele Transnistriei. În satul Hîrjău au fost repatriaţi Români din Kuban (504 familii de dincolo de Bug au fost repatriate între Prut şi Bug la începutul acţiunii). Din relatările bulibaşei Coca din Sinteşti - Ilfov, pe malul Bugului era amenajat un fel de lagăr unde au fost adunaţi 2600 ţigani.

În 1944, odată cu înaintarea frontului, cea mai mare parte a Transnistriei a fost încorporată în RSS Ucraineană, iar raioanele Camenca, Rabniţa, Dubăsari, Grigoriopol, Tiraspol, Slobozia în componenţa RSS Moldoveneşti, situaţie existentă şi în prezent.

O Românie extrem-orientală

În 1966, R. Udler precizează că 240 de localităţi cercetate în cadrul Atlasului Lingvistic Moldav se aflau în Ucraina (Transcarpatia, Cernăuţi, Odessa, Nicolaev, Kirovograd, Dniepropetrovsk, Zaporojie, Donetk, Lugansk), în RSSA Abhazia, în Khirghizia. Mai existau materiale necartografiate şi pentru Omsk şi Primorsk. V. Buescu aduce date noi privind diaspora Românească de peste Ural. În regiunea Orenburg şi Turgai există sate pur Moldoveneşti. În satul Berdianski locuiesc Basarabeni ce mai întîi fusseră colonizaţi în Simferopol. În satul Abiarski a întîlnit familii cu numele Septechita. În regiunea Samarkand există un sat exclusiv Moldovenesc, iar în satul Orheievka din Semipalatinsk trăiau coloni din Orhei. Sate Româneşti există în jurul Omskului şi Akmolinskului şi în regiunea Tansk. În jurul oraşului Irkutsk există Români, unul din satele în care aceştia sînt concentraţi fiind Ceremskov. Lîngă Vladivostok pe fluviul Usuri există sate ca Teiul, Zămbreni, Bogatarca, Kişinovka, Bălcineşti, Dunai, Basarabia Nouă, Logăneşti cuprinzînd la 1968, 30.000 Moldoveni. Pe Amur, lîngă Habarovsk, există sate că Inul, Aur, Dunărea. În Manciuria trăiau înainte de război 20.000 de Români. S-au semnalat pescari Români din Primorsk care au cerut azil în Japonia.

Între multele valuri de deportări, emigrări, colonizări ale Românilor spre est, un rol important l-a avut şi strămutarea în Siberia şi Kazastan între 1906-1914 a 60.000 Basarabeni şi crearea unei adevărate Românii extrem-orientale.

Destrămarea URSS nu le-a folosit Românilor din Transnistria

Recensămîntul din 1989 din Ucraina atestă prezenţa Românilor la est de Nistru, în regiunea Odesa, care cuprinde însă şi sudul Basarabiei (149.534), Nikolaev (16.673), Kirovograd (10.694) şi alte regiuni (73.128). Există, în 1992, la Odessa o Societate Culturală Românească "Luceafărul" care edita şi un săptămînal cu acelaşi nume condus de Vadim Bacinschi. Maria Mărgărit din Ananiev spunea despre acest săptămînal că este un "alin pentru durerea ce mă încearcă" şi că "ne dor schimbările cărora au fost supuse cîndva denumirile satelor noastre" şi vorbeşte de "existenţa de veacuri a noastră pe aceste locuri".

Interesele Ruseşti în zona - a căror expresie este conflictul început în 1992 şi tendinţele centrifuge continuate pînă în prezent - împiedică accesul la viaţa naţională măcar pentru Românii Transnistrieni din raioanele Moldovei. Dacă la început 26.000 elevi din Transnistria au cerut grafie latină, în urma presiunilor rusofonilor au rezistat doar şcolile nr. 20 din Tiraspol (despre care T. Tabunscic vicepreşedinte al Societăţii "Transnistria" anunţa că a crescut de la 30 la 700 de elevi); nr.4, 17, 18, 19, din Bender (Thighina) şi nr. 12 din Rabniţa. În întreaga Transnistrie Moldovenii constituie 40% din populaţie (Ruşii şi ucrainenii reprezintă doar 22, respectiv 28%); în Tiraspol unde, în 1940, Românii formau 65% din populaţie, în 1989 reprezentau abia 12%.

Cu gîndul la aceşti bravi Români Transnistrieni va fi zis probabil Corneliu Coposu că "integritatea noastră territorială pînă la frontierele estice ale neamului este o obligaţie sfîntă, ca a XI-a porunca a decalogului Românesc".

Autorităţile autoproclamatei Republici Moldovene Transnistriene de azi controlează pe lîngă raioanele de la est de Nistru şi oraşul Tighina care este în Basarabia. În 1992, după ce Armata Moldovei a intrat în Tiraspol, a primit ordin de la Snegur să se retragă. Ostaşii au plîns de necaz. Chişinăul este îndreptăţit conform dreptului internaţional să restabilească ordinea constituţională în zonă însă a avut şi are nişte ezitări cel puţin suspecte.

Viorel DOLHA

Mareşalul Ion Antonescu şi deportarea ţiganilor in Transnistria

Ideea deportarii tiganilor in Transnistria i-a apartinut maresalului Ion Antonescu si nu a avut ca scop lichidarea fizica a tiganilor. Antonescu a recunoscut la procesul din 1946 ca el este responsabil de deportarile din Transnistria.
Din documentele pastrate nu rezulta ca Antonescu ar fi avut in vedere exterminarea tiganilor din Romania - ci mai degraba faptul ca un militar se amesteca in chestiuni politice si incerca prin masuri mi­litare sa rezolve o pro­blema sociala. Totusi, nici unul dintre ordinele lui Antonescu privitoare la romi nu poarta semnatura lui si nici nu au fost publicate in "Monitorul Oficial" sau in alta parte.
Ele au fost date verbal ministrilor si transmise spre executare Inspectoratului General al Jandarmeriei. Antonescu a urmarit indeaproape modul in care erau executate aceste ordine. In acelasi timp agentii serviciilor secrete si militarii care au avut de-a face cu tiganii din Transnistria au semnalat in toate rapoartele lor faptul ca deportarea constituie o catastrofa. In cazul in care Antonescu ar fi avut in vedere exterminarea tiganilor este putin probabil ca militarii ar fi avut curajul sa redacteze si inainteze astfel de rapoarte in care se descrie situatia mizerabila a tiganilor deportati. Mai mult, in urma faptului ca la deportare printre tigani se raspandise zvonul ca vor fi improprietariti, familii intregi care nu ar fi trebuit deportate s-au suit in trenurile spre Transnistria. In fata conditiilor de acolo - lipsa oricarui loc de munca si dependenta totala fata de autoritatile indiferente tiganii au cerut sa se intoarca in Romania. Antonescu a constituit o comisie care a recomandat repatrierea a 1.200 de tigani dintre cei deportati. In Transnistria au fost deportati aproximativ 25.000 de tigani, dintre care aproximativ jumatate au murit acolo din cauza lipsei de hrana si a bolilor.

Ideile lui Antonescu

In sedinta guvernului din 7 februarie 1941 Antonescu isi formula astfel viziunea cu privire la problema tiganilor: "Toti tiganii din Bucuresti trebuie scosi. Dar inainte de a-i scoate, trebuie sa ne gandim unde ii ducem si ce facem cu ei. Solutia ar fi fost sa asteptam pana se asaneaza Baltile Dunarii, ca sa facem sate tiganesti acolo si sa-i ocupam cu pescuitul etc. (...). O alta solutie este sa intram in tratative cu proprietarii mari. In Baragan, totdeauna a fost lipsa de brate de munca. Sa construim aceste sate, nu definitiv, dar sa facem niste case si baraci, organizatie sanitara, comert, carciumi etc. Sa facem o statistica a lor si sa-i ridicam odata, in masa, si-i aducem in acele sate. Facem trei-patru sate, de cate 5-6 000 familii, si instalam acolo gardieni imprejurul lor, sa nu poata sa iasa. Ei isi traiesc viata acolo si gasesc de munca acolo". Deportarea in Transnistria a aparut ca o posibilitate abia dupa declansarea razboiului impotriva URSS.
La 27 mai 1941 o nota de la biroul lui Antonescu catre Directia Generala a Politiei spunea: " Din ordinul domnului general Antonescu, rog a lua foarte urgente masuri:
a. internarea in lagar a capilor comunisti si a tuturor comunistilor din Iasi, Galati, Constanta, Ploiesti, Bucuresti. Giurgiu.
b. De a se evacua din Bucuresti in minimum de timp toti strainii care nu au domiciliu stabil in acest oras ori care sunt periculosi, cu exceptia germanilor, italienilor, americanilor si in general acelor care nu reprezinta nici un pericol pentru stat.
c. Idem sa scoata tiganii, in special nomazii si satrarii din marginile Bucurestiului.
Domnul general Antonescu mi-a comunicat ca a ordonat mai de mult aceste masuri si pana acum nu s-au executat".

Ordinul de deportare

Ordinul de deportare a tiganilor a fost dat pe 24 mai 1942:" Copie de pe ordinul Presedintiei Consiliului de Ministri nr. 70-S/1942 catre Ministerul Afacerilor Interne
Pentru asigurarea ordinii interne si eliminarea elementelor eterogene si parazitare, am onoare a va transmite urmatoarele dispozitii ale Domnului Maresal Antonescu:
1. Tiganii nomazi, grupati in satre din toata tara, vor fi imediat dirijati pe jos si pe drumurile cele mai scurte, prin organele de jandarmerie, spre Transnistria, unde vor fi instalati prin grija guvernamantului; legiunile de jandarmi vor urmari miscarea lor lunar; se va raporta Cabinetului Militar stadiul ei.
2. Se va face o clasare si o statistica a tiganilor din regiunea Bucuresti, Pitesti, Ploiesti si Buzau, in vederea trimiterii si acestora in Transnistria. Se vor stabili prin clasare categoriile ce vor fi exceptate (cei cu ocupatii folositoare) si se vor face studiile necesare transportului C.F. pana la Dunare (Oltenita-Giurgiu).
Paralel, S.S. al Marinei va studia transportul lor pe apa de la Giurgiu-Oceacov-Bug si, dupa posibilitatile lui de executie, se vor stabili grupele si data plecarii lor. Ulterior, in raport cu posibilitatile de transport, se vor degaja toate centrele urbane si apoi cele rurale de toti tiganii parazitari, retrograzi si necinstiti, pripasiti si tolerati prin o condamnabila nepasare a conducerii treburilor noastre publice de pana acum.
Toate aceste masuri au un caracter strict secret, pentru a se evita sustrageri si agitatii de spirite. Nici organelor de executie, nici satrelor nomade nu li se va arata nici scopul, nici destinatia finala. Ridicarea tiganilor din Bucuresti se va face in masa si prin surprindere, insa organizat si cu omenie. Transportul pe apa se va face in slepuri, sub paza militara cu jandarmi. Hrana pentru toata durata transportului va fi imbarcata la plecare, spre a se evita pe cat posibil opriri si posibilitati de evadare.
Operatia va incepe in luna iunie, pentru a le dea posibilitatea de instalare pe timpul verii si de agonisire a mijloacelor de trai pentru iarna viitoare. Ministerul de interne va convoca o conferinta a tuturor organelor interesate (politie, jandarmerie, C.F., marina, sanatate publica, guvernamant), pentru stabilirea tuturor detaliilor de executie si va prezenta Domnului Maresal planul general al operatiei". In urma acestui ordin au fost deportati in Transnistria 11.441 de tigani nomazi si 13.176 tigani sedentari - un total de 24.686. Deportarile s-au facut intre 15 iunie - 2 octombrie 1942, iar in cursul iernii 1942-1943 s-a declansat tragedia deportatilor lipsiti de hrana si adapost. Ordinul de sistare a deportarilor din toamna anului 1942 a fost dat de Antonescu - insa nu este clar ce l-a facut sa se razgandeasca.

Comisiile de repatriere

In decembrie 1942 au fost formate comisii de repatriere deoarece printre tiganii deportati in Transnistria se gaseau multi care conform ordinelor lui Antonescu nu ar fi trebuit deportati. Comandantul acestei operatiuni a fost numit colonelul Ivascu Lucian, care in urma executarii acestui ordin s-a imbolnavit de tifos si a murit. In urma cercetarilor din Transnistria s-a stabilit ca un numar de 1.211 tigani trebuie repatriati. Acestia ajunsi in Romania au declansat alertarea autoritatilor deoarece erau bolnavi de tifos si indignarea populatiei care nu intelegea de ce au trebuit deportati.
Un agent al Sigurantei a alcatuit un raport extrem de documentat asupra situatiei tiganilor din Transnistria din iarna anului 1942 atragand atentia asupra tragediei care se desfasura acolo: "1. Cu hranirea acestor tigani, autoritatile superioare au dispus de a li se da fie faina de orz sau ovaz si in ultimul timp si faina de porumb, cate 400 grame pentru persoane mari si 200 grame pentru copii, sare si cartofi 150 grame.
In realitate insa, nu li se da zile intregi absolut nimic de mancare si chiar in timpul cat subsemnatul am stat in zona, celor de la Covaliovca si Androtefca nu li s-a dat de catre primaria Covaliovca 2 zile nimic de mancare, pe motiv ca morile sunt stricate si nu pot macina etc.
Dupa declaratiile tiganilor si in special a celor insarcinati cu primirea hranei lor si chiar dupa cele aratate de seful de post si comandantul Escadronului de Cavalerie de la Divizia a 2-a Paza si Comandantul Garnizoanei Covaliovca, capitanul Andreescu, rezulta la fel ca uneori nu li s-a dat nimic ca hrana cate 4-8 zile si deci de la sine se intelege ca atunci cand nu li se da nici aceste minime cantitati de alimente sa plece dupa jafuri, talharii si distrugeri, iar cei in neputinta de a face astfel de operatiuni, de a muri de foame".
In februarie 1943, un raport al Legiunii de Jandarmi Golta arata ca: "Starea de spirit a tiganilor se agita pe zi ce trece, prin tratamentul si regimul de viata ce li se aplica. Ratiile alimentare sunt cu mult prea insuficiente, conditiunile igienice sunt mediocre, asistenta sanitara aproape inexistenta, cazuri de mortalitate frecvente, combustibilul le lipseste cu desavarsire. Curentul aspiratiunilor lor se indreapta spre: - Formarea unei delegatii care cu orice pret sa ajunga la d-l Maresal, caruia sa-i explice situatia reala. - Odata cu venirea primaverii, organizarea lor in bande pentru indulcirea prin forta si jaf a regimului de viata de azi".

Numarul victimelor

Studiul "Deportarea tiganilor si tratamentul lor in Transnistria" publicat de pagina electronica a Yadvashem afirma in concluzii ca: "In anul 1942, in cadrul politicii de purificare etnica promovate de guvernul Antonescu, 25.000 de tigani din Romania au fost deportati in Transnistria. In acest numar erau cuprinsi toti tiganii nomazi, precum si o parte dintre tiganii sedentari - cu totii fiind considerati o <> datorita modului de viata, situatiei infractionale sau lipsei mijloacelor de existenta. Deportatii reprezentau aproximativ 12 la suta din totalul populatiei tiganesti din tara. Din cauza conditiilor de existenta foarte dure din locurile de deportare, indeosebi a foametei, frigului si bolilor, circa 11.000 dintre deportati au murit in Transnistria. Supravietuitorii s-au intors in tara, in primavara anului 1944, odata cu retragerea din Transnistria a Armatei si autoritatilor romane". Acelasi studiu mai arata ca: "In conditiile descrise mai sus, in Transnistria au murit de foame, frig, boli si mizerie multi dintre tiganii deportati. Nu au existat executii organizate de autoritatile civile si militare romane din Transnistria in randul tiganilor. Nici un document nu vorbeste de asemenea executii. Au fost, insa, situatii in care jandarmii au impuscat tigani. Asa s-a intamplat, de exemplu, la Trihati (jud. Oceacov), unde, asa cum se spune intr-un raport din mai 1943, jandarmii i-au impuscat pe tiganii veniti aici din satele vecine in cautare de lucru. Numarul tiganilor morti in Transnistria nu este cunoscut cu exactitate. La 15 martie 1944, cand se pregatea evacuarea in tara a cetatenilor romani fara deosebire de origine, Subinspectoratul General de Jandarmi Odessa a raportat ca avea in cuprinderea sa 12.083 de tigani. Aceasta cifra ii desemneaza pe tiganii care au supravietuit deportarii. Lor trebuie sa li se adauge tiganii care au scapat din Transnistria inainte de data mentionata. Este vorba de persoanele care au fost repatriate, in diferite momente, precum si de cei care au parasit ilegal Transnistria, fara a mai fi trimisi inapoi in locurile de deportare. In cele doua categorii au intrat aproximativ 2.000 de persoane, ceea ce ridica numarul supravietuitorilor la aproximativ 14.000. Aceasta inseamna ca din cei peste 25.000 de tigani deportati, circa 11.000 au murit in locurile de deportare si doar aproximativ 14.000 au supravietuit Transnistriei".

George Damian