MIŞCAREA IREDENTISTĂ UCRAINEANĂ DIN BUCOVINA 1941-1944

Desi activitatea politica In timpul guvernarii antonesciene a fost cu desavirsire interzisa, totusi, In mod firesc, au activat mai multe forte politice de opozitie democrata, antiguvernamentale, antistatale sau subversive.
Dupa eliberarea de catre unitatile Armatei Romane a nordului Bucovinei de sub ocupatia sovietica (iulie 1941) si reinstaurarea autoritatilor Romanesti, in aceasta provincie forta politica cea mai puternica o constituia miscarea iredentista Ucraineana.
Ciudat, dar inainte de a avea un stat, nationalistii Ucraineni au avut revendicari teritoriale fata de Polonia, Cehoslovacia, Rusia sovietica si Romania.
In 1916 la Viena, a aparut lucrarea lui Stepan Rudnyckyj, Ukraina Land und Volk, In care autorul, exponentul opiniei publice Ucrainene, scria ca Basarabia, Bucovina si Maramuresul sunt teritorii istorice Ucrainene: in Basarabia hotarul Ucrainei Mari porneste de la bratul Chiliei si de la Delta Dunarii, mlastinoasa si plina de lacuri, unde salasluiesc astazi urmasii cazacilor Zaporojeni, trece pe la Ismail, atinge limanul Nistrului la Cetatea Alba si de acolo o ia pe Nistru in sus pina la Dubasari, de unde atinge in curbe indefinite Orheiul, Baltile si continua pe obcina dintre Nistru si Prut, atinge acest fluviu la Sulita Noua. In Bucovina, hotarul teritorial Ucrainean atinge mai intii vechea fruntarie Austriaca catre Romania, cuprinde orasele Siret si Radauti, se indoaie apoi intr-o curba spre Cernauti pentru a continua apoi intr-un semicerc deschis spre sud-vest si vest spre Storojinet, Vicov, Moldovita, Cirlibaba, pina la izvoarele Ceremusului Alb, unde trece In Ungaria. In Maramures, hotarul Ucrainei ar duce dealungul Visaului pina la Tisa si de acolo dea-lungul Tisei pe la Sighet pina la Vascau, unde trece Tisa si duce pe coama Gutinului pina la Palod pe riul Tur, unde fruntaria Romano-Ucraineana se termina si incepe cea Maghiara. Dupa cum putem observa, hotarul rivnit de Ucraineni a fost stabilit de sovietici in 1940 si restabilit in 1944, aceasta fiind inca o dovada la teza, precum ca, inspiratorii si autorii cerintelor de a ceda nordul Bucovinei au fost cercurile Ucrainene de la Kremlin.
In nordul Bucovinei, care alaturi de Basarabia era considerat teritoriu istoric Ucrainean, miscarea nationalistilor Ucraineni a fost cea care s-a manifestat cel mai intens, dar si mai ingrijorator prin indrazneala cu care a actionat, fiind poate primejdia cea mai mare pentru integritatea Statului Roman.
Dar, pina a vorbi despre actiunile Ucrainenilor nationalisti in nordul Bucovinei, vom prezenta un scurt istoric al luptei Ucrainenilor pentru constituirea lor intr-un stat independent.
Asadar, activitatile pentru obtinerea independentei de stat a Ucrainenilor (fata de Rusia sovietica), au luat amploare in timpul razboiului civil din Rusia (1918-1922), fiind conduse de Semion V. Petliura (1879 - la 25 mai 1926; a fost omorit la Paris de agentul N.K.V.D., Svartbart) si Evghen Konovalet (1891-1938; comandant al unei divizii de puscasi infanteristi SicevIe Strilti (puscasii din Sici - regiune In jurul careia trebuiau sa se uneasca toate paminturile Ucrainene si sa se formeze Statul Ucrainean independent).
In 1918, nationalistii ucraineni au declarat in mod oficial razboi, atit Rusiei (indiferent daca liderii acesteia urmau sa fie Taristi sau comunisti), cit si conducerii bolsevice Ucrainene. Ca rezultat al luptelor cumplite (in urma carora sate intregi de nationalisti Ucraineni au fost rase de pe fata pamintului si peste un milion de oameni au cazut victime ale acestor confruntari), Ucrainenii nationalisti au fost infrinti, fiind siliti sa se retraga in Polonia, iar fruntasii miscarii au mers in Germania, unde planuiau sa puna din nou mina pe Ucraina intr-un razboi viitor.
In Germania, liderii Ucrainenilor nationalisti s-au bucurat de un sprijin foarte larg din partea autoritatilor de la Berlin: Evghen Konovalet s-a intilnit de doua ori cu Adolf Hitler, care i-a propus ca un grup de Ucraineni nationalisti sa urmeze cursurile scolii Partidului nazist din Leipzig pentru a fi cit mai bine pregatiti politic si militar in lupta antibolsevica. Catre anul 1934, Ucrainenii aveau In Germania doua brigazi militare, cu un efectiv de circa 2.000 de combatanti, potentiali luptatori intr-un eventual razboi Germano-sovietic, care era mult asteptat.
Actiunea politica si de propaganda era coordonata de Organizatia Ucrainenilor Nationalisti (O.U.N.), fondata In ianuarie 1929, la Viena. Liderul organizatiei era Evghen Konovalet, iar ideologul miscarii, D. Dontov, fondatorul nationalismului Ucrainean integral. O.U.N. avea o aripa tinara In frunte cu Stepan Bandera si Kosterev, iar generatia mai veche era reprezentata de Evghen Konovalet si adjunctul lui, colonelul Andrei Melnik. Majoritatea membrilor O.U.N. erau studenti si elevi din Galitia si alte regiuni ale Ucrainei de Vest. Cuiburi ale acestei organizatii au fost formate In Polonia si In alte state europene, unde erau Ucraineni. Printre membrii O.U.N. erau multi intelectuali, emigranti Ucraineni, printre care: Evghen Malaniuk, Oleg Ol'jici, Olena Taliga, Bogdan Kravtin, s.a. La Inceputul anului 1939, O.U.N. numara circa 20.000 de membri, iar scopul urmarit era de a crea Statul Independent Ucrainean, bazat pe economie privata si cooperatista.
Dupa ce l-a lichidat In 1926 pe Semion Petliura, conducerea de la Kremlin si-a pus drept scop lichidarea noului lider al Ucrainenilor nationalisti, deoarece Konovalet reprezinta o primejdie reala, pentru ca se pregatea de razboi impotriva noastra, sprijinit de Nemti. Stalin a hotarit: "sa decapitam miscarea fascismului Ucrainean in ajunul razboiului si sa-i obligam pe banditi sa se anihileze unii pe altii intr-o lupta pentru putere". Ordinul stalinist a fost executat de agentul N.K.V.D. Pavel Sudoplatov la 23 mai 1938, la Rotterdam. Acesta era originar din Ucraina si dupa ce a capatat Increderea conducerii O.U.N., s-a intilnit cu Konovalet intr-un restaurant din Rotterdam pentru discutii "amicale", unde i-a adus si un "cadou" o cutie cu bomboane, in care se afla o bomba instalata de serviciile speciale sovietice. La scurt timp, Sudoplatov a parasit restaurantul si peste vreo zece minute bomba a detonat, atentatul reusind cu succes.
Dupa moartea lui Konovalet, asa dupa cum preconiza Stalin, O.U.N. s-a scindat In doua sectiuni: una condusa de Andrei Melnik si alta de Stepan Bandera.
In Romania interbelica, interesele politice ale Ucrainenilor din Romania erau promovate de Partidul National Ucrainean (U.N.P.), infiintat In 1926 si condus de Vladimir Zalozetzcki. Partidul avea drept scop: 1) evitarea pericolului deznationalizarii; 2) faurirea "Ucrainei Mari"; 3) introducerea limbii Ucrainene In scoli si redeschiderea Universitatii Ucrainene din Cernauti.
Eforturi deosebite erau depuse pentru realizarea punctului 2. Dupa cum se mentiona intr-un Referat al Biroului Studii din Directia Generala a Politiei Romane, intocmit in 1936, "intreaga miscare iredentista Ucraineana din tara este dirijata de Partidul National-Ucrainean de sub presedintia domnului Vladimir Zalozetzcki, care sub firma de partid politic al Ucrainenilor din tara, nu cauta sa serveasca numai interesele culturale si economice ale Ucrainenilor, ci urmareste realizarea Ucrainei Mari, formata din Galitia, Rusia Subcarpatica, Bucovina si Ucraina. Prin iredenta, Ucrainenii de la noi nu urmaresc numai dezlipirea teritoriilor locuite de populatie Ucraineana, dar cauta cu o perseverenta criminala sa dea Bucovinei de Nord caracterul unui teritoriu autohton, apartinind numai lor. In ziarele lor, in manifestatiunile lor culturale ca: reprezentatiuni teatrale, conferinte, sezatori, excursiuni si carti, afirma totdeauna drepturile Ucrainenilor asupra Bucovinei".
Ucrainenii din Romania interbelica mai aveau un sir de organizatii si cercuri studentesti, care, de asemenea, activau in scopul dezvoltarii culturii si spiritului national: Ukrainska Volia, Partidul Social Democrat Ucrainean, Partidul National Taranesc Ucrainean, Narodni Dim, Ruska Besida, Ukrainska Scola, Misciansky Chor, Cobzar, Dovbus, Luh, etc.
In vara anului 1940, Romania a avut de suferit grave pierderi teritoriale. Basarabia si nordul Bucovinei au fost anexate de Uniunea Sovietica. La Intrarea autoritatilor militare sovietice in nordul Bucovinei, membrii-ilegalisti ai O.U.N. si Armata Revolutionara Ucraineana (U.P.A.) a O.U.N., au opus o puternica rezistenta In fata bolsevicilor, considerind nordul Bucovinei drept teritoriu istoric Ucrainean. Mai intens s-a actionat in regiunea localitatilor Vijnita, Vascauti, Putila, Zastavna si Chitmani.
La revenirea autoritatilor Romanesti in iulie 1941 in nordul Bucovinei, Ucrainenii din Bucovina constituiau cea mai numeroasa minoritate etnica. Acestia, pe parcursul celui de-al Doilea Razboi Mondial, dominati de ideea iredentista si a crearii Statului Independent Ucrainean, in care sa intre Bucovina, Basarabia si chiar Maramuresul, s-au manifestat ostil fata de autoritatea Romaneasca.
Razboiul antisovietic a readus in rindul Ucrainenilor speranta crearii Ucrainei Independente, caci ocupatia sovietica a nordului Bucovinei din iunie 1940, a adus In rindul Ucrainenilor o bucurie de scurta durata, fiindca nu au primit mai multe drepturi si nu si-au indeplinit visul crearii Ucrainei Independente.
Fiind solidari cu intentiile Germaniei si Romaniei fata de U.R.S.S, priveau cu multa simpatie trupele Germano-Romane eliberatoare. Insa intentiile autoritatilor Romane, de a-si reinstaura administratia in nordul Bucovinei, i-au facut sa-si manifeste "o oarecare rezerva", care la scurt timp a luat forma unei rezistente. Chiar la intrarea trupelor Romane In Cernauti, Ucrainenii au organizat fata de primirea solemna a Armatei eliberatoare, o contra-manifestatie, purtind pe strazile orasului drapele Ucrainene si portrete ale fruntasului Ucrainean Petliura. Situatia era intr-atit de incordata, incit populatia Romaneasca a fost nevoita sa renunte la primirea solemna a Armatei. Deoarece unii Ucraineni erau inarmati, s-a incercat evitarea oricarui incident. Chiar si acum cind erau deja dezrobiti din jugul bolsevic, Ucrainenii, dupa cum afirma profesorul Torontiu, reprezentantul Bucovinenilor la Bucuresti, n-au avut niciodata sentimente prietenesti fata de poporul Roman.
Pina la reinstalarea autoritatii Romane in teritoriul Bucovinei eliberate, Ucrainenii au format garzi nationale, care au mentinut ordinea publica si au impiedicat devastarile. Inarmate cu arme provenite de la sovietici, garzile au luptat contra trupelor bolsevice in retragere, impiedicindu-le sa aplice tactica "pamintului ars". Nu s-au abtinut si de la unele acte abuzive, in special contra Evreilor, omorind si maltratind mai multe persoane.
Astfel de garzi au fost organizate la Stanesti, Banila pe Ceremus, Vilancea, Zamostea (jud. Storojinet), Cotul Vinatori, Jucica Veche, Lujeni, Mamaesti, Cernauca, Rohozna si Sirauti (jud. Cernauti), etc. In judetul Storojinet, garzile au fost constituite de catre studentul Ucrainean Timus din oraselul Vascauti.
La intrarea Armatei eliberatoare in localitatile locuite in majoritate de Ucraineni, a fost arborat pe linga drapelele Roman si German, si drapelul Ucrainean. Dupa inaintarea trupelor Romano-Germane (si raminerea localitatilor Ucrainene fara nici o autoritate), minoritarii Ucraineni au numit imediat din rindul conationalilor primari si functionari, care au inceput sa administreze comunele folosind numai limba Ucraineana. Corpul administrativ (format exclusiv din Ucraineni) actiona In baza instructiunilor primite de la Centrala Ucrainenilor nationalisti din Cozmeni (jud. Cernauti), ceea ce putea duce la subminarea extinderii suveranitatii Romanesti asupra acestor teritorii.
In aceste comune, reinstaurarea autoritatilor Romane a intilnit mari greutati. La intrarea unitatilor Jandarmeriei, Ucrainenii s-au aratat nemultumiti de venirea "din nou" a administratiei Romane, garzile refuzind de la bun inceput sa depuna armele, opunind rezistenta. In urma interventiilor lui Alexandru Riosanu, imputernicit al Generalului Antonescu pentru administrarea teritoriilor din Bucovina eliberata si a prefectului judetului Storojinet, s-a ajuns la un compromis: garzile au fost dezarmate si trecute sub comanda si controlul sefilor de posturi de jandarmi, iar Ucrainenii in schimb, si-au mentinut aparatul administrativ si drapelul pe institutiile publice. Ulterior, dovedindu-se ca Ucrainenii isi organizau clandestin formatiuni armate, s-au luat masuri pentru dezarmarea si desfiintarea lor, iar primarii Ucraineni au fost inlocuiti cu primari Romani si drapelele Ucrainene date jos, mentinerea ordinii publice trecind exclusiv in grija jandarmilor.
Fiind indemnati de fruntasii lor sa fie pregatiti "pentru rasturnarea oricarei autoritati straine", Ucrainenii nu dadeau ascultare administratiei revenite, crezind ca aceasta s-a instalat provizoriu. Manifestind o puternica romanofobie, nu ocoleau sa-si insulte concetatenii de origine etnica Romana. In acest sens, ministrul Justitiei, C. Stoicescu sublinia ca, "in Cernauti, ucrainenii persista in atitudinea lor dusmanoasa fata de tot ce este Romanesc". Iar inspectorul general N. Rusu, din Ministerul Culturii Nationale si Cultelor, dupa vizitarea orasului Siret, jud. Radauti, relata ca, pretutindeni se vorbeste Ucraineste (fapt care se petrecea foarte rar pe timpul stapinirii Austriece), numeroase femei (si copii) sunt incinse cu brie nationale (in culorile galben-albastre), iar propaganda Ucraineana "nu a fost nicicind atit de pronuntata". "Am inteles" conchidea N. Rusu "ca ne gasim intr-un focar, care a Inceput sa arza cu furie". Tendinta de a vorbi numai In Ucraineana se accentua pe parcursul timpului din ce in ce mai mult. Taranii refuzau sa-si trimita copiii la scoala, pentru a nu-i invata Romaneste. De educatia lor se ocupau organizatiile nationaliste, educindu-i prin citirea diferitelor carti patriotice. Aceiasi situatie era atestata si in perioada interbelica: la 24 ianuarie 1921 seful Serviciului Special de Siguranta Cimpulung raporta: "Acestia (Ucrainenii) ne urasc atit de mult incit, desi stiu Romaneste la perfectie, cind vorbesti cu ei spun ca nu stie decit Ruseste. Acest fapt denota ca-n judetele de peste Prut se face propaganda ucraineana cu scop vadit contra statului. In circumscriptia noastra ii avem in continua supraveghere pe citiva intelectuali. Seful serviciului, Giossan".
Multi dintre minoritarii Ucraineni au declarat autoritatilor rezistenta pasiva: refuzau sa participe la reconstructia podurilor distruse (motivind ca nu au carute), sabotau lucrarile agricole si se eschivau de la plata impozitelor, nu-si dadeau concursul la subscriptiile "Darul Soldatului" si "Ajutorul de Iarna".
Totodata manifestau nemultumiri de ordin social-economic, fiindca, dupa cum sustineau, au fost: a) Indepartati din serviciu functionarii de origine Ucraineana ramasi sub ocupatia sovietica; b) sistate pensiile pensionarilor ramasi in Bucovina ocupata; c) lipsiti (este adevarat ca doar pentru inceput) de dreptul de a face comert, de a vinde-cumpara pamint, etc.
Cei nemultumiti de noua autoritate, au fost lasati liberi sa plece din Bucovina. Ucrainenii (precum si cei de alte etnii) originari din Ucraina, care se aflau la revenirea autoritatilor Romane in Basarabia si in nordul Bucovinei, dar si Ucrainenii Bucovineni si Basarabeni, puteau pleca in teritoriile istorice Ucrainene, restul urmind sa fie treptat evacuati In Ucraina dupa stabilirea aranjamentelor privind schimbul de populatie.
Ucrainenii periculosi pentru siguranta Statului Roman (in special cei ce sprijineau ideea iredentista din Bucovina), urmau sa fie internati in lagar. Pe parcursul operatiunii de identificare si internare a acestora, jandarmii erau atentionati "sa fie cu tact si sa nu se procedeze decit legal si in caz bine dovedit cu energie".
La recensamintul din 1941, unii Ucraineni din oportunitate s-au declarat "Romani" (nationalistii Ucraineni prin amenintari la adresa conationalilor incercau sa preintimpine aceasta actiune), iar altii s-au declarat "Germani" in timpul recensamintului populatiei de origine etnica Germana (in vederea constituirii grupului etnic German din Bucovina), deoarece, dupa cum se considera, aceasta le deschidea noi perspective pentru viitor.
Populatia majoritar Ucraineana din nordul Bucovinei, buna organizare si activitate a nationalistilor Ucraineni, a format o miscare, care pina atunci nu s-a manifestat atit de puternic si care asculta de ordinele Organizatiei Ucrainenilor Nationalisti, ce isi avea sediul In Guvernamintul General (in teritoriul statului Polonez desfiintat In septembrie 1939).
In urma proclamarii, fara succes, a Statului Ucrainean Independent (deoarece autoritatile Germane nu l-au recunoscut) la 30 iunie 1941, la Lemberg, de catre Stepan Bandera, si a divergentelor interne (care au inceput dupa moartea lui Evghen Konovalet), O.U.N. s-a divizat oficial in doua fractiuni: banderista (O.U.N.) , sub conducerea lui Stepan Bandera si melnikista (O.U.N. - M), in frunte cu colonelul Andrei Melnik.
Banderistii luptau pentru crearea Ucrainei Mari fara concursul german, avind lozinca: "Ucraina independenta prin singe ucrainean". Ei urmareau sa produca o miscare impotriva statelor ocupante ale teritoriilor Ucrainene, fiind gruparea cea mai refractara. Acest plan urma sa fie realizat prin: 1. pregatirea maselor pentru rezistenta pasiva si sabotaj economic fata de autoritatile Germane si Romane, pentru ca astfel sa le determine sa mearga la colaborare si concesiuni politice si teritoriale; 2. comiterea de atentate contra sefilor de autoritati Germane si Romane, (ca protest fata de stapinirea Romaneasca a Bucovinei) pentru a periclita relatiile Romano-Germane. Erau sustinuti de studenti, elevi, liceeni si liber profesionisti. Sediul banderistilor Bucovineni se afla la Cernauti.
In cadrul acestei fractiuni era un curent moderat, care isi limita actiunile la demersuri diplomatice, pretinzind ca aveau un specific "national-socialist".
Melnilkistii sustineau politica germana, avind ferma convingere ca autoritatile de la Berlin vor facilita crearea unui Stat Ucrainean si numai alaturi de Germania se va realiza acest deziderat. Preconizau sa organizeze un plebiscit in toate teritoriile populate de Ucraineni, dupa care, in urma acordului general al populatiei, sa contopeasca aceste teritorii (inclusiv si nordul Bucovinei) intr-un singur organism teritorial, administrativ si politic Ucrainean.
Prin ponegriri, informatii false si defaimatoare, aceste doua grupari luptau pentru intiietate in conducerea miscarii de eliberare nationala.
In Bucovina era sprijinita actiunea banderistilor. Dupa cum informa la 29 ianuarie 1942 Inspectoratul Jandarmeriei Cernauti, "gruparea melnikista din cauza lipsei unor elemente energice si hotarite, si datorita aspiratiunilor sale evolutive, nu prea are ascendent asupra Ucrainenilor din nordul Bucovinei".
Teritoriul in care activau Ucrainenii iredentisti (nationalisti), fara a face vreo deosebire Intre curentele sus mentionate, cuprindea (zona de frontiera): Valea Ceremusului, de la Iablonita - Vijnita, pina la Oraseni si restul frontierei conventionale cu Guvernamintul General, de la Oraseni - Ivancauti - Babin, pina la Schit si (zona interioara), cu centre importante la Cernauti, Lentesti, Lujeni, Tg. Nistrului, Cozmeni si Seletin. Conform unei note informative a Comitetului de conducere a iredentei Ucrainene din Cernauti, adresata la sfirsitul lui august 1942, conducerii din Lemberg, situatia numerica a iredentistilor Ucraineni din Bucovina se prezenta astfel: 92 de intelectuali, 32 de comercianti, 38 de persoane ocupate in intreprinderile comerciale si 2.098 de agricultori, in total 2.260 de membri.
Manifestarile active ale minoritarilor Ucraineni se datorau si sprijinului pe care il aveau din partea Germanilor. La inceput insa, se credea ca sunt sprijiniti ocult de catre Unguri. Pe linga Comandamentul Militar German din Bucovina (Deutsche Ostkommandatur) a fost constituit Consiliul National al Ucrainenilor (C.N.U.) din care faceau parte dr. Dutceak Vasile, (avocat), Haras Nicolae (director de scoala, pensionat), dr. Kirilov Anton (avocat), Dzuleba N., (ing. silvic), dr. Krauciuk Stepan (avocat), dr. Huzar Vladimir (medic), Karbulitki N. (director de scoala, pensionat), toti consilieri si Bendak Dimitrii (ing. chimist), In calitate de presedinte. Consiliul desfasura o vie activitate atit pe plan intern, cit si pe plan extern, urmarind scopul de a demonstra forurilor Germane ca, minoritatea Ucraineana din Bucovina este nemultumita de administrarea Romaneasca, staruind in a-i convinge pe Germani si a-i determina sa hotarasca in favoarea alipirii nordului Bucovinei si Basarabiei la viitorul Stat Ucrainean sau trecerii acestor teritorii sub protectoratul German.
Aproape zilnic erau prezentate plingeri la Comandamentul German din Cernauti, In care nationalistii Ucraineni invinuiau autoritatile Romane de persecutii, maltratari si ilegalitati de orice fel. Frecvent inaintau memorii conducerii de la Berlin In care cereau autonomie politica, economica si culturala. Liderii Ucrainenilor Bucovineni au intervenit si la ministrul de stat German Pflaumer (venit in Romania in calitate de consilier pentru organizarea administrativa a Basarabiei si Bucovinei) si au Inaintat memorii Ambasadei germane de la Bucuresti, au participat la consfatuirile O.U.N. din strainatate. In perioada interbelica, reclamatiile unor persoane si organizatii din strainatate si din Tara (care de obicei nutreau sentimente revizioniste si iredentiste anti-Romanesti) impotriva politicii guvernelor Romane fata de minoritati erau destul de frecvente. Insa, in majoritatea cazurilor ele erau neintemeiate si nu plecau de la insasi minoritarii din Bucovina.
Referitor la aceasta situatie, Ion Antonescu, Conducatorul Statului Roman, a ordonat la 9 decembrie 1941, "ca aceasta stare de lucruri sa inceteze". Ordinul a fost executat prin dizolvarea C.N.U., care a dus la proteste inversunate din partea iredentistilor Ucraineni. In raportul Guvernamintului Provinciei Bucovina pentru luna ianuarie 1942, se spunea ca, "desfiintarea Biroului ucrainean (C.N.U.) din Comandatura Germana [...], a produs o mare nemultumire in rindurile acestei minoritati, in special intre conducatori". De comun acord cu Consulatul German de la Cernauti, li s-a interzis conducatorilor Ucraineni sa mai depuna plingeri la autoritatile Germane, iar Comandamentul German din localitate nu trebuia sa le mai dea curs acestor demersuri, care erau indreptate in contra intereselor Romanesti.
La sfirsitul anului 1941, conducerea iredentistilor Ucraineni din Bucovina a inaintat autoritatilor Romane un memoriu, in care si-au inserat plingerile: 1) organele politiei aresteaza si interneaza o multime de Ucraineni sanctionati pentru activitate comunista, dar care de fapt erau cunoscuti ca fiind infocati antibolsevici; 2) sunt arestati si internati cei ce au reusit sa dezerteze din Armata Rosie; 3) Directiile scolare secundare refuza sa inscrie pe copiii Ucraineni la scoala, motivind cu lipsa locurilor vacante; in scolile primare este suspendata predarea limbii Ucrainene; 4) pensionarilor Ucraineni, care constrinsi fiind, au lucrat sub ocupatia sovietica, nu li se plateste pensia; 5) jandarmii forteaza pe taranii si meseriasii Ucraineni sa munceasca fara plata pe gospodariile lor; 6) jandarmii interzic Ucrainenilor sa vorbeasca Ucraineste, etc. La toate acestea, Inspectoratul de Jandarmi Cernauti a dat urmatoarele explicatii: 1) toti cei arestati si internati pentru activitati comuniste, au fost condamnati in baza unor dovezi concrete; 2) un jandarm a fost gasit vinovat pentru lovire si ridicare de bunuri dintr-o locuinta; 3) copiii Ucrainenilor din contra, sunt "ademeniti prin diferite mijloace" sa vina la scoala; 4) pensiile nu erau platite nimanui, avind loc trierea pensionarilor care au lucrat sub regimul de ocupatie; restul invinuirilor imputate nu corespundeau adevarului.
Conducerea O.U.N. din Lemberg, fiind Ingrijorata de sciziunea miscarii, (care facea imposibila realizarea idealurilor nationale), a organizat la sfirsitul lunii octombrie 1942, la Lemberg o consfatuire, cu participarea gruparilor melnikista si banderista. La intrunire au fost prezenti Zenon Kuzela, presedintele Institutului Ucrainean din Lemberg, Demetro Levitki, presedintele Comitetului National din Lemberg si colonelul Omelcenko, presedintele misiunii nationale Ucrainene la Berlin. In urma discutiilor din cadrul acestei Intruniri, s-a ajuns la o impacare aparenta, banderistii urmind sa se subordoneze gruparii melnikiste, alcatuind sectiunea terorista, care sa se ocupe si de organizarea celulelor in toate teritoriile locuite de Ucraineni. Insa, catre mijlocul lunii decembrie 1942, intelegerea de la Lemberg nu mai era valabila, Ucrainenii Impartindu-se In doua tabere: pro si contra impacarii. Aceste divergente i-au facut pe liderii miscarii sa lanseze citeva apeluri catre Ucraineni, indemnindu-i la "unitate politica".
O alta conferinta, care de asemenea a urmarit realizarea unitatii politice a miscarii nationalistilor Ucraineni, a avut loc in septembrie 1943 la Berlin. Si de aceasta data tratativele dintre cele doua tabere au esuat, miscarea Ucraineana raminind divizata pina dupa sfirsitul razboiului.
Pina la aceste intruniri, in august 1939, la Roma, a avut loc a doua Mare Adunare a O.U.N., la care au dominat melnikistii si, ca rezultat, Andrei Melnik a fost ales lider al Organizatiei. Insa In februarie 1940, la Krakow, a avut loc o intrunire la care au fost abrogate hotaririle Adunarii de la Roma si a fost alcatuit programul revolutionar al O.U.N., care trebuia realizat de gruparea lui Stepan Bandera. Cu concursul german, O.U.N. a organizat Legiunea nationalistilor Ucraineni, formata din corpurile Nachtigal si Roland. Legiunea trebuia sa-si dea concursul la administrarea teritoriilor ocupate de trupele Germane si avea mai putin de 600 de militari. Dupa proclamarea (esuata) a independentei Statului Ucrainean, Stepan Bandera si alti lideri banderisti au fost arestati de autoritatile Germane si internati in lagarele de concentrare Sachsen-Hausen si Oranienburg. A fost internat in lagar si Andrei Melnik. Dupa arestarea celor doi lideri, fractiunile miscarii erau conduse din Lemberg: gruparea melnikista prin dr. Levitki si banderista prin B. Iaworski, activitatea lor fiind extinsa si asupra Bucovinei. La 10 decembrie 1942, B. Iaworski a vizitat Cernautiul, unde s-a intilnit cu banderistii din zona, spunindu-le ca, In viitor vor actiona dupa directivele din Lemberg si ca Bucovina, Galitia si Ucraina Subcarpatica vor forma, in acest sens, un tot Intreg.
Catre mijlocul anului 1943, idealurile Ucrainenilor nationalisti ramineau in continuare nerealizate. Multi nu mai credeau in reusita gruparii banderiste, care s-a dovedit a fi foarte promitatoare in anul 1941. Astfel ca, in vara anului 1943, o buna parte a nationalistilor Ucraineni si-au Indreptat sperantele catre conducatorii Biroului de Propaganda Ucraineana din Londra, Iakov Makohin si profesorul Kiselevski. Acestia sfatuiau pe fruntasii Ucraineni din Galitia si Bucovina sa mearga ca voluntari in Armata Germana si Romana, si dupa ce vor primi arme si vor fi instruiti, sa declanseze impreuna cu populatia civila, o grandioasa rascoala In spatele frontului, incercind constituirea Statului Ucrainean.
Tot In anul 1943, toamna, in unele cercuri ucrainene, In frunte cu dr. Kirilov, se discuta perspectiva intelegerii minoritatii ucrainene cu Statul Roman.
Activitatea iredentei Ucrainene din Bucovina, dupa cum am spus, se desfasura conform directivelor O.U.N. Organizarea executivului pe teren avea o structura ierarhica bine determinata, constituirea caruia a inceput pe timpul ocupatiei sovietice, fiind desavirsita dupa 5 iulie 1941 (eliberarea nordului Bucovinei de sub regimul sovietic). Conducerea centrala si-a stabilit sediul la Cernauti, sub denumirea de "Krai" (tinut), fiind condusa de Mihai Colotelo, denumit "Kraiovei". Al doilea organ de conducere regionala purta denumirea de "Oblasti" (regiune), cu sediul tot la Cernauti, denumit si "Monte Karlo". Imputernicirile lui erau extinse asupra nordului Bucovinei si anume, asupra judetelor Cernauti, Storojinet si comunelor Ucrainene din judetul Radauti, toate sub conducerea lui Miroslav Haiduk. Centrala conducerii judetului Storojinet, denumita "Okruh" (district), avea sediul in comuna Lucavatul de Sus si era sub conducerea lui Gheorghe Polamariuk. Urmatoarea subdiviziune era "Nadraionul". De obicei, judetul se impartea in trei "nadraioane", care era format din trei "Raioane", acestea la rindul sau fiind formate, din cite 2-3 "Pidraioane". "Pidraioanele" erau alcatuite din "stanesni" si conduse de cite un "stanesnii". "Zvenul", era cea mai mica subunitate, format din 3 persoane si condus de un "zvenevoi". Trei sau mai multe "zvenouri" formau o "stanesni".
Cele mai active subdiviziuni ale miscarii Bucovina erau in judetul Storojinet, si anume, in localitatile Vijnita, Visnicioara, Bahna, Cernatesti, Berhomet pe Siret, Lucavat pe Siret, Catrineni, s.a.
Fiecare membru purta ascunsa o insigna, "trizub" (care reprezenta simbolul national ucrainean) si avea un carnet de membru (carnete de membru similare erau si la Ucrainenii nationalisti din Transnistria, aveau pe ele un "trizub" si inscriptia: "Vom redobindi statul Ucrainean sau vom pieri luptind pentru el"). Drapelul militantilor Ucraineni era alcatuit din doua fisii: albastra si galbena, cu un "trizub" de aur pe cimpul albastru. O.U.N. avea si steag propriu rosu-negru, cu o cruce rosie pe cimpul negru (culoarea rosie simbolizind singele, iar cea neagra pamintul, ceea ce insemna ca "pamintul va fi al nostru (al Ucrainenilor), numai atunci cind vom varsa singe pentru el"). Imnul Ucrainenilor era "Sce ne vmerla Ukraina (Ucraina Inca nu a murit)", iar marsul "Rodelis mi (Ne-am nascut noi)". Sarbatorile nationale erau: Ziua ideii Ucrainene (22 ianuarie - in aceasta zi, in anul 1918 a fost proclamata la Kiev, independenta Ucrainei); Ziua de nastere a lui Taras Sevcenko (23 martie, nascut in anul 1814); Ziua Conducatorului; Ziua Armei (31 august - in aceasta zi, in 1919 s-au unit armatele Ucrainene, formind Armata Statului Ucrainean) si Ziua Eroilor.
In teren, tendinta miscarii Ucrainene era ca in fiecare localitate sa existe "un om de-al nostru, un sediu al nostru, un grup de oameni ai nostri si miscarea noastra". In fiecare casa sa existe "trizub" si portretele conducatorilor, o carte de cintece si una de istorie a Ucrainei. Societatile O.U.N. (este vorba de Prosvita /societate culturala/, Sici, Jenocea, Slujba Ukraini, etc.), precum si bibliotecile, si expozitiile, militia si celelalte organe de stat, trebuiau sa fie in miinile Ucrainenilor. Doar asa, precum si printr-o instructie ideologica si de profilaxie (de interzicere a fumatului si a consumului de alcool), O.U.N. dorea sa creeze un tip nou de Ucrainean: un luptator pentru libertatea Ucrainenilor, un creator al vietii noi Ucrainene.
O.U.N. era in mare parte finantata de Marele Stat Major al Armatei Germane. De asemenea, o sursa financiara o reprezentau cotizatiile membrilor si primea sume mari de bani de la Ucrainenii din S.U.A. si Canada, pentru renasterea Statului Ucrainean. (De mentionat ca, atunci cind liderii O.U.N. se aflau refugiati in Germania, inainte de razboi, "comunitatea ucraineana era foarte saraca si nu prea huzurea"). O parte a mijloacelor financiare se acumula in interiorul organizatiei, este vorba de cotizatiile membrilor, care se colectau lunar intru sustinerea propagandei si procurarea armamentului, necesar declansarii "revolutiei nationale". Pentru a-si mari fondurile, O.U.N. punea in vinzare timbre postale, carti ilustrate in culori si cu simboluri nationale, manifeste, insigne, brosuri, calendare, etc.
Dupa declansarea razboiului antisovietic, O.U.N. a introdus un impozit national, la care trebuiau sa contribuie nu numai membrii miscarii, dar si toti etnicii Ucraineni, inclusiv si cei din Bucovina. Potrivit informatiilor detinute de Inspectoratul General de Politie Cernauti, contributia taranilor Ucraineni din nordul Bucovinei la acest "impozit national" pentru anul 1942/1943 a constituit circa 20.000 de lei. Banii erau incasati de subunitatile primare si centralizate de jos in sus, conform structurii ierarhice.
Din cauza frontierei slab pazite dintre Bucovina si Guvernamintul General, In teritoriul Romanesc reusea sa patrunda, in cantitati mari si in numar mare, material propagandistic si propagandisti. Tot materialul de propaganda era adus in zona compact locuita de Ucraineni din apropierea frontierei (in regiunea de pe Valea Ceremusului), de unde pornea din comuna in comuna spre interior. Trupele Germane din Bucovina contribuiau si ele la transportarea sau depozitarea materialului de propaganda.
Aproape zilnic veneau din Galitia in comunele Bucovinene misionari Ucraineni. Acestia isi indemnau conationalii sa vorbeasca numai Ucraineste, chiar si cu reprezentantii autoritatilor. Isi manifestau deschis ostilitatea fata de autoritatea Romaneasca, promovind o puternica campanie de Romanofobie, sfatuiau pe tarani sa saboteze muncile agricole, iar pe mobilizatii Ucraineni sa dezerteze din armata, etc.
Aceeasi propaganda era dusa si de activistii locali (studenti, invatatori, preoti): lansau diverse zvonuri alarmiste, provocind ingrijorarea si neincrederea populatiei fata de autoritati. Pentru a "mari" numarul Ucrainenilor, cautau sa convinga locuitorii de origine etnica Hutana sa se numeasca "Ucraineni". Fotografiau diverse scene din viata cotidiana, pe care le interpretau cum le convenea, ca mai apoi sa le trimita In Galitia pentru a fi exploatate propagandistic.
In manifestele si brosurile cu caracter iredentist si nationalist Ucrainean raspindite in Bucovina, populatia Ucraineana era chemata sa se pregateasca de "ziua razboiului", pentru formarea Statului Ucrainean. Indemnau la violenta, anarhie si nesupunere, sfatuiau conationalii sa se penetreze In aparatul administrativ. Mai multi tineri Ucraineni din Bucovina au plecat in Galitia, unde au fost pregatiti si specializati in diferite domenii (in special In economie). La fel, au plecat In Galitia si functionarii care nu au fost reprimiti in serviciu In Bucovina dupa revenirea autoritatilor Romane. Toti acestia urmau sa fie folositi in institutiile de stat din Bucovina, cind aceasta va fi inglobata in viitorul Stat Ucrainean Independent. A fost raspindita cartea colonelului Andrei Melnik, "Cum a murit Olga Besarabova", in care eroina povestirii s-a jertfit In lupta pentru crearea Ucrainei Mari, chemind cititorul sa-i urmeze exemplul. Printre lucrarile istorice folosite ca tribune pentru propaganda, era si cea a lui D. Dorosenko, Istoria Ucrainei, (In limba Ucraineana), Lemberg-Krakowia, 1942, despre care Revista Bucovinei (nr. 12, decembrie 1942, p. 477) scria ca, faptele expuse in aceasta lucrare "oscileaza Intre neserios si jignitor" si a lui G. Leibbrandt, Ukraine, Berlin, 1942.
Legaturile dintre organizatiile Ucrainene erau intretinute prin curieri, care faceau cursa: Cernauti - Galitia - Berlin; Cernauti - Bucuresti, etc. Ucrainenii din Germania transmiteau prin curieri diverse instructiuni conationalilor din teritoriile "ocupate", tot prin ei aflau despre activitatea iredentista, starea de spirit a populatiei din acele teritorii. Cele mai preferate puncte de trecere ale curierilor din Bucovina erau Rastoace, Vijnita, Milie, Vascauti si Babin, unde existau toate conditiile necesare pentru libera actiune (vaduri mici ale Ceremusului, lunci dese, sate populate de Ucraineni de mare incredere, etc.
S-au depus eforturi pentru a desfasura campania de propaganda nu numai cu materialele si resursele venite de peste hotare, dar si cu cele din Bucovina. In toamna anului 1941, nationalistii Ucraineni preconizau sa Inceapa publicarea (clandestina) in Bucovina a ziarului de propaganda Zvinok (Clopotul). La Cernauti au fost infiintate organizatiile cultural- propagandistice Bandera, precum si un cor cu orchestra numit Zelena Bukovina, care cutreiera Bucovina si Galitia in scop de propaganda.
Fata de actiunile propagandistilor Ucraineni, In decembrie 1941, administratia Romaneasca a luat masuri ca "toti cei ce au intocmit si au raspindit manifeste iredentiste, precum si cei ce adreseaza plingeri oficiale altor autoritati locale decit celor Romanesti, sa fie arestati si trimisi in lagarul de la Tg. Jiu". In baza acestei decizii, pina la 4 februarie 1942, au fost intocmite liste cu cetatenii Romani de origine etnica Ucraineana, care au activat in contra intereselor Statului Roman, listele incluzind 123 de persoane.
La 14 ianuarie 1942, in sedinta Consiliului de Ministri (de Colaborare), la care au participat Guvernatorii Provinciilor Basarabia, Bucovina si Transnistria, maresalul Antonescu a dat urmatoarea dispozitie: "Ucrainenii, care activeaza politiceste, cari continua sa faca propaganda, cari fac manifestatii de orice natura, cu steaguri, etc. ii bagati In lagar. Cine a trecut frontiera dincolo, nu mai are voie sa se intoarca; cine s-a intors clandestin, va fi impuscat. Cind a trecut frontiera si-a pierdut cetatenia si nu se mai poate intoarce in tara. Inca odata va spun sa procedati energic, sa fiti fara crutare". Maresalul Antonescu a mai dat dispozitii in acest sens: "Cui nu-i place in tara Romaneasca, sa plece. Cine se amesteca sa traga consecintele. Deci, Ministerul de Interne le va da un avertisment si daca continua sa mai aiba gura, afara din tara, sau in lagar"; "Sa fie toti arestati, care calca legile Statului, oricine i-ar proteja, judecati cu precadere si inchisi definitiv", etc.
In perioada 1 aprilie 1942-1 aprilie 1943 au fost deferiti justitiei (459), condamnati (42), internati (54), trecuti peste frontiera (421) si evacuati In Transnistria (3.415), 4.391 de minoritari, in cea mai mare parte, Ucraineni. In semestrul I al anului 1943, In judetul Cernauti, au fost identificati 1.200 de iredentisti Ucraineni, in jud. Storojinet - 607, In jud. Hotin - 116, In jud. Cimpulung - 50, jud. Suceava - 59 si in jud. Radauti - 208. Pina la data de 15 decembrie 1943, Curtea Martiala Cernauti a clasat (234), achitat (319), condamnat corectional (26), la munca silnica (74), la moarte (5) si erau in curs de judecare (118), si cercetare (155), un total de 931 de iredentisti Ucraineni.
Nu a fost admisa reintoarcerea unor refugiati Ucraineni care au plecat in Germania, impreuna cu etnicii Germani (in perioada de ocupatie sovietica a nordului Bucovinei), deoarece erau cunoscuti ca fiind infocati iredentisti. De mentionat ca, dupa eliberarea Basarabiei si nordului Bucovinei, ziarul Ucrainean Jittia, care aparea la Bucuresti (nr. 20 din 5 octombrie 1941), a publicat urmatoarea informatie: "Ukrainskii wesnek" (Berlin, In rubrica "Din Inalta Conducere O.U.N.") aduce la cunostinta tuturor Ucrainenilor din Bucovina si Basarabia (refugiati), sa se intoarca urgent in tara si propriul lor pamint".
Chiar si in urma pedepselor aplicate unor nationalisti Ucraineni si a interdictiilor impuse de autoritatile Romane, spiritele iredentistilor nu s-au temperat, ci din contra, ei au devenit si mai indirjiti si mai dornici de a lupta. Pentru a calma situatia din nordul Bucovinei, la 1 iunie 1943, Ion Antonescu a luat decizia: "Toti Ucrainenii cari fac orice fel de agitatii sa fie transportati cu familiile In Transnistria pe Bug. Paminturile si casele lor sa fie date in folosinta Romanilor. Decizia o da Guvernamintele. Executia o face prin Ministerul de Interne in acord cu Transnistria".
Pentru a solutiona intrucitva problema Ucraineana din Bucovina, V. Dimitriuc, fost Subsecretar de Stat, originar din Bucovina, a propus la 27 februarie 1942, sa se organizeze o miscare "benevola" a populatiei ucrainene din Bucovina spre Transnistria. Autorul mentiona ca, pentru reusita actiunii, Guvernamintul Transnistriei trebuie sa lanseze un apel catre populatia Ucraineana din Basarabia si Bucovina ca sa vina in "bogata provincie a Transnistriei", unde li se vor acorda loturi de pamint mult mai mari decit le au in cele doua provincii. Insa, aceasta propunere s-a dovedit a fi nepotrivita momentului, urmind ca realizarea ei sa aiba loc doar dupa finele razboiului. In schimb, Ucrainenilor Bucovineni li s-a propus In septembrie 1942, sa mearga benevol la munca remunerata in Germania, (propunere ce era valabila si pentru Romani).
Actiunea nationalistilor Ucraineni a scazut aparent pentru o scurta perioada doar catre luna iulie 1943, iar in septembrie 1943 Corpul de Graniceri din Bucovina informa ca, "Ucrainenii continua a fi ostili si trimit scrisori de amenintare jandarmilor" (la Vijnita, Banila, Ispas).
Promptitudinea si insistenta actiunilor Ucrainene se explica si prin existenta In Galitia invecinata a unor formatiuni militare Ucrainene, care le dadeau mult curaj si incredere Ucrainenilor din Bucovina. Cu atit mai mult ca, acestea erau incadrate cu multi Ucraineni Bucovineni. Dupa reinstaurarea administratiei Romanesti in nordul Bucovinei, multi tineri Ucraineni au plecat in grupuri In Galitia pentru a se inrola in Armata Ucraineana, care se forma In localitatea Kosov. Numai la sfirsitul lunii iulie 1941, au plecat circa 800-900 de tineri. Pentru a mari afluxul voluntarilor In formatiunile militare din Galitia, in teritoriul Bucovinei erau raspindite manifeste, care chemau tinerii sa se inroleze in Armata Ucraineana, care va lupta pentru crearea Ucrainei Mari. Autoritatile Romanesti cu nimic nu au impiedicat plecarea lor, chiar din contra, au incurajat-o: la 11 august 1941, legiunile de jandarmi din Bucovina au primit urmatorul ordin: "Veti acorda tot sprijinul tinerilor Ucraineni ce parasesc tara pentru a se inrola in armata Ucraineana. Veti lua masuri pentru a li se ridica cetatenia Romana. Acestor tineri nu li se mai permite intoarcerea in tara". Autoritatile Romane nu au reactionat in nici un fel nici in iulie 1941, cind o misiune Germana a instruit in comuna Frumosul, jud. Cimpulung, tineri Ucraineni din intreaga Bucovina, care mai apoi au fost dusi In Ucraina.
Cu toate ca le-a fost interzis sa mai revina In Bucovina, unii dintre cei plecati In Galitia au reusit sa vina acasa "in vacanta" trecind fraudulos frontiera. Aici, plini de mindrie, cutreierau satele in uniforma de politisti Ucraineni si distribuiau material de propaganda conationalilor. Defilau pe strazile oraselor, laudindu-se prietenilor ramasi in Bucovina cu realizarile lor; nu scapau nici o ocazie pentru a-i intimida pe gardienii publici. In vederea Indepartarii acestei stari de lucruri, maresalul Antonescu a dat urmatoarele ordine prin rezolutii (scrise pe mai multe rapoarte ale institutiilor de Stat): "Sa fie toti arestati si bagati in lagar. Sa se discute si la Consiliul de Colaborare"; "Sa fie pusi la locul lor. Sa li se interzica uniforma. Sa nu faca premilitarie, ci munca de folos obstesc" (ordinul se referea la cei ce nu plecasera peste hotare, dar purtau uniforme); �Sa fie arestati si bagati in lagare. Sa fie arestati fara ezitare si condamnati pentru port ilegal de arme si pentru intrare in tara ilegal. Ce asteptati, sa va imboldesc sa executati legile tarii? Ordine noi si drastice sa se dea imediat"; "Cine este prins cu arme, sa fie imediat sanctionat cu toata asprimea legii. Generalul Calotescu (guvernatorul Bucovinei) sa dea ordonanta clara si sa le anunte fara ezitare. Orice act de sabotare in spate trebuie reprimat la timp". Toate aceste dispozitii ale maresalului Antonescu au fost date in lunile ianuarie-februarie 1942.
La mijlocul anului 1943, in Galitia a fost formata divizia Ucraineana Vinatori Galitieni SS ("SS" - abreviere de la "Sicevie Strilti" - puscasii din SIci). Aceasta formatiune (cu un efectiv de 1.000 de oameni), sub presiunea sperantelor pierdute In posibilitatea crearii Statului Ucrainean pe cale politica si exclusiv cu ajutorul Germaniei, profitind de slabirea puterilor Axei, a declansat la 14 iulie 1943 In Galitia, o actiune armata contra autoritatilor Germane, care urma sa fie extinsa si asupra Bucovinei dupa un plan stabilit din timp, insa a fost inabusita de germani.
Asa dar, incepind cu anul 1943, nationalistii Ucraineni au trecut la solutia fauririi Statului Ucrainean independent prin lupta armata, iar in Bucovina iredenta Ucraineana a declansat lupta de gherila; "In locul activitatii lente a izbucnit lupta fatisa, glontul luind locul manifestelor atitatoare, iar bandele armate, pe cel al clandestinismului".
Majoritatea tinerilor Ucraineni, care au fost mobilizati in Armata Romana, dupa perioada de instruire dezertau. Unii dintre ei s-au constituit in bande armate, cu scopul de a intimida autoritatile. Astfel, In iunie 1943, au fost semnalate In padurile comunelor Rastoace si Marinceni, jud. Storojinet sl Gura Putilei, jud. Radauti, bande de Ucraineni, formate din infractori si dezertori din Armata Romana, avind un caracter politic. Bandele erau formate din circa 25 de tineri si aveau drept scop, atacarea autoritatilor Romanesti, dezorientarea si hartuirea granicerilor Romani. Se aprovizionau cu cele necesare de la populatie, prin concursul benevol din partea acesteia sau prin constringere.
Pentru a preveni eventualele actiuni subversive a bandelor armate Ucrainene, organele de siguranta Romanesti au luat sub control toate punctele strategice (drumurile, podurile, etc.). Au fost intarite posturile de jandarmi cu noi efectiv si s-au organizat echipe speciale de jandarmi. Legiunile de jandarmi au elaborat "ipoteze" de actiune si efectuau razii. Aceste masuri, precum si vigilenta necontenita a formatiunilor politienesti, nu au admis producerea unor acte teroriste de amploare.
Catre anul 1944, aspiratiile Ucrainenilor nationalisti la independenta si suveranitate au fost spulberate. Cu toate acestea, actiunile lor s-au activizat mult dupa reocuparea nordului Bucovinei de catre Armatele sovietice, cind au venit In acest teritoriu mai multi membri ai O.U.N.-U.P.A. din Galitia, dind lupte crincene cu partizanii sovietici, iar apoi cu trupele regulate si cele ale N.K.V.D. Conform datelor sovietice, numeroase ciocniri intre gruparile armate ale Ucrainenilor nationalisti si fortele speciale sovietice au avut loc imediat dupa sfirsitul razboiului: in ianuarie 1945 - 24, in februarie - 17 si in martie - 5.
Imediat dupa razboi, nationalistii Ucraineni detineau sub control 150.000 de km.2 In perioada postbelica regimul stalinist a intreprins in toata Ucraina, in special, In partea de Vest, 9.238 de operatiuni de reprimare, in urma carora au fost omoriti 34.000 si luati prizonieri 46.000 de combatanti Ucraineni nationalisti. Contra formatiunilor Ucrainenilor nationalisti autoritatile sovietice au mobilizat In nordul Bucovinei, in primavara anului 1945, 35.000 de soldati din trupele regulate, precum si trupele interne si de granita ale N.K.V.D. (Comisariatul Afacerilor Interne), militia si trupele speciale ale N.K.G.B. (Comisariatul Securitatii Statului). Din rindul localnicilor au fost formate potere de "exterminare": la 15 martie 1945 au fost organizate 17 batalioane (2.162 persoane) si 314 brigazi (cu un efectiv de 2.607 persoane). Pe parcursul anilor 1944-1945 au fost lichidati (de catre potere) 780 de nationalisti Ucraineni si 1.079 luati prizonieri. Anihilarea miscarii nationalistilor Ucraineni din nordul Bucovinei nu a fost o operatiune tocmai usoara pentru autoritatile sovietice, ea finalizindu-se catre prima jumatate a anului 1950, ultimele grupari armate ucrainene actionind in raioanele Vijnita si Putila.
Paralel cu anihilarea gruparilor armate ostile, sovieticii au purces si la "pedepsirea popoarelor" care s-au manifestat antisovietic pe timpul Razboiului Germano-sovietic din anii 1941-1945, prin deportarea lor in regiunile indepartate ale Uniunii Sovietice (printre care erau Romanii Basarabeni, popoarele Caucazului: Cecenii, Ingusii, Calmicii, s.a., precum si Ucrainenii nationalisti concentrati In vestul Ucrainei, denumiti "ounovti" de la "O.U.N."). Conform datelor istoricilor Ucraineni, in perioada septembrie 1944-iulie 1947, au fost deportati 703,5 mii de Ucraineni din intreaga Ucraina (printre care multi nationalisti). Intr-un film documentar prezentat la 9 iunie 1999 de televiziunea centrala a Ucrainei (UT-1) se spunea ca, in perioada 1944-1953 din Ucraina de Vest au fost deportati 104.000 Ucraineni nationalisti si simpatizanti ai O.U.N. Alte date sunt prezentate In Revista de istorie a Moldovei: pina la mijlocul lunii iulie 1949, au fost deportati 95.552 de "ounovti" (dintre care 22.569 de barbati, 48.583 de femei si 24.400 de copii), iar In 1951 In lagarele Siberiei de Vest erau 53.206 "ounovti" si in lagarele din Siberia de Est - 38.199, in total 91.405 Ucraineni nationalisti. In toata perioada luptei cu nationalismul Ucrainean, sovieticii au deportat si exterminat 3 milioane de nationalisti Ucraineni.
La 15 octombrie 1959, Stepan Bandera a fost omorit la Munchen de agentul serviciilor speciale sovietice B. Stasinski, iar Andrei Melnik a decedat in Luxemburg, in 1964, dupa ce in 1959 a Incercat constituirea Congresului Ucrainean Mondial si a Uniunii Mondiale a Ucrainenilor. In 1946 a fost luata hotarirea de a demobiliza formatiunile U.P.A. Pe parcursul activitatii sale, O.U.N. a organizat 14,5 mii de diversiuni si acte teroriste, in care au fost omoriti 30.000 de inamici. Dupa moartea comandantului U.P.A., R. Suhevici (la 5 martie 1950) rezistenta armata a Ucrainenilor din vestul Ucrainei a mers spre declin.
Cu toate ca in mare parte Ucrainenii au manifestat ostilitate fata de autoritatea Romaneasca din Bucovina, Statul Roman a avut o atitudine corecta fata de ei, acceptindu-i in administratie, economie, etc., fiind combatut doar iredentismul Ucrainean. Aceasta atitudine i-a facut pe multi Ucraineni ca in momentul evacuarii administratiei Romanesti din Bucovina (martie 1944), sa-si impartaseasca soarta cu cea a refugiatilor Romani.

Articol publicat in: Partide politice si minoritati nationale din Romania in secolul XX. Vol. II. Coordonatori: Vasile Ciobanu, Sorin Radu. Ed. "Tehno-Media", Sibiu, 2007, pp. 147-168.

GEOPOLITICA RELIGIILOR ÎN BAZINUL MĂRII NEGRE

CONSIDERAŢIUNI GENERALE DESPRE IMPORTANŢA FACTORULUI RELIGIOS ÎN POLITICA INTERNĂ ŞI EXTERNĂ

Cineva dintre înţelepţi afirma că sînt cîteva sentimente care fiind lezate pot trezi o reacţie furibundă din partea celui ofensat. Acestea sînt: dragostea faţă de mamă, faţă de femeia iubită, faţă de copii, faţă de ţară şi faţă de religia confesată. Poate că ar trebui să punem pe primul plan sentimentul religios: La porunca Domnului unul dintre patriarhi, Avraam, a fost gata să-şi jertfească unicul fiu; Primii creştini îşi primeau cu seninătate moartea de martir pe arenele circurilor romane; Mînaţi de „elanul religios” primii cruciaţi şi-au părăsit căminele şi familiile pentru a elibera Mormîntul Domnului de păgîni; Credincioşii ortodocşi de rit vechi (aşa-zişii „staroveri”) îşi dădeau foc în bisericuţele lor de lemn numai să nu slujească „Antihristului cuibărit în Kremlin” etc., etc., etc.

Deseori religia este unica distincţie dintre popoarele înrudite lingvistic şi cultural. Astfel, unica diferenţă dintre flamanzi şi olandezi este faptul că primii sînt catolici, iar secunzii – protestanţi calvinişti; sîrbii confesează Ortodoxia, croaţii – catolicismul, iar bosniacii – islamul deşi toţi trei vorbesc aceeaşi limbă şi locuiesc pe acelaşi teritoriu. A-i spune unui libanez maronit că este un arab aşa cum sînt compatrioţii săi druzi, suniţi sau şiiţi – înseamnă a-l ofensa mortal.

Religia a fost, în unele cazuri, factorul de bază care a determinat sciziunea unor state. În anul 1830 belgienii, fiind catolici, s-au ridicat la luptă pentru independenţa statală deoarece nu doreau să fie supuşii unui rege protestant (între anii 1815-1830 ţările din Benelux alcătuiau un singur regat: Ţările de Jos în frunte cu regele Olandei). Actorii sîngeroasei drame iugoslave au dat nuanţe religioase războiului purtat între ei.

Din cauza diferenţelor religioase se acutizează şi sinclinalele geopolitice interne. A devenit clasic cazul Libanului. Această mică ţară din Orientul Apropiat este scindată după criteriul religios în patru comunităţi politico-confesionale care de facto alcătuiesc nişte cvasiformaţiuni statale aparte (la care se mai adaugă enclavele palestiniene ieşite de sub controlul Beirutului). Deosebirile religioase persistă chiar şi atunci cînd marile puteri reuşesc să asimileze lingvistic şi cultural minorităţile naţionale şi popoarele subjugate. Acesta este cazul elementelor componente ale Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord. Marea majoritate a scoţienilor şi irlandezilor au uitat de mult timp dialectele natale ale limbii galeze şi vorbesc în exclusivitate limba cuceritorilor englezi. Ei însă nu confesează anglicanismul, ci sînt adepţi ai bisericii reformate prezbiteriene şi respectiv ai bisericii romano-catolice.

Puţine sînt ţările multiconfesionale-polietnice sau monoetnice-policonfesionale unde rudenia de sînge ori cea lingvistică ar prevala asupra credinţei. Asemenea excepţii sînt Elveţia şi Germania. În primul caz pericolul extern i-a făcut pe elveţieni să uite că vorbesc mai multe limbi (germana, franceza, italiana şi reto-romana) şi confesează diferite religii (catolicismul şi protestantismul calvinist). În al doilea – geniul politico-administrativ şi voinţa de fier a lui Bismarck a catalizat cimentarea naţiunii germane.

„Cancelarului de fier” i-a reuşit acest lucru în pofida faptului că prusacii erau luterani, bavarezii – catolici, iar deosebirile dialectale sunt atît de flagrante încît la prima vedere se creează impresia că nu sînt dialecte, ci limbi germanice diferite. Despre statele create de colonişti nici nu poate fi vorba, deoarece ele sînt un adevărat amalgam de religii, etnii şi limbi care nu au nici un fel de rădăcini istorice în teritoriile pe care le-au colonizat.

În fine, religia este un factor decisiv în formarea mentalităţii şi caracterului naţional al diferitor popoare. Optimismul excesiv, uneori chiar enervant (ceva de genul: „Zîmbiţi mereu, căci şeful iubeşte idioţii!”) şi aşa-zisa „gîndire pozitivă” karnegy-ană îi caracterizează pe americani. Aceste „calităţi” proprii yankeilor rezultă din ideologia religioasă a protestantismului calvinist (aşa-zisul „puritanism”[1]) confesat de către „părinţii-fondatori” ai SUA. Fatalismul[2] popoarelor asiatice provine din credinţa în absoluta (pînă în cele mai mici amănunte) predestinaţie divină. Dacă un creştin într-o situaţie anumită ar spune „Dumnezeu îţi dă, dar în traistă nu-ţi pune!”, atunci un musulman ar rosti flegmatic: „Inşalla!” („Toate-s în mîinile lui Allah!”).

Toţi aceşti factori au ajuns bineînţeles în vizorul politicienilor care i-au folosit în interesele lor şi ale statelor pe care le-au condus. Or, religia în toate timpurile a fost un instrument al politicii interne şi externe dusă de către cercurile guvernante. Ea este o motivaţie destul de comodă a acţiunilor întreprinse, deoarece nu necesită nici un fel de justificări. Astfel, ex-preşedintele SUA, Garry Truman, susţinea că înainte de a ordona bombardarea atomică a oraşelor nipone Hiroshima şi Nagasaki, „s-a sfătuit nopţi de-a rîndul cu ...Dumnezeu”. Aceleaşi argumente „imbatabile” sînt invocate şi de către actualul stăpîn al casei Albe, George W. Bush.

Mai mult decît atît, suveranii pontifi (titlul oficial al papilor de la Roma care pe lîngă faptul că sînt capii Bisericii Catolice mai sînt şi monarhii viageri electivi ai statului Vatican) şi-au atribuit asemenea calitate precum infailibilitatea[3] pentru a nu-şi mai face probleme cu justificarea politicii lor interne şi externe.

În Antichitate regii, înainte de a întreprinde vreo acţiune pe plan intern sau extern, puneau sacerdoţii să „consulte” părerea zeilor prin intermediul oracolelor, ghicitului în stele şi măruntaiele animalelor aduse jertfă. Astfel, orice război era prezentat ca o voinţă a zeilor şi nu a unor persoane concrete (prin urmare, Garry Truman cu „bdeniile” (denumirea în popor a rugăciunilor de noapte) sale atomice nu a descoperit America).

SCURT ISTORIC AL PALETEI RELIGIOASE ÎN BAZINUL MĂRII NEGRE

După cum am menţionat într-un articol precedent, în perioada precreştină bazinul Mării Negre a fost sub influenţa cvasitotală a civilizaţiei elene care s-a manifestat sub forma sa elenistică (o simbioză civilizaţională eleno-barbară în care predomina primul element). Grecia Antică a dat tonul nu doar în domeniul economiei, politicii şi culturii, dar şi al cultelor. Religiile popoarelor pontice copiau într-o formă mai mult sau mai puţin fidelă pe cea elenă.

Între secolele III î. Hr.-IV după Hr. bazinul pontic a făcut parte din „Pax Romana”. Această „Lume Romană” consta din Imperiul Roman propriu-zis şi zona lui de influenţă nemijlocită alcătuită din statele şi popoarele cu statut de „foederis” (aliaţi sau „prieteni” ai Romei care erau de facto vasalii ei). După anul 395 regiunea devine fieful Imperiului Roman de Răsărit care a intrat în istorie începînd cu secolul VII sub denumirea de Imperiul Bizantin, deşi locuitorii lui continuau să se numească „romaoi” sau romei, adică – romani.

Creştinizarea Răsăritului a decurs cu mult mai repede decît partea apuseană a Imperiului Roman. Anume aici au luat naştere primele patriarhii, precum cele din Constantinopol, Antiohia, Alexandria şi Ierusalim. Creştinii au fost prigoniţi în Imperiul Roman timp de trei secole, deoarece porunca evanghelică de a nu te închina chipului cioplit era incompatibilă cu cultul oficial al geniului imperial care prevedea aducerea de ofrande şi jertfe statuilor şi reprezentărilor împăraţilor romani. Ceremonialul acordării statutului de „quiritus” (cetăţean roman) era şi el însoţit de un asemenea ritual şi prestarea jurămîntului de credinţă princepsului[4] divinizat.

Apogeul prigonirilor a fost atins pe timpul împăratului Diocletian. El a fost acela care a introdus institutul dominatului[5] şi a înfăptuit reforma tetrarhiei, nimicind astfel ultimele vestigii ale vechii orînduiri republicane. Deviza sa „Dominus et Dei” („Stăpîn şi Zeu”) însemna înlocuirea cultului geniului imperial cu cel al împăratului propriu-zis. Persoana împăratului nu mai era divinizată post-mortem ca pe timpurile principatului, ci pe timpul vieţii monarhului.

Cotitura radicală în relaţiile dintre statul roman şi creştinism a avut loc pe timpul împăratului Constantin cel Mare şi Sfînt care prin renumitul său edict de la Mediolan din anul 313 după Hr. a recunoscut creştinismul drept una dintre religiile oficiale ale Imperiului Roman (despre importanţa rolului jucat de acest împărat în istoria creştinismului vezi în articolul: „Religia şi geopolitica” publicat pe situl www.mdn.md pe data de 23 iunie anul curent.).

Monoteismul creştin permitea consolidarea societăţii romane în jurul împăratului – „unsul lui Dumnezeu”. Deviza „În ceruri – un singur Dumnezeu, pe pămînt – un singur împărat!” corespundea cum nu se poate mai bine noii forme de guvernămînt – dominatului care de fapt a fost o monarhie absolută unitară şi centralizată.

Constantin a sesizat şi apreciat la justa valoare pericolul venit din partea politeismului, cultelor naţionale şi a sectelor. Ele alcătuiau o ameninţare din interior pentru unitatea Imperiului care şi aşa abia rezista impetuosului asalt barbar dinafară. Multitudinea cultelor şi interpretările Sfintei Scripturi alimentau separatismul provincial. Iată de ce Constantin, fiind formal „pontifex maximus” (preot suprem) al cultului păgîn, a luptat pentru unitatea Bisericii Creştine şi pentru o singură interpretare a Evangheliei, a condus şi a luat parte activă la lucrările Soborului de la Niceea din anul 324 care a adoptat Simbolul Credinţei (primele 7 alineate).

Creştinismul ca o religie universală corespundea ideii unui Imperiu Mondial şi Universal cum se dorea a fi cel Roman. Din anul 212 d. Hr. cînd împăratul Caracalla a acordat statutul de cetăţean roman („quiritus”) tuturor provincialilor („peregrinus”) liberi din Imperiu, apare necesitatea unei ideologii care i-ar fi unit pe toţi romanii, indiferent de limba vorbită, de cultură, provenienţă etnică şi socială. Doctrina creştină s-a dovedit a fi cum nu se poate mai potrivită pentru atingerea acestui deziderat.

Adoptarea creştinismului în calitate de religie de stat de către împăratul Theodosius cel Mare a jucat un rol colosal în relaţiile Romei cu vecinii săi. Lupta cu invaziile barbare era prezentată ca una dreaptă, dusă împotriva necredincioşilor, ca un război pentru apărarea credinţei creştine. „Pax Romana” devine treptat „Pax Christiana”.

Primele Sinoade au formulat principalele dogme şi canoane care sînt păstrate intacte numai în Ortodoxie. Apusul a alunecat destul de repede în schisma catolică şi ereziile protestante. Datorită acestui fapt Imperiul Roman de Răsărit, alias – Imperiul Bizantin, a fiinţat încă un mileniu după căderea Romei. Bazinul Pontic a fost una dintre primele regiuni evanghelizate ale Europei şi lumii în genere.

Tradiţia creştină susţine că primul misionar creştin care a propăvăduit Evanghelia sciţilor[6] aflaţi la nord de Dunăre a fost Sfîntul Apostol Andrei Cel Întîi Chemat. Popoarele pontice păgîne, inclusiv strămoşii noştri daco-romani, au dat dovadă de o receptivitate deosebită la Cuvîntul Evangheliei şi s-au convertit în masă la creştinism. Putem afirma cu certitudine că în secolele III-XIII Marea Neagră a fost o „Mare Nostrum Christiana”.

Mai mult decît atît, în ciuda expansiunii masive a catolicismului (inclusiv a ipostazelor sale uniato-protestante) şi a islamului, aceste popoare au reuşit de-a lungul secolelor să rămînă fidele Ortodoxiei. Un rol major în crearea tabloului religios contemporan al Mării Negre l-a jucat apropierea geografică a Constantinopolului care a fost centrul spiritual al Ortodoxiei. Imperiul Bizantin – Împărăţia Răsăriteană a Creştinătăţii -, după cum am menţionat în articolul anterior, întotdeauna a dus o politică defensivă fără a avea careva veleităţi de extindere dincolo de vechiul limes[7] roman.

Emisarii Imperiului Bizantin au ştiut să convingă popoarele pontice şi balcanice să se convertească la Ortodoxie fără a practica metoda de constrîngere folosită de catolici[8]. Un exemplu clasic în această ordine de idei ar putea servi creştinarea Rusiei Kievene de către preoţii greci care l-au convins pe Marele Cneaz Vladimir să primească Adevărul.

După căderea Constantinopolului, în virtutea unor procese politico-sociale, centrul de greutate al Ortodoxiei s-a mutat treptat ... în Moldova! Acest lucru s-a datorat faptului că sultanii turci începînd cu secolul al XVI-lea se amestecau din ce în ce mai mult în afacerile interne ale patriarhiilor ortodoxe aflate pe teritoriul stăpînit de ei (patriarhiile din Constantinopol, Antiohia, Alexandria şi Ierusalim). În urma unei acerbe politici de islamizare a populaţiei din Asia Anterioară (Asia Mică, Siria, Palestina şi Liban) şi unele regiuni balcanice (Albania, Sangiak, Bosnia, Tracia, Creta şi Moreea) bisericile ortodoxe şi-au pierdut o mare parte din credincioşii săi şi, respectiv, sursele de existenţă. În asemenea condiţii principalele venituri şi ajutoare vin din partea mitropoliilor Ţărilor Româneşti[9] de la Dunăre şi Carpaţi (în primul rînd Mitropolia Moldovei) şi din partea Patriarhiei Ruse.

Trebuie menţionat un moment mai puţin cunoscut pentru cititorii neiniţiaţi. Pînă la sfîrşitul secolului al XVII-lea principalul epitrop al patriarhiilor din Ierusalim, Antiohia şi al obştii monastice de pe Sfîntul Munte Athos a fost vistieria Moldovei. Nu întîmplător penultimul congres pan-ortodox a avut loc în anul 1643 la Iaşi sub egida lui Petru Movilă (pe atunci Mitropolit al Kievului). După înlăturarea de la tron a lui Vasile Lupu centrul de greutate al Ortodoxiei s-a mutat la Moscova şi a rămas acolo pînă la căderea ţarismului şi pînă la puciul bolşevic din octombrie 1917.

Spre deosebire de biserica romano-catolică care are o structură strict ierarhizată, centralizată şi unitară, Biserica Ortodoxă este alcătuită din mai multe Patriarhii care sînt absolut independente din punct de vedere organizatoric. În virtutea tradiţiei istorice Patriarhul Ecumenic de la Constantinopol poartă acest titlu (de altfel, pur onorific) care nu oferă purtătorului prerogative lărgite sau privilegii faţă de ceilalţi patriarhi şi mitropoliţi ortodocşi. În probleme de doctrină religioasă Biserica Ortodoxă dă dovadă de o unitate de invidiat.

Între secolele XVI-XVII Marea Neagră devine otomană şi, respectiv, islamică. Slavii de Răsărit (vechii ruşi) sînt eliminaţi din stepele nord-pontice. Aceste teritorii sînt ocupate de tătarii din Crimeea (vasalii Porţii), iar slavii sînt împinşi spre linia Kiev – Voronej. Cea mai numeroasă populaţie creştină ortodoxă rămasă în regiune sînt românii moldoveni pe care îi găsim în toate oraşele de pe litoral: de la Ociakov (denumirea românească – Vozia) – pînă la Kaffa şi Mangop spre est şi pînă la Varna spre Vest.

Pe litoralul de est al Mării Negre rămîn fideli Ortodoxiei svanii şi mingrelii (grupuri etnice gruzine). Lazii din Sud - georgieni (kartveli) după limbă, abhazii şi celelalte popoare nord-caucaziene (cu excepţia osetinilor) se convertesc la islam. Pînă la războiul greco-turc din anii 1920-1922 în Asia Mică s-a mai păstrat o numeroasă populaţie greco-ortodoxă Înfrîngerea Greciei a marcat exodul aproape total al grecilor de pe teritoriul Turciei actuale (inclusiv din Stambul-Constantinopol).

Malul apusean al Pontului pînă la gurile Dunării era ocupat în întregime de paşalîcurile turceşti din Rumelia (Bulgaria de astăzi şi Dobrogea românească). Populaţia ortodoxă (bulgarii, românii, găgăuzii şi grecii) domina numeric însă era discriminată din punct de vedere politic şi confesional. Numărul renegaţilor era destul de mare mai ales în rîndurile populaţiei bulgăreşti (aşa-zişii „pomaci”).

Basarabia (aici se are în vedere Basarabia autentică, adică ceea ce numim astăzi Bugeac) şi Bugo-Nistria au fost transformate în raiale şi tatarlîcuri. Din punct de vedere numeric aici precumpănea populaţia ortodoxă, mai ales cea românească (în Basarabia ţărani şi oieri moldoveni, iar în Bugo-Nistria ţărani strămutaţi din Maramureş, Moldova şi Muntenia).

Din punct de vedere administrativ toţi creştinii ortodocşi din Asia Mică, Peninsula Balcanică şi Ţările Româneşti făceau parte din patriarhia Constantinopolului, iar cei din Rusia, Belorusia şi Ucraina – din cea a Moscovei. Biserica Ortodoxă georgiană (kartvelă) avea în fruntea sa un catolicos – arhiereu suprem. Mitropoliile Moldovei şi Ţării Româneşti se bucurau de o largă autonomie internă. Această stare de lucruri a durat pînă în a II-a jumătate a secolului al XIX-lea cînd Bisericile din România şi Bulgaria s-au organizat în biserici aparte.

În perioada vizată Ortodoxia din zona pontică aproape că nu a cunoscut fenomenul scindărilor eretice şi schizmatice. Fenomenul bogomilismului a avut loc mai ales în regiunile interioare ale Peninsulei Balcanice (Bosnia) care nu fac parte din arealul pontic. Excepţie au făcut renegaţii uniaţi români din Transilvania, cei ucraineni – din Galiţia şi cei bieloruşi – din Polesia apuseană (aceste regiuni au aparţinut în trecut unor state catolice: Poloniei, Ungariei şi Imperiului Habsburgic).

O parte din clerul şi mirenii ortodocşi locali au cedat în urma presiunilor fără precedent ale papistaşilor şi s-au lăsat ademeniţi de promisiunile mincinoase de emancipare şi egalare în drepturi cu catolicii şi au recunoscut primatul dogmelor papale. Credincioşii de rit vechi (ruşii lipoveni numiţi încă şi „staroveri”) din Bucovina şi delta Dunării s-au refugiat aici din Rusia încă în secolul al XVII-lea (în urma reformelor Patriarhului Nikon).

În secolul al XIX-lea apare un fenomen foarte periculos pentru Ortodoxie: se observă o tendinţă de dominaţie a factorului naţional în dauna celui religios - filetismul. Credincioşii urmau să se supună autorităţilor ecleziastice pornind nu de la criteriul istorico-administrativ, cum ar fi fost normal, ci de la cel al apartenenţei etnice extrateritoriale. Această erezie născută în exarhatul bulgar a fost condamnată de către Sinodul de la Constantinopol convocat în anul 1872[10]. O formă a acestei erezii a fost teoria exclusivităţii naţionale a „poporului rus purtător de Dumnezeu” promovată de către curentul slavofil şi autorităţile Rusiei Ţariste[11]. De păcatul filetismului s-au făcut vinovate într-o măsură sau alta aproape toate Bisericile Ortodoxe.

LOCUL ORTODOXIEI ÎN GEOPOLITICA STATULUI RUS ÎN PERIOADA PRESOVIETICĂ

Am început cu Rusia deoarece această ţară care are ieşire la Marea Neagră are şi cea mai numeroasă populaţie ortodoxă din lume. În afară de aceasta, sub jurisdicţia eclesiastică a Patriarhiei Ruse se află credincioşii ortodocşi din celelalte „republici-surori” ale fostei URSS şi teritorii care au aparţinut vreodată Imperiului Rus (Finlanda, Polonia şi Alaska)[12]. Din această categorie fac parte şi emigranţii ruşi de după revoluţie (inclusiv cei din fosta URSS şi actuala Federaţie Rusă) şi urmaşii lor. Recent, numărul lor s-a mărit datorită unirii canonice dintre Patriarhia Rusă şi Biserica Rusă de Peste Hotare care pînă nu demult a fost în opoziţie rigidă faţă de prima.

În secolul al IX-lea Rusia Kieveană (la a cărei moştenire spirituală pretind atît Rusia, cît şi Ucraina) a adoptat creştinismul după ritul ortodox. În ciuda faptului că aceasta a fost cea mai mare ţară ortodoxă după teritoriu şi populaţie centrul de greutate al lumii ortodoxe s-a aflat timp de încă cinci-şase veacuri la Constantinopol, după care a trecut în Moldova.

Ţarul Ioan al IV, zis şi cel Groaznic, a înaintat pentru prima dată pretenţia că Rusia ar fi moştenitoarea Bizanţului căzut în mîinile otomanilor. În primul rînd, este vorba de adoptarea stemei oficiale a Rusiei: vulturul bicefal, împrumutat de la basileii metropolei de pe malurile Bosforului. Eruditul ţar şi-a alcătuit chiar un arbore genealogic care-şi avea rădăcinile sale în prima dinastie romană: Iulia-Claudia din care au făcut parte Caesar şi Octavian August.

De altfel, chiar şi cuvîntul „ţar” nu este altceva decît „cezar” (adaptat foneticii ruseşti) care a făcut parte din titulatura împăraţilor romani şi a basileilor bizantini. Nu este de mirare deci că unii cercetători au apreciat renumita „Legendă despre Mitra Albă”[13] ca un manifest geopolitic al lui Ioan cel Groaznic, în special, şi al Imperiului Rus[14] care se năştea atunci, în general.

Pe timpul ţarului Boris Godunov Biserica Ortodoxă Rusă este ridicată la rangul de Patriarhie (începutul secolului al XVII-lea). Între cercetători există o părere cum că acest înalt statut a fost obţinut prin metode nu tocmai etice. Întreprinzătorul Godunov (care a obţinut tronul rus datorită morţii suspecte a ţareviciului Dmitri - moştenitorul tronului) a hotărît să-şi adauge strălucire autorităţii sale cam ştirbite de evenimentele din Uglici[15] prin ridicarea rangului Bisericii Ortodoxe Ruse de la mitropolie la patriarhie.

În ciuda celor expuse mai sus Biserica Rusă nu era un instrument docil în mîinile statului. Ierarhii Bisericii ştiau să se opună autorităţilor şi chiar ţarului atunci cînd erau călcate în picioare canoanele credinţei şi normele de morală. Astfel, mitropolitul Filip a plătit cu viaţa curajul de care a dat dovadă cînd s-a opus destrăbălării la care se deda Ioan cel Groaznic. Printr-o asemenea cutezanţă s-a proslăvit în timpurile mai apropiate de noi şi patriarhul Tihon care a refuzat categoric colaborarea cu regimul anticreştin al bolşevicilor.

Ceea ce n-a îndrăznit să facă Ioan cel Groaznic sau Boris Godunov a făcut Petru I. El a îndrăznit să atenteze la principiul separării bisericii de stat. Petru I a înlocuit funcţia Patriarhului cu un aşa-zis „sinod patriarhal” în frunte cu un ober-procuror care era o persoană laică, un simplu funcţionar numit de ţar. Ceea ce o faţă bisericească ar fi îndrăznit să-i impute ţarului, reieşind din puterea dată de la Dumnezeu, un simplu funcţionăraş, precum ober-procurorul Sinodului, nu ar fi făcut-o niciodată.

Petru I s-a mai deosebit şi prin faptul că a declarat deschis şi cinic cum ar trebui utilizate sentimentele religioase ale populaţiei în atingerea unor obiective geopolitice. Este vorba desigur de renumitul „Testament al lui Petru I”[16]. Conform acestui document programatic al politicii externe ruseşti înaintarea Rusiei spre Ţarigrad (Constantinopol), via – Ţările Româneşti şi Balcani, trebuia înfăptuită sub lozinca „eliberării fraţilor de sînge şi credinţă de sub jugul turcilor păgîni”.

Confirmarea celor expuse mai sus este anexarea Basarabiei la Rusia în anul 1812. Pînă atunci Rusia a luptat pentru eliberarea pămînturilor vechi ruseşti care au fost cucerite de către vecinii săi catolici în perioada fărîmiţării feudale şi a jugului tătaro-mongol (Ucraina şi Belorusia de astăzi). Teritoriile care au făcut parte din fosta Hoardă de Aur (hanatele Kazan, Astrahan, cele ale Siberiei şi hanatul Crimeei) şi cele nord-caucaziene au fost cucerite deoarece erau o bază a permanentelor expediţii de jaf tătărăşti sau puteau servi în calitate de cap de pod pentru imixiunea otomană. Provinciile baltice au fost şi ele un avanpost al duşmanilor externi (iniţial – cavalerii ordinului teuton şi livonian, iar mai apoi – al suedezilor). Stătuleţele georgiene s-au alipit benevol la Rusia deoarece erau ameninţate cu dispariţia totală, fiind strînse ca între ciocan şi nicovală între Imperiul Otoman şi Persia.

Basarabia însă a fost o parte componentă a Ţării Moldovei, stat creştin ortodox pe care Rusia, prin tratatele încheiate cu ţarii Alexei Mihailovici şi Petru I, se obliga să-i refacă integritatea teritorială şi să-l apere de duşmanii externi. Planurile de „eliberare” nutrite de ţarii ruşi vizau toate pămînturile româneşti. Despre aceasta ne mărturisesc şi tratatele secrete încheiate de către Alexandru I cu Napoleon I Bonaparte[17]. Basarabia urma să devină un cap de pod care ar fi catapultat Rusia în Balcani şi spre Strîmtori (Bosfor şi Dardanele).

La sfîrşitul secolului XIX - începutul secolului XX cercurile guvernante ale Rusiei au adoptat o făţişă doctrină filetistă şi şovină: cea a „poporului rus – purtător de Dumnezeu” („Russkii narod – narod bogonoseţ”). Ea intra într-o contradicţie flagrantă cu principiul universalităţii învăţăturii creştine. A fost lansată o politică de rusificare forţată care viza, în primul rînd, popoarele ortodoxe din Imperiul Rus. În Basarabia, de pildă, au fost interzise în biserici predicile în limba română, la fel ca şi învăţămîntul în limba maternă (inclusiv în seminariile duhovniceşti).

În celelalte regiuni din bazinul de Nord al Mării Negre şi a stepelor nord-caucaziene autorităţile ruseşti au recurs la o largă politică de colonizare a ţinutului cu ţărani ruşi şi ucraineni, precum şi cu refugiaţi şi colonişti voluntari din ţările balcanice aflate sub dominaţia otomană[18]. Iată de ce aceste teritorii au căpătat denumirea de „Novorossia” („Noua Rusie”).

A. Savin

[1] Puritanism: curent fundamentalist protestant care cheamă la revenirea la adevăratelor valori şi credinţă creştină a primilor apostoli. Provine de la cuvîntul latin „purus” care înseamnă curat, autentic. Puritanismul a fost caracteristic pentru etapa acumulării iniţiale a capitalului şi propaga ideea mîntuirii pentru cei care se îmbogăţesc singuri (aşa-zişii „self made man”, literalmente – „oameni care s-au făcut pe sine însuşi”).

[2] Fatalism: stare de spirit care propagă ideea predestinaţiei

[3] Conform acestei dogme catolice Papa de la Roma nu poate greşi (este infailibil în problemele teologice). Deoarece în Vatican (care este un stat teocratic) tuturor problemelor le este dată o nuanţă religioasă, se subînţelege că Papa nu poate greşi nici în politica sa internă şi externă.

[4] Princeps: literalmente – „primul dintre senatori”, titlul împăraţilor romani pînă la reformele lui Diocletian. Princepsul era ales şi întărit de către senat, avînd dreptul de a-şi numi succesorul. În perioada principatului în paralel cu noile instituţii monarhice (cancelaria princepsului, fiscul, provinciile imperiale ş. a. m. d.) se mai păstrau şi cele vechi, republicane. După expresia plastică a unui istoric principatul a fost o monarhie îmbrăcată în haine republicane. Tradiţia republicană era prea înrădăcinată în conştiinţa romanilor pentru a fi brusc abolită

[5] Dominat: o formă a monarhiei absolute unitare şi centralizate care a existat în Imperiul Roman după reformele lui Diocletian din anul 285 după Hr.

[6] În perioada Imperiului Roman tîrziu şi a Imperiului Bizantin denumirea generalizatoare de “sciţi” însemna toate popoarele “barbare” de la nord de Dunăre, inclusiv şi cel al geto-dacilor.

[7] Limes: linie fortificată de-a lungul Rinului şi Dunării care marca hotarele de maximă extindere a Imperiului Roman. Excepţie au făcut Britania şi Dacia Romană care au avut un limes terestru.

[8] Cruciaţii teutoni au convertit la catolicism populaţia Ţărilor Baltice prin foc şi sabie, iar cei care nu au dorit să o facă au fost nimiciţi. Astfel au dispărut de pe harta Europei popoare întregi, precum pruşii şi slavii polabi.

[9] Pînă la secularizarea pămînturilor şi averilor Bisericii înfăptuită de către domnitorul mason A. I. Cuza în anul 1862.

[10] În anul 1972 Poarta Otomană a ordonat formarea unui exarhat bulgar pe teritoriile Bulgariei, Macedoniei şi Traciei contemporane (aşa-zisa «Bulgarie mare” la care visează naţionaliştii bulgari). După această reformă enoriaşii erau împărţiţi conform criteriului lingvistic. Bulgarii şi grecii dintr-un oraş, din Varna de pildă, se duceau la slujbă în biserici diferite care se supuneau unor autorităţi eclesiastice diferite. În mod normal, ortodocşii pot frecventa orice lăcaş ortodox şi din punct de vedere eclesiastic se supun autorităţilor bisericeşti locale. La împărţirea teritorial-administrativă a Bisericii Ortodoxe în patriarhii, mitropolii şi exarhate la bază a stat factorul teritorial-geografic şi istoric şi nicidecum naţional-lingvistic. Formarea exarhatului bulgar cu un statut deosebit pentru etnicii bulgari a dat naştere unei erezii periculoase intrată în istorie sub denumirea de filetism.

[11] În această rătăcire s-a ajuns atît de departe încît la sfîrşitul secolului XIX în toate bisericile ortodoxe din partea europeană a Imperiului Rus a fost impusă limba rusă în calitate de limbă obligatorie a predicii.

[12] Excepţie fac enoriaşii bisericilor schismatice de genul „mitropoliei Basarabiei şi Bucovinei”, „patriarhiei autocefale a Ucrainei” etc., etc.

[13] Un manifest cu caracter programatic apărut în mediul monastic în timpul domniei lui Ioan cel Groaznic. În el se vorbea despre faptul că primele două Rome (cea din Italia şi Constantinopolul) au căzut, cea de-a treia – cea din Moscova le va înlocui şi va dăinui în veci, unindu-le pe primele două sub egida Crucii Ortodoxe.

[14] Rusia devine un stat multinaţional, “de facto” un imperiu, anume pe timpurile lui Ioan cel Groaznic. Acest ţar reuşeşte să alipească la Rusia hanatele Kazan, Astrahan şi cel al Siberiei care erau locuite de o populaţie nerusă şi neortodoxă.

[15] În acest oraş a fost omorît (după unele date) ţareviciul Dmitri de către asasinii trimişi de către Boris Godunov. Versiunea oficială afirmă că ţareviciul care era bolnav de epilepsie s-ar fi jucat cu un cuţit şi în timpul unui acces epileptic ar fi căzut pe el. Este însă cert că moartea unicului Rurikovici (denumirea primei dinastii ruseşti) rămas în viaţă era convenabilă lui Boris Godunov căci îi curăţa acestuia calea spre tronul Rusiei.

[16] „Testamentul lui Petru I” este unul dintre cele mai contestate documente din istoria omenirii. Istoricii occidentali susţin autenticitatea lui, pe cînd cei ruşi sînt convinşi că este vorba de un fals plăsmuit de duşmanii Rusiei. Lăsînd la o parte amănuntele tehnice ale disputei observăm că evoluţia politicii externe a Rusiei după Petru I repetă, practic, punct cu punct cele expuse în contestatul document.

[17] Conform acestor tratate Moldova şi ţara Românească urmau să devină gubernii ruseşti (Valahia Mare, Valahia Mică, Moldova şi Basarabia), graniţa Imperiului Rus urmînd să devină Dunărea: de la Porţile de Fier – pînă la Deltă.

[18] Un timp oarecare regiunile locuite compact de către aceştia au purtat denumiri care corespundeau componentului etnic dominant: „Noua Serbie”, „Noua Grecie” ş. a. Ţarina Ecaterina II preconiza chiar şi crearea „Noii Moldove”.

GOLGOTA ROMÂNIEI. IMPORTANŢA GEOSTRATEGICĂ A SPAŢIULUI ROMÂNESC

Pămînturile Româneşti s-au aflat şi se mai află încă la interferenţa zonelor de influenţă a marilor puteri mondiale. Pe parcursul secolelor unele dintre aceste puteri au dispărut cu totul, altele s-au schimbat cu locul şi probabil încă se vor mai schimba, dar importanţa geostrategică a acestei zone a rămas o constantă a relaţiilor internaţionale. În această ordine de idei am putea enumera mai mulţi factori (unii dintre ei şi-au mai pierdut din importanţa lor, însă au apărut alţii, asupra cărora ne vom opri adăugător):

- „Porţile” spre Europa Centrală şi Balcani. În trecut ele au servit în calitate de breşă în zidul natural format din munţi, păduri şi mlaştini care ca o centură înconjoară Europa Apuseană. De această breşă s-au folosit în antichitate şi Evul Mediu Timpuriu popoarele nomade care năboiau în Europa dinspre Răsărit. Mai tîrziu, importanţa strategică a acestei regiuni au înţeles-o şi „giganţii” regiunii - Rusia, Regatul Ungar, Imperiul Habsburgic, Rzecz Pospolita (Polonia medievală) şi Imperiul Otoman. În secolul XX – Uniunea Sovietică şi Germania nazistă.

- În calitate de cap de pod pentru a ameninţa Răsăritul. În această ipostază, de regiunea nord-dunăreană s-au folosit în trecut Romanii şi Bizantinii, iar în prezent – Statele Unite ale Americii.

- Dunărea şi delta ei – cea mai simplă cale de acces spre inima Europei. Aceasta au înţeles-o de minune toţi, începînd cu Grecii antici (ei au fondat în acest raion numeroase colonii[1] şi emporii[2] comerciale) şi terminînd cu Ucraina (care refuză să retrocedeze României insula Şerpilor, smulsă de la ea de către URSS în anul 1947). Importanţa geostrategică şi economico-comercială a Deltei s-a mai diminuat în ultimul timp datorită apariţiei noilor mijloace şi căi de comunicaţii, precum şi a dării în exploatare a canalului Dunărea-Marea Neagră. Totuşi, gurile Dunării rămîn şi pînă în prezent obiectul atenţiei marilor puteri.

- Bogăţiile naturale care se conţin în subsolul acestei regiuni şi solurile ei fertile. În trecutul nu prea depărtat, România era unul dintre cei mai mari exportatori (şi unicul din Europa) de produse petroliere. Rezervele de petrol au secat, însă industria petro-chimică românească continuă să rămînă destul de performantă. În ultimul timp un interes deosebit faţă de cernoziomurile Româneşti este manifestat de către emiratele bogate în petrol (dar complet lipsite de soluri fertile) din Golful Persic. Aceste cernoziomuri sînt pur şi simplu cumpărate pentru grădinile şi straturile de flori ale vilelor nabobilor din Dubai şi Abu-Dhabi.

- România – ca cea mai potrivită „punte de legătură” între Occident şi Orient, între lumea Romano-catolică şi cea Slavo-ortodoxă. Românii sînt moştenitorii direcţi ai civilizaţiei Romane. Pe de o parte, limba Română este cea mai apropiată de cea Latină (chiar mai aproape decît Italiana), iar în secolul XIX Românii au fost supuşi unui puternic atac civilizaţional din partea Apusului (mai ales a Franţei). Pe de altă parte, Românii sînt unicul popor Latin care confesează Ortodoxia. Slavii de Răsărit, ortodocşi şi ei, s-au aflat cu Românii într-o strînsă inter-legătură pe parcursul unui mileniu şi jumătate.

Toţi aceşti factori au jucat un rol deosebit în timpul celor două conflagraţii mondiale. Înainte de Primul Război Mondial, România făcea parte din Tripla Alianţă, însă, în anul 1916 ea a intrat în război de partea Antantei care i-a promis realipirea Transilvaniei şi Bucovinei (pe cînd Germania îi putea făgădui numai Basarabia). Antanta s-a dovedit a fi aşa de „darnică” deoarece România , prin situaţia ei geostrategică împiedica joncţiunea ţărilor care făceau parte din blocul Puterilor Centrale într-un cîmp operaţional unic.

În timpul celui de-al II-lea Război Mondial, trecerea României de partea coaliţiei antihitleriste a grăbit cu mult victoria coaliţiei antihitleriste.

- În primul rînd: Germania a fost lipsită de unicul izvor de alimentare cu benzină şi motorină a forţelor sale blindate şi motorizate. Ea a fost nevoită să treacă la producerea combustibilului lichid sintetic. Acest produs s-a dovedit a fi foarte costisitor şi nu a fost suficient pentru a îndestula necesităţile Wermachtului. Este de ajuns să ne amintim că ultima ofensivă a trupelor germano-fasciste în timpul celui de-al II-lea Război Mondial din regiunea munţilor Ardeni a eşuat anume din cauza insuficienţei de carburanţi.

- În al doilea rînd: ieşirea României din război de partea Germaniei şi trecerea ei în tabăra aliaţilor l-a silit pe Hitler să ordone evacuarea trupelor sale din Balcani. În caz contrar, în încercuire aveau să nimerească mai mult de un milion şi jumătate de soldaţi ai armatei Germane (ceea ce demonstrează încă o dată importanţa aşezării militaro-strategice a României).

În ziua de astăzi, cînd s-ar părea că armele sofisticate şi noile mijloace de comunicaţie ar trebui să diminueze importanţa aşezării geografice a unei ţări sau alta, pămînturile Româneşti continuă să atragă atenţia marilor puteri. Aceasta s-a manifestat prin următoarele:

- În ultimii ani ai „Războiului Rece[3]”, anume la Chişinău a fost amplasat Comandamentul Teatrului Operaţional de Sud al trupelor Pactului de la Varşovia.

- Aţîţarea unor focare separatiste în Sudul şi Estul Republicii Moldova de către Moscova[4]. Pentru toţi specialiştii în domeniu este clar că separatismul regimului de la Tiraspol nu este de ordin etno-lingvistic (precum se pretinde), ci geopolitic şi strategic.

- Refuzul Rusiei de a-şi retrage forţele sale armate din regiunea Nistreană a Republicii Moldova şi tergiversarea de către Kremlin a procesului de negocieri pentru rezolvarea pe cale paşnică a conflictului din regiune.

- Presiunile economice, financiare şi diplomatice exercitate de către Kremlin asupra Chişinăului pentru a împiedica integrarea Republicii Moldova în structurile euro-atlantice.

- Reacţia violentă a diplomaţiei Ruseşti faţă de acordul dat de către România (care este membră a NATO) pentru amplasarea unor baze militare Americane pe teritoriul ei.

Despre importanţa geostrategică a acestei regiuni erau absolut conştienţi şi primii conducători sovietici, altfel ei nici odată nu ar fi permis crearea pe malul stîng al Nistrului a unei minuscule republici autonome (cu o suprafaţă de numai 9.000 de kilometri patraţi!). În cel mai bun caz, pentru aşa un teritoriu şi populaţie era destul şi un statut de district autonom.

Trebuie de menţionat că dacă n-ar fi fost împotrivirea din partea conducerii Ucrainene, atunci aici ar fi fost creată o republică unională. Anume un asemenea statut pentru noul subiect federal sovietic a fost cerut de către semnatarii petiţiei care şi-au motivat poziţia prin importanţa geostrategică a acestei porţi în Europa.

Autorii accentuau posibilitatea folosirii autonomiei Moldoveneşti de pe malul stîng în calitate de momeală pentru Românii Moldoveni din Basarabia. În caz de succes, Bugeacul urma să devină un cap de pod pentru pătrunderea în Balcani via Dobrogea, iar Hotinul – în Europa Centrală via Bucovina. De aceea scrisoarea cu pricina a fost păstrată în mare taină în arhivele secrete sovietice şi a fost dată publicităţii abia după perestroika gorbaciovistă.

MOTIVAŢIA „ŞTIINŢIFICĂ” A PRETENŢIILOR STRĂINE ASUPRA PĂMÎNTURILOR ROMÂNEŞTI

Aşezarea geostrategică favorabilă a pămînturilor Româneşti, după cum am mai menţionat, au atras atenţia cuceritorilor străini din cele mai vechi timpuri. Noi ne vom opri însă la situaţia acestei regiuni după apariţia primelor formaţiuni statale Româneşti, adică începînd cu secolul IX d. Hr. (sub formă de voievodate, cnezate, „ţări”, „cîmpuri-lungi”[5] etc.).

În această perioadă teritoriul dintre Dunăre – Tisa şi Carpaţi este invadat de către triburile nomade ale Maghiarilor venite din Uralii de Sud. Ungurii au ocupat regiunea Panoniei [6]care a devenit nucleul statului Maghiar şi baza operaţională de unde în perioada de apogeu al pasionarismului Maghiar au întreprins raiduri de jaf prin toată Europa (de la Roma – la Berlin, de la Paris – la Kiev şi Constantinopol).

După creştinarea Ungurilor după ritul Romano-catolic, regii arpadieni au început fortificarea noilor hotare prin colonizarea provinciilor supuse. În Transilvania, de-a lungul arcului carpatin au fost aşezaţi războinicii Secui[7], iar în oraşe (pentru dezvoltarea comerţului şi meşteşugurilor) – coloniştii Germani (Saşi[8] şi Svabi[9]). În aşa mod, regiunea care a fost odată bastionul Românismului şi al Ortodoxiei, a căpătat un caracter polietnic, iar după Reformă[10] şi unul policonfesional.

După „primăvara popoarelor” (se are în vedere valul de revoluţii care au cutremurat Europa în anii 1848-1849 şi au dus la trezirea conştiinţei naţionale a popoarelor Europene şi formarea naţiunilor contemporane), istoricii au început o luptă înverşunată pentru a dovedi autohtonitatea propriilor popoare în pămînturile pe care le populau sau stăpîneau. În loc de „vae victis[11]” (adică argumentul forţei brute) trebuiau aduse argumente de ordin ştiinţific.

Savantul Austriac Robert Roesler înaintează teoria „migraţionistă”[12] care nega autohtonitatea poporului Român în Transilvania şi susţinea primogenitura Maghiară. Argumentele false aduse de către Roesler şi adepţii săi au stat şi stau la baza pretenţiilor teritoriale ale Ungariei faţă de România (se are în vedere provinciile ei istorice: Transilvania, Crişana, Banat şi Maramureş). Combaterea „dovezilor” aduse de către „migraţionişti” în apărarea poziţiei lor ar putea fi tema unui studiu aparte şi, la urma urmei, acest lucru l-au făcut deja cei mai iluştri specialişti în domeniu.

Dinspre Răsărit o ameninţare similară celei Maghiare a venit din partea Rusiei. Imperiul Rus, începînd cu secolul XVIII, a dus o politică de expansiune teritorială în direcţia sud-estică care a vizat nemijlocit poporul Român. Astfel, în anul 1793, Rusia a anexat Bugo-Nistria, iar în anul 1812 – Basarabia. Între anii 1828-1856, acestei ţări i-au aparţinut şi gurile Dunării.

Pentru a îndreptăţi pretenţiile Rusiei asupra acestor pământuri, istoricii Ruşi, iniţial, au plagiat teoria roesleriană (cu schimbarea respectivă a primogeniturii: locul Ungurilor a fost ocupat de către Slavii răsăriteni). După căderea Tarismului şi formarea URSS, vechile argumente nu mai puteau fi invocate din motive pur ideologice, căci ele contraveneau doctrinei leniniste a „dreptului naţiunilor la auto-determinare” şi a „internaţionalismului proletar”. De aceea, la începutul anilor `20, este inventată o altă teorie (la fel de falsă ca şi prima) – cea a „două popoare şi limbi est-Romanice”[13].

Această teorie aberantă este „rodul” imaginaţiei bolşevicului Bulgar (de origine Evreiască) H. Rakovski. Acesta, în anii `20-`30 ai secolului trecut a condus organizaţia de partid din Ucraina şi a susţinut ideea formării unei RASS Moldoveneşti în componenţa RSSU care a fost înaintată de către „grupul de iniţiativă” format din comunişti originari din Basarabia (în marea lor majoritate Evrei şi ei) în frunte cu Gr. Kotovski). Teoria aceasta venea să sprijine pretenţiile sovietice asupra Basarabiei care după anul 1918 s-a unit cu Ţara. Mai tîrziu la ea a aderat un grup de „savanţi” autohtoni (de alde I. D. Ceban şi V. Stati). Teoria „celor două popoare şi două limbi” a devenit astăzi doctrina oficială a „nezalejnicilor” [14] autohtoni din Republica Moldova.

Datorită unui concurs fericit de împrejurări (vezi articolul „Marea Unire” de pe site-ul nostru), în anul 1918 toate pămînturile Româneşti (în afară de cîteva excepţii regretabile) s-au unit în cadrul României Mari. Acest act a fost recunoscut de către majoritatea statelor lumii (inclusiv şi de către Ucraina[15]) cu excepţia (desigur!) a Rusiei Sovietice (devenită mai apoi URSS) şi... a Statelor Unite!

„VIA DOLOROSA”[16] ŞI GOLGOTA POPORULUI ROMÂN.

Pentru a-şi asigura noile hotare, România s-a văzut nevoită să încheie cu statele est-Europene, ameninţate şi ele de tendinţele revanşarde ale statelor învinse în Marele Război[17], alianţe defensive („Mica Antantă”[18] şi „Înţelegerea Balcanică”[19]). Tot în această ordine de idei se înscriu şi tratatele bilaterale de ajutorare reciprocă încheiate cu Franţa, Anglia, Italia şi alte ţări. Un fapt mai puţin cunoscut este acela că atunci cînd România şi-a rugat aliaţii să-şi respecte obligaţiile asumate prin tratatele încheiate, numai Turcia a declarat că este gata să şi le îndeplinească necondiţionat[20].

Toate măsurile de securitate întreprinse de guvernul României însă nu au folosit la nimic. În anul 1939 a fost încheiat între Germania hitleristă şi Uniunea Sovietică pactul Ribbentrop-Molotov[21]. În protocolul adiţional-secret la acest tratat se sublinia „dezinteresul” Germaniei faţă de Basarabia şi recunoaşterea intereselor preponderente ale Moscovei în această regiune. Tradusă într-un limbaj normal, această frază însemna că Uniunii Sovietice i s-a dat „carte-blanche[22]” pentru cotropirea Basarabiei.

În prima perioadă a celui de-al II-lea Război Mondial, cuprinsă între toamna anului 1939 şi primăvara anului 1940 (cunoscută şi sub denumirea de „Războiul Straniu”), operaţiuni militare practic nu s-au dus, cu excepţia „Blitz-Krieg”[23]-ului German împotriva Poloniei. Or, Anglia şi Franţa încă nu-şi pierduseră speranţa că, după joncţiunea directă[24], Germania şi Uniunea Sovietică în sfîrşit se vor încăiera.

Speranţele lor au fost deşarte, căci Stalin şi Hitler erau preocupaţi de „digerarea” acelor părţi ale Europei care le-au revenit fiecăruia conform pactului Ribbentrop-Molotov. Statele mici central- şi est-Europene (printre care şi România) au fost lăsate în voia sorţii de către marile puteri occidentale. În curînd Anglia, Franţa şi Statele Unite vor plăti scump pentru inactivitatea lor criminală, dar aceasta nu va uşura cu nimic situaţia ţărilor care în perioada interbelică au făcut parte din fostul „cordon sanitar” [25].

În august, anul 1940, Stalin a hotărît că a venit momentul propice pentru a se răfui cu România care cu 22 de ani în urmă şi-a realipit provincia sa istorică Basarabia. La acel moment Bucureştiul s-a pomenit într-o stare de izolare politică, militară şi diplomatică aproape completă. Franţa a capitulat, iar Anglia se lupta din răsputeri pentru a nu permite desantul Wehrmachtului pe propriul său teritoriu. Cît despre aliaţii din „Înţelegerea Balcanică”, nici vorbă nu putea să fie despre un ajutor efectiv, căci ei singuri se temeau să nu provoace nemulţumirea şi să devină obiectul „atenţiei” agresorilor.

Pe data de 26 iunie anul 1940, ambasadorului român la Moscova îi este înmînată o notă ultimativă iscălită de către Veaceslav Molotov (care îndeplinea funcţia de comisar al poporului pentru afacerile externe al Uniunii Sovietice). În acest ultimatum se vorbea despre faptul că poporul Basarabiei, alcătuit în majoritatea sa din ...Ucraineni, ar dori realipirea sa la Ucraina-mamă. Guvernului Român i se cerea să cedeze şi teritoriul Bucovinei de Nord în calitate de recompensă pentru cei 22 de ani de „ocupaţie” a Basarabiei de către România Regală.

Bucureştiul s-a adresat după consultaţii la Berlin, căci Germania era unica putere în stare să oprească Uniunea Sovietică. Hitler, însă, a sfătuit cu insistenţă partea Română să cedeze, insinuînd că în caz contrar România va fi ştearsă ca stat de pe harta lumii. Consiliul de Coroană[26] convocat de către regele Carol al II-lea pe data de 27 iunie a hotărît să satisfacă pretenţiile sovietice. Din cei 25 de membri, numai 6 au avut curajul să se pronunţe pentru o rezistenţă armată: N.Iorga, V. Iamandi, S. Dragomir, T. Pop, Şt. Ciobanu şi E. Urdărescu.

Trupele româneşti au părăsit fără luptă Basarabia[27] şi Bucovina de Nord, ba chiar au fost silite sub presiunea Armatei Roşii să se retragă şi din unele raioane care nici nu au fost stipulate în nota ultimativă sovietică. Este vorba de ţinutul Herţa şi unele insuliţe din braţul Chilia al deltei Dunării.

Principalul beneficiar al acestor concesii teritoriale a fost RSS Ucraineană, conducerea căreia a insistat asupra includerii în componenţa acestei republici a celor mai importante din punct de vedere strategic raioane. Complicitatea Kievului la raptul din anul 1940 o dovedesc următoarele fapte:

- În anul 1924 cînd s-a pus problema creării unei statalităţi Moldoveneşti pe malul stîng al Nistrului, anume Ucraina a fost împotrivă ca acesteia să i se acorde statutul de republică unională. RASS Moldovenească a fost inclusă în componenţa RSS Ucrainene. Pe harta-anexă la „constituţia” acestui subiect federal ucrainean, hotarul său de Vest era indicat rîul Prut şi cuprindea întreg teritoriul Basarabiei.

- Renumitul pasaj din nota ultimativă a lui Molotov despre „majoritatea Ucraineană” a populaţiei Basarabiei a fost, fără îndoială, inspirat de către conducerea RSSU.

- Toate cedările teritoriale făcute Ucrainei pe contul pămînturilor Româneşti în vara anului 1940, au fost efectuate la insistenţa Kievului şi în favoarea lui.

- În anii de după război, autorităţile Ucrainene (atît cele sovietice cît şi cele independente) au procedat la măsuri extraordinare pentru a schimba balanţa demografică în teritoriile anexate în defavoarea populaţiei Româneşti autohtone (despre ele vom relata mai amănunţit într-un alt articol).

- După dispariţia Uniunii Sovietice, Ucraina a refuzat categoric să recunoască caracterul ilicit, din punct de vedere al dreptului internaţional, al hotarelor stabilite prin rapturile teritoriale din anii 1940 (Bucovina de Nord, Ţinutul Herţa, raioanele transnistrene ale fostei RASSM, insulele din braţul Chilia şi Bugeacul de Sud) şi 1947 (insula Şerpilor).

DELIMITAREA TERITORIALĂ DINTRE RSSU ŞI RSSM DIN VARA ANULUI 1940

După anexarea Basarabiei, Moscova a hotărît să schimbe statutul fostei autonomii Moldoveneşti, ridicînd-o la rangul de republică unională. Iniţial, se prevedea ca acceasta să includă întreg teritoriul Basarabiei anexate de la România, precum şi tot teritoriul RASSM de pe malul stîng al Nistrului (aşa cum prevedea „constituţia” RASSM şi era ilustrat în harta-anexă deja pomenită mai sus). Despre existenţa acestui plan ne vorbeşte articolul de fond al oficiosului guvernamental „Izvestia” publicat cu ocazia „eliberării” Basarabiei „de sub jugul României burghezo-moşiereşti”. Acesta îşi anunţa triumfător cititorii că pe harta Uniunii Sovietice a apărut o nouă republică unională – cea Moldovenească care urma să aibă un teritoriu de circa 54 de mii de kilometri patraţi (este vorba de teritoriul Basarabiei şi a fostei RASSM) şi o populaţie de 3,8 milioane de locuitori.

Dar, acest plan nu-i convenea Kievului care, deşi anexase Galiţia Orientală, Bucovina de Nord şi ţinutul Herţa, mai dorea încă noi teritorii. Conducerea ucraineană înaintează propriul proiect de delimitare teritorială între RSSU şi noua „republică-soră”. Acesta prevedea anexarea integrală de către Ucraina a judeţelor Hotin, Cetatea Albă şi Ismail din Basarabia, precum şi a cinci raioane ale fostei RASSM (Balta, Bîrzu, Cruţi, Ocna şi Nani).

Din partea Chişinăului au venit propuneri care vizau cedarea Ucrainei, pe lîngă cele cinci raioane de pe malul stîng, a unei părţi din judeţele Cetatea Albă şi Hotin în care moldovenii se aflau în minoritate. RSSM urma să-şi păstreze o ieşire destul de largă la Dunăre şi portul fluvial Reni.

În calitate de soluţie finală a fost adoptată varianta Moscovei care a stabilit configuraţia actuală a hotarului Moldo-Ucrainean. Ea prevedea un „compromis” între proiectele Chişinăului şi Kievului care, de fapt, satisfăcea întru totul Ucraina. RSS Moldova a fost privată de ieşirea la Marea Neagră şi numai vîrful neascuţit al creionului funcţionarului care a trasat linia de hotar a păstrat pentru noi o porţiune de cîteva sute de metri de litoral dunărean în raionul satului Giurgiuleşti.

În urma jafului la care a fost supusă, România a cedat Uniunii Sovietice circa 50.762 kilometri patraţi, dintre care nemijlocit Ucrainei – mai mult de 21 de mii (la care ar mai trebui de adăugat şi cei 7.000 de kilometri patraţi răpiţi de la fosta RASSM). Tot în stăpînirea Ucrainei continuă să se afle şi restul Bugo-Nistriei româneşti care a fost supus unei deznaţionalizări acerbe încă cu mult înainte de evenimentele descrise.

Celelalte componente a ultragiului la care a fost supusă România în vara anului 1940 (se are în vedere „arbitrajl de la Viena” şi „acordul de la Craiova” [28] care au rupt de la Ţară Transilvania de Nord şi Cadrilaterul) rămîn a fi obiectul de studiu al unui articol aparte. Începutul tragediei al cărei urmări se mai resimt şi astăzi a fost pus de către Uniunea Sovietică şi Germania fascistă prin înţelegerea criminală dintre cei doi dictatori. Geambaş al acestei afaceri murdare a fost Ucraina care refuză să întoarcă teritoriile răpite înapoi stăpînului lor legitim – poporului Român.

A. Savin

[1] Colonie: în antichitate aceasta însemna „oraş-fiică” în care metropola („oraşul-mamă”) îşi trimitea excedentul de populaţie şi pe cei ostracizaţi (deportaţi sau exilaţi).

[2] Emporie: punct de sprijin în care se aflau depozite comerciale, o mică garnizoană şi agenţii comerciali.

[3] Război Rece: acest termen a fost inventat de către W. Churchill şi însemna confruntarea ideologică, economică, politică şi militară indirectă (goana înarmărilor şi războaiele locale) dintre cele două supraputeri (SUA şi URSS) şi sateliţii lor.



[4] În Estonia, Letonia, Kazahstan şi Ucraina populaţia Rusofonă este cu mult mai numeroasă decît în Republica Moldova, locuieşte mai compact şi chiar procentual ponderea ei este mai mare. Această populaţie este supusă unei discriminaţii făţişe (Estonia şi Letonia) sau ascunse (Ucraina şi Kazahstan), însă în aceste state Moscova nu a procedat la aţîţarea separatismului precum a făcut-o în Moldova.



[5] Voievodate şi cnezate – denumiri preluate de la Slavi cu care populaţia Românească a coabitat în zona nord-dunăreană un timp îndelungat; ţară, cîmpu-lung, jupanat, judeţ – denumiri autohtone a primelor formaţiuni statale.

[6] Panonia: regiune de cîmpie situată în interfluviul Dunăre-Tisa care pînă la venirea Ungurilor era populată de către Volohi, Slavi şi Avari.

[7] Secui: grup etnic Maghiar, reprezentanţii căruia susţin că ei ar fi descendenţii Hunilor lui Attila şi că ar fi venit pe meleagurile Carpatine cu mult înaintea Ungurilor propriu-zişi – încă în secolul III d. Hr.

[8] Saşi (de la Saxoni, Sacşi): urmaşii coloniştilor Germani invitaţi de către regele Ungar Bela al II-lea din Saxonia Inferioară şi din Ţările de Jos. Ei s-au aşezat în oraşele Transilvaniei (Siebenburg – „Ţara celor sapte oraşe”).



[9] Şvabi: urmaşii coloniştilor Germani veniţi din Şvabia (regiune din sudul Germaniei) la invitaţia regilor Unguri şi aşezaţi cu traiul în Banat.



[10] Reformă: mişcare protestatară apărută în sînul bisericii catolice. În Transilvania au căpătat o largă răspîndire printre populaţia Germană şi Maghiară bisericile protestante ale calviniştilor (zişi şi reformaţi) şi luteranilor. O parte din credincioşii acestor etnii au rămas, totuşi, credincioşi catolicismului. La ei se mai adaugă în secolul XVIII şi uniaţii greco-catolici din rîndul a unei părţi a clerului şi mirenilor ortodocşi Români care au renegat Ortodoxia şi au recunoscut primatul papei de la Roma în schimbul recunoaşterii egalităţii lor în drepturi cu religiile şi naţionalităţile privilegiate (enumerate mai sus).



[11] Vae victis! Expresie înaripată care s-ar traduce din limba latină ca „Vai de cei învinşi!”. Ea a fost rostită de către regele Gal, Brennus, cînd a respins protestele Romanilor învinşi privitor la faptul că el i-a înşelat la cîntar (se cîntărea la balanţe contribuţia pe care trebuia să o plătească Roma Galilor, iar Brennus a aruncat pe talerul greutăţilor spada sa pentru a mări cantitatea de aur care urma să i se plătească).



[12] Teoria migraţionistă susţine că poporul Român s-a format la sud de Dunăre unde strămoşii lui s-au retras împreună cu legiunile romane din ordinul împăratului Aurelian în anul 271 d. Hr. Conform acestei teorii, Românii au colonizat teritoriile nord-dunărene în secolele X-XI cînd Ungurii deja erau stabiliţi în această zonă.



[13] Teoria celor două limbi şi două popoare est-Romanice susţine că în spaţiul nord-dunărean s-ar fi format două limbi şi popoare Romanice deosebite – Românii şi Moldovenii. Asupra Românilor ar fi influenţat factorul etno-civilizaţional occidental (mai ales Francez), iar asupra moldovenilor – cel al Slavilor de Răsărit (Ruso-Ucrainean).



[14] Nezalejnici (din limba Ucraineană – independenţi): poreclă dată naţionaliştilor radicali Ucraineni; aici – adepţilor teoriei celor două limbi şi popoare est-Romanice.



[15] Ucraina (care între anii 1918-1919 a avut parte de o independenţă efemeră) a avut şi atunci pretenţii teritoriale faţă de Basarabia şi Bucovina, însă şi mai mult Kievul era interesat de sprijinul din partea României. De aceea, în anul 1918, Ucraina recunoaşte în mod oficial noile hotare stabilite după Primul Război Mondial între ea şi România (inclusiv apartenenţa teritorială Românească a Basarabiei şi Bucovinei).

[16] Denumirea Latină a Drumului Crucii pe care l-a avut de parcurs Iisus Hristos în calea sa spre Golgota. Aici – prologul evenimentelor tragice din anul 1940 care au marcat raptul din teritoriul României a unei treimi din suprafaţa ei.

[17] Marele Război: aşa a fost numită de către contemporani prima conflagraţie mondială.

[18] Mica Antantă: bloc militar-politic format în anul 1921 din România, Iugoslavia şi Cehoslovacia.

[19] Înţelegerea Balcanică: bloc militar-politic format în anul 1934 şi din care făceau parte România, Grecia, Turcia şi Iugoslavia.

[20] Deac Augustin, „Din istoria Ucrainei („Ţara de margine”)”, editura „Europa Nova”, Bucureşti, anul 2001, p. 279.

[21] Despre acest pact mai amănunţit în articolul „Clipa siderală a Ucrainei” de pe site-ul nostru.

[22] Carte blanche: aici – mînă liberă.

[23] Blitz-Krieg (din limba Germană – „război-fulger”): tactica preferată a generalilor Wehrmachtului hitlerist care consta în nimicirea rapidă a armatelor adversarului prin bombardamente masive de aviaţie şi învăluiri adînci cu ajutorul trupelor blindate.



[24] Pînă la cotropirea Poloniei de către Germania şi Uniunea Sovietică, aceste state nu aveau hotare comune, ele fiind despărţite de către statele „cordonului sanitar”.



[25] Cordon sanitar: brîul de state mici europene care se întindea de la Marea Barents – pînă la cea Mediterană şi era situat între Germania şi Uniunea Sovietică. Ele erau legat între ele prin tratate de alianţă bilaterale şi multilaterale (de tipul „Micii Antante” şi a „Înţelegerii Balcanice”). Sarcina lor era de a stopa orice încercare de joncţiune a acestor doi coloşi.

[26] Consiliul de Coroană: organ consultativ pe lîngă Monarh care era convocat numai în cazuri extraordinare. El era format din fruntaşii vieţii publice şi cei mai mari demnitari ai regatului.

[27] Aceasta a servit drept motiv pentru unii să califice comportamentul României ca un act de trădare faţă de Moldoveni (Ion Druţă: „La răscrucea proştilor”).

[28] În vara anului 1940, pretenţii teritoriale la România au fost înaintate din partea Ungariei (ele vizau toată Transilvania şi Banatul Românesc) şi a Bulgariei (toată Dobrogea). România s-a adresat Germaniei şi Italiei după arbitraj. Hitler şi Mussolini au satisfăcut pretenţiile Ungariei şi Bulgariei, însă numai parţial. În timpul războiului Germano-sovietic teritoriile aflate în dispută au servit ca un instrument de şantajare ale acestor ţări.