O epocă complicată în istoria Moldovei: 1497-1517

Am hotărât să adresăm mai multe întrebări tânărului istoric Simon Alexandru, cercetător în cadrul Facultăţii de Istorie a Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca, care s-a remarcat în ultimii ani în câmpul cerectării istoriografice prin mai multe titluri legate de epoca lui Ştefan cel Mare şi de începutul secolului al XVI-lea.

Marius Tărîţă: Stimate domnule Simon Alexandru, poate pentru unii specialişti ar putea să pară banal, dar aş dori să începem cu un moment arhicunoscut – bătălia din Codrii Cosminului, de fapt toate evenimentele care au dus la aceasta şi consecinţele ei. În ce măsură putem spune că în 1497, înainte de a începe coborîrea cu armatele sale spre Marea Neagră (cu devierea spre Moldova în drum), Jan Albert a avut intenţia de a organiza o cruciadă antiotomană? Cine şi de la care curte europeană mai era la curent cu această acţiune? Care a fost poziţia Scaunului Papal referitor la o nouă cruciadă în stilul secolului al XV-lea?

Alexandru Simon: În 1495, Polonia jagiellonă a readus în discuţie proiectul mutării cavalerilor teutoni, care, de la 1466, îi erau vasali, din aria baltică în sud. De această dată, noua lor casă trebuia să fie Podolia şi Valahia Mică, denumire folosită în epocă şi pentru Moldova, dar şi pentru Oltenia, mai ales în aria germană. Proiectul a primit acordul papei Alexandru VI Borgia, dar s-a izbit de rezistenţa lui Maximilian de Habsburg, rege al romanilor, calitate în care era, prin tradiţie, protectorul teutonilor. Cu ajutorul cardinalilor fideli Casei sale, a reuşit să impiedice aplicarea planului jagiellon, care prevestea criza de la 1497. În 1494, Casa de Jagiello luase deja decizia înlocuirii lui Ştefan III cel Mare cu Sigismund, cel mai mic dintre fiii rămaşi laici ai lui Cazimir IV şi singurul care n-avea încă o coroană. Înlocuirea lui Ştefan III era parte din marile ambiţii regionale şi cruciate ale Casei şi mai ales ale lui Jan Albert, crescut în spiritul marii vocaţii politice creştine a Jagiellonilor, de preceptori ca Jan Długosz şi Filippo Buonaccorsi Callimachus. Riscurile şi implicaţiile prezentate de planurile sale erau destul de bine cunoscute la curţile europene, de la Suceava şi Buda, până la Viena şi Roma. Din aceste motive, Alexandru VI a evitat să-şi dea acordul formal şi oficial pentru campania polonă din 1497, neproclamând cruciada, dar nici nu s-a dezis de dorinţa oficial antiotomană a regelui Jan Albert. În esenţă, campania din 1497 a fost singura „cruciadă” din secolul XV care n-a avut binecuvântarea oficială a papalităţii, ceea ce a întreţinut şi mai mult confuzia vizavi de ceea ce se întâmpla cu adevărat în Moldova. A fost în avantajul lui Ştefan care a reuşit să contracareze demersurile Casei de Jagiello, evitând şi să-şi deterioreze pentru totdeauna imaginea de luptător pentru credinţa creştină. În timp, ce oastea polonă era prinsă în capcană şi distrusă, marile puteri europene se uitau în altă parte, deşi opinia publică îşi pusese mari speranţe în reuşita acţiunii lui Jan Albert prezentate ca mare cruciadă. La Veneţia, pentru a nu apărea şi mai mari probleme între ceea se întâmpla şi ceea ce-şi dorea lumea, s-au dat drumul la dezinformări de tipul: Jan Albert, Vladislav II Jagiello, Ştefan III, Ivan III al Moscovei şi hanul tătar Mengli Ghiray, toţi împreună, au recucerit Chilia şi Cetatea Albă şi se îndreaptă în forţă spre Istanbul.

M. T.: Tratatul de după acest război aşeza Moldova şi Polonia pe picior de egalitate. Care a fost poziţia puterilor europene faţă de acest acord şi ce rol a jucat conflictul pentru Pocuţia în acest context, date fiind campaniile lui Ştefan din acea perioadă?

A. S.: În 1497, teutonii au răspuns chemării Cracoviei, suzerana lor, de a pleca în campanie contra otomanilor. Nu înţelegeau însă de ce trebuie să meargă să se lupte în Moldova care era o ţară creştină. Nu înţelegeau nici dacă Ştefan III cel Mare este vasal cuiva, şi dacă da, al cui (al Cracoviei, Budei, Vienei sau Istanbului), ori este monarh singur-stăpânitor în toată regula. Aceste ciocniri de perspective şi nedumeriri aveau la bază chiar actele poltice ale lui Ştefan, subscrise adesea, în formularea sa, „principiului”, am aruncat un os între doi câini. Succesul din 1497 şi conflictele iscate în lumea creştină de întelegerile creştino-musulmane asociate acestuia au provocat îngrijorarea Veneţiei şi Romei şi cereau rezolvarea conflictului dintre Jagielloni şi Ştefan. Cel mai preocupat de aceasta era regele Ungariei, Vladislav II, care trebuise să fugă practic din regat la 1497.

După raidurile moldo-otomane asupra Poloniei din 1498, mijloc de presiune militară asupra Cracoviei şi răzbunare pentru campania din 1497, la 1499 a fost semnat, la Hârlău, tratatul dintre Moldova şi Polonia. Războiul veneto-otoman (1499-1503) care a dus la o nouă cruciadă stătea să înceapă. Tratatul a fost încheiat prin intermedierea şi sub patronajul Ungariei, ceea ce convenea, într-o oarecare măsură, şi lui Maximilian, întrucât, legal, şi el era rege al Ungariei. Iar coroana ungară era recunoscută şi de Cracovia şi de Suceava ca suzerana Moldovei. În numele crucii, Polonia şi Moldova, trebuiau să colaboreze. Din acest punct de vedere, tratatul de la Hârlău era practic identic cu cel încheiat, la 1510, între Bogdan III şi Sigismund, fostul pretendent de la 1497, ajuns rege al Poloniei. La 1499, însă nu s-a rezolvat problema Pocuţiei. După ce a văzut că noul război dintre creştinătate şi Poartă nu are sorţi de izbândă, Ştefan s-a concentrat asupra problemelor sale creştine. Invocând acordul dat din vechime de regii Ungariei stăpânitorilor Moldovei pentru posesia Pocuţiei ca feudă, lucru neinfirmat şi susţinut chiar de Vladislav II, a cucerit Pocuţia (1501-1503). Moartea lui Ştefan a împiedicat însă rezolvarea legală prin tratat a conflictului (1504).

M. T.: Bogdan cel Orb şi Grozav, fiul lui Ştefan cel Mare, a avut o domnie scurtă, dar acţiunile sale par să arate un domn pe măsura tatălui său. Totuşi, imaginea sa în istoriografie nu este dintre cele mai favorabile. Cum s-a ajuns la această soartă a poate singurului moldovean care a dat cu capul şi cu suliţa în porţile Liovului?

A. S.: Răspunsul începe poate la poarta Liovului. Prin acel gest, specific ritualurilor cavalereşti, Bogdan III îl provoca la duel pe comandantul garnizoanei oraşului. Bogdan primise se pare o educaţie apuseană. Fusese invitat de două ori de Maximilian de Habsburg (1499, 1503) să-l însoţească la încoronarea sa ca împărat romano-german la Roma, dar, de fiecare dată, încoronarea n-a mai avut loc. Bogdan III n-ar fi trebuit să devină domn în Moldova de două ori. Pe numele său complet, Bogdan-Vlad, ca fiu al a Mariei Voichiţa şi al lui Ştefan cel Mare şi nepot al lui Vlad III Ţepeş şi Radu III cel Frumos, el trebuia să devină domn al ţării Româneşti. Moartea lui Alexăndrel, fiul lui Ştefan şi al Maruşcăi (1496), asociatul la domnie al tatălui său, a schimbat însă soarta lui Bogdan.

La 1504, cu excepţia lui Ştefan (şi a Habsburgilor), nimeni nu-l dorea ca domn în Moldova. Cu ultimele puteri, Ştefan cel Mare i-a putut câştiga domnia lui Bogdan. A intervenit în forţă în câmp, unde se adunaseră boierii deja pentru alegerea noului domn, şi a executat principalele figuri ale opoziţiei. Luca Arbore a trebuit să se baricadeze în cetatea Sucevei. Ştefan a obţinut astfel alegerea lui Bogdan ca domn, iar pentru că nu puteau fi doi domni în acelaşi timp, se pare şi că, în ultimele sale zile de viaţă, Ştefan s-a călugărit. Cu aceste mari eforturi, a devenit domn Bogdan III. El a fost un supravieţuitor. A reuşit să se înţeleagă cu adversarii săi de la 1504, care şi-au păstrat funcţiile. Profitând de imaginea vestică a lui Ştefan, a primit sprijinul papei Iuliu II pentru căsătoria sa cu Elisabeta (III), cea mai mică dintre fiicele lui Cazimir IV. Polonia însă s-a opus constant, chiar şi atunci când ea, în schimbul renunţării Moldovei la Pocuţia, a aprobat formal proiectul care îi aparţinea probabil lui Ştefan. Rezultatul a fost un nou şir de războaie în urma cărora Moldova a pierdut Pocuţia. Nemulţumit de rezultat, Bogdan III a început să mizeze tot mai mult pe Habsburgi, marii beneficiari ai seriei de conflicte deschise de Bogdan în regiune, deoarece ele îi împiedicau pe Jagielloni să se concentreze asupra rivalilor de la Viena. Între timp, şi prestigiul lui Bogdan III a crescut din nou. La 1511-1512, el decisese practic soarta războiului civil otoman, alegând să-l susţină pe viitorul sultan Selim I împotriva tatălui său Baiazid II.
La 1513, Maximilian I i-a trimis o soţie, nenumită, poate fiica lui Constantin Arianit Comnenul, diplomatul şi căpitanul lui Maximilian, înrudit cu acesta şi cu Branković-ii şi Paleologii. Proiectul a provocat reacţia violentă a Înaltei Porţi şi a Patriarhiei Ecumenice. Raiduri tătăreşti s-au abătut rând pe rând asupra Moldovei în 1513, amânând venirea miresei în Moldova (în cele din urmă, probabil căsătoria a avut loc). Patriarhul Pahomie a venit în persoană în Moldova şi a obţinut reconcilierea dintre Suceava şi patriarhia ecumenică, dar n-a izbutit să-i schimbe lui Bogdan opţiunile politice. Mai mult, un pretendent atât de puternic încât nimeni nu-i dădea vreo şansă lui Bogdan de reuşită a fost trimis împotriva sa de Istanbul şi Cracovia. Bogdan l-a învins la începutul lui 1514, dar, pentru a evita alte complicaţii, a trebuit să accepte dublarea tributului Moldovei. Sunt câteva aspecte care contrastează cu imaginea tradiţională promovată în istoriografie vizavi de domni în general şi în particular vizavi de un domn, care nici n-a fost un protector abil al Bisericii Moldovei precum tătăl său.

M.T.: În concluzie, ce trăsături specifice am putea desprinde în cazul Moldovei în anii 1497-1517 ca important actor est-european?

A. S.: Începând cu „conspiraţia” anti-jagiellonă a lui Maximilian I de Habsburg şi Ştefan III cel Mare (1497), Moldova a început să graviteze tot mai mult în sfera de influenţă a Vienei. Înconjurată de regatele Casei Jagiello, de Imperiul Otoman şi de ţara Românească, care dorea să-şi reafirme „întâietatea valahă”, nu existau multe opţiuni pentru Moldova. După moartea lui Ştefan III cel Mare, blocajul regional în care intrase Moldova s-a adâncit. În pofida sprijinului acordat de ele lui Bogdan III, atât la momentul succesiunii sale (1504-1505), cât şi în timpul conflictului cu Radu IV cel Mare (1507), Roma şi Veneţia nu erau reale soluţii la nivel local. În plus, datorită politicii autoritate a domnului, a orientării sale pro-romane, raporturile domniei cu Biserica Moldovei s-au deteriorat, agravate şi de ruperea relaţiilor cu Patriarhia Ecumenică (1504/1505-1513), datorită opoziţiei acesteia la succesiunea lui Bogdan. A fost practic, cu excepţia războiului moldo-otoman (1473-1486 cu întreruperi), cea mai lungă perioadă de „autocefalie” din istoria medievală a Bisericii Ortodoxe a Moldovei. Moldova era tot mai legată astfel de interesele Vienei şi de nevoile cruciate ale Romei. Aceasta nu a împiedicat-o însă să joace un rol de prim rang în politica regională, date fiind gravele crize care marcau atunci zona, de la disputele otomane la conflictele ungare. „Restauraţia pro-jagiellonă” survenită la moartea lui Bogdan (1517), prin „regenţa” lui Luca Arbore asupra minorului Ştefan IV (Ştefăniţă), n-a putut modifica semnificativ aceste trăsături. Astfel, seria de conflicte şi de opţiuni limită s-a prelungit după executarea partidei lui Arbore (1523) şi moartea lui Ştefăniţă (1527), până în timpul primei domnii a lui Petru Rareş, repercutându-se direct asupra sorţii Moldovei la 1538.

M. T.: Vă mulţumim mult pentru interviul pe care ni l-aţi acordat şi de neaşteptatele aspecte pe care ni le-aţi relevat legat de perioada anilor 1497-1517.

Sursa: www.ax.md

BASARABIA: "INTERFRONTUL" ŞI TRANSILVANIA

Daca cititorul Roman stie ce e Transilvania, nu stie in schimb ce este "interfrontul", cuvant intrat dramatic in viata Romanilor de dincolo de Prut. "Interfront" este o prescurtare a lui "internationalnii front", care in ruseste inseamna front international.



Cand in Moldova rasariteana, profitand de curentul "transparentei" si "perestroikai", Romanii au putut sa spuna adevarul despre societatea basarabeana si despre trecutul ei istoric, era inevitabil sa ajunga la concluzia veche ca nu sunt o noua natiune romanica, ci tot Romani, ca cei din Romania, ca limba moldoveneasca nu e alta limba decat limba romana si ca Basarabia a facut parte intima din Statul Roman. Aceasta intoarcere la adevarul istoric, care a insemnat si redesteptarea instinctului national la Romanii dintre Prut si Nistru, a devenit cu totul inconvenabila pentru intrusii, veniti din toate colturile URSS in Moldova.

Stalin a practicat deportarile si colonizarile, sau infiltrarile de populatie, pentru a distruge spiritul national al republicilor sovietice neruse. Basarabia s-a umplut de venetici din toate colturile imperiului Rus, cu conditia sa nu fie Romani, cu conditia sa vorbeasca ruseste si sa fie fideli ideologiei dupa care Moldovenii nu sunt Romani, dupa care intrarea Basarabiei in componenta Romaniei a fost o ocupatie, iar limba vorbita in Moldova nu e Romana ci "moldoveneasca". Aceasta populatie venetica si pestrita, in care majoritatea sunt Rusii, avea mai multe interese comune: ocuparea celor mai importante functii in ierarhia de stat si administrativa si sustinerea cu orice pret a limbii ruse ca limba de stat.



In momentul in care Frontul popular din Moldova a inceput sa lupte pentru limba "moldoveneasca" ca limba de stat, rusofonii, privilegiati prin pozitiile sociale si politice pe care le detineau, s-au intrunit in organizatia "interfront". Regimul colonial sovietic care-i sustinea era amenintat, practic, de ridicarea autohtonilor la aceleasi drepturi cu ei: noii veniti trebuie sa invete limba Romana sau sa renunte la slujbe si avantaje. Totodata prioritatea limbii romane ca limba de stat creeaza o sansa competitiei pentru Romanii basarabeni, care au trait pana acum un regim de ocupatie. "Interfrontul" reprezinta, deci, reactia imperiului colonial rus la ridicarile nationale din republici. Caracterul lui national, pro-rus, pro-imperial se vede din faptul ca el nu lupta pentru internationalizarea URSS, ci pentru mentinerea dominatiei ruse. Acesti colonisti Rusi si rusofoni, raspanditi in diversele republici ale Uniunii Sovietice, au un sentiment foarte activ de superioritate rasiala fata de localnici. Soferul rus de taxi din Dusanbe se uita cu dispret la urmasii vechilor Persani, pentru ca nici tinuta lor demna nu-i impresioneaza, nici europenismul lor real, nici cultura lor milenara, straveche, pe care nu o cunoaste. Indoctrinati in ideea de libertate si ... comunism, asemenea Rusi simpli sunt cea mai graitoare expresie a brutalitatii unui sistem social si politic de ocupanti, de uzurpatori.

Dar, lucrul pe care europeanul nu-l stie, dispretul acestor popoare fata de Rusi este imens. El poate fi intalnit la Lituanieni, Letoni, Estoni, Romanii basarabeni, Armeni, Gruzini, Tadjici, Uzbeci, Kazahi si chiar la Bielorusi si Ucrainieni. Aparitia Rusilor si rusofonilor in asemenea tari de veche cultura si traditie nu este rezultatul unei miscari firesti, ci al unui transplant calculat, in primul rand. Pentru a exploata si controla cat mai bine economia acestor republici, practic anexate si subjugate economic si politic, Moscova a creat in ele mari intreprinderi, care nu au subordonare de stat, ci unionala, nu tin, spre exemplu, de Chisinau, ci direct de Moscova, de ministerul de resort. Acesta planifica activitatea intreprinderilor unionale, folosind materia prima a locului, angajand oamenii pe care ii doreste si vanzand la pretul pe care-l fixeaza singur produselor lor. Moscova se infatiseaza astfel ca o imensa caracatita mecanizata, care are un numar incalculabil de ventuze, prin care absoarbe din aceste republici mici materie prima, folosind-o dupa bunul ei plac.

Crearea acestei retele de intreprinderi unionale a dus la un proces de urbanizare care sa le sustina, de unde rezultatul slavizarii sau rusificarii demografice a acestor republici. Noile intreprinderi de dependenta exclusiv centrala, adica ruseasca, isi recruteaza singure personalul si ele angajeaza cu precadere Rusi. Romanul nu gaseste de lucru in aceste intreprinderi, ci colonistul de aiurea, care-l scoate pe vechiul locuitor al Basarabiei, pe Roman, in afara granitelor tarii, aruncandu-l pe alte meleaguri. Acest proces de pulverizare etnica este calculat pe intreaga suprafata a URSS si a dus la situatii dintre cele mai anormale. La Chisinau localnicii nu au acces intr-o locuinta noua in bloc, decat dupa asteptari de 15-20 de ani! Orice angajat al acestor intreprinderi unionale rusofone, adesea necalificat, desi in Basarabia exista mana de lucru calificata romaneasca, primeste in curs de luni, saptamani sau zile, locuinta la bloc, in cartierele cele mai avantajoase. Pe acesta cale s-a produs o stare de segregatie in URSS, pe care toate republicile vor s-o elimine. Iata ce a voit sa lichideze Frontul popular din Moldova. Poeta Leonida Lari a rostit de nenumarate ori taioase discursuri impotriva acestei adevarate invazii rusofone, care creeaza inegalitati sociale, obligandu-i pe Romani sa-si ia campii.

Conflictul din Basarabia are un acut continut social si national. Inferiorizati prin masuri brutale de colonizare, Romanii basarabeni, ca si locuitorii celorlalte republici de centura ale URSS, vor sa intre in posesia drepturilor lor firesti. In invatamantul superior se mai preda inca in ruseste. Selectia profesorilor nu poate fi controlata, iar calitatea acestui invatamant este slaba, ceea ce imputineaza sansele candidatilor basarabeni la diferite funtii datorita diplomelor locale, republicane, carora li se prefera cele rusesti de la Leningrad sau de la Moscova.
Batalia restructurarii in Basarabia nu are numai un continut national, ci unul dramatic, care-l determina pe cel national. Prin afirmarea valorilor spirituale romanesti, in primul rand a lui Eminescu, scriitorii din Basarabia au dat o prima replica acestui tratament de ocupatie care li s-a aplicat. Revendicarea grafiei cu litere latine inseamna mai mult decat revendicarea unei apartanente culturale. Cu introducerea Limbii Romane, "moldovenesti" (cum i se spune inca acolo), incepe o batalie sociala, o batalie politica, care are aspect national. Impotriva Limbii Romane, ca limba de stat, s-a ridicat Tiraspolul, orasul industrial de dincolo de Nistru, rusificat in cea mai mare proportie. Ei traiesc in Moldova, dar nu doresc sa-i invete limba. La mijloc este si o batalie intre orasul industrializat si rusificat, dependent, prin intreprinderile unionale, direct de Moscova, si Basarabia neindustrializata, rurala, care vrea sa ramana Romaneasca.

Interfrontul (international doar cu numele) apara dreptul la suprematie al Rusiei si al poporului rus. Acest drept li-l contesta nationalitatile din URSS, care-i trimit pe Rusi de unde au venit. "Rusi, mergeti acasa, la voi!" - Au atata pamant, spun Basarabenii, de ce vin peste noi? Iar daca vin, de ce nu ne invata limba?

Organizatiile "Interfront" de pe tot cuprinsul URSS au de ce sa se uneasca: colonizarile fortate, opresante si umilitoare pe care le-a practicat Moscova sunt contestate peste tot. Cine nu invata limba trebuie sa plece! Localnicii stiu ca datorita unui orgoliu stupid, inoculat de propaganda unionala, acesti colonisti nu vor invata Romana, lituaniana, gruzina, armeana, tadjica, letona. "Interfrontul" este o organizatie indreptata practic impotriva vointei de libertate, de egalitate si fraternitate a popoarelor din URSS. In Moldova, "Interfrontul" este net antiromanesc si, in ciuda inferioritatii lor numerice, se bizuie pe fonduri, pe armata, la nevoie, si pe sprijinul si coordonarea ministerelor de care tin intreprinderile unionale din Basarabia. Republica tiraspoleana si gagauza sunt opera acestor factori. "Interfrontul" apara pozitii sociale privilegiate, lucru care-l face deosebit de periculos. De aceea el apeleaza la cele mai interesate argumente in lupta impotriva romanilor si a Frontului Popular Moldovenesc. In publicatiile "Interfrontului" din Tiraspol, din Rabnita si din Chisinau au aparut articole care-i prezinta pe Romanii din Romania ca pe niste tirani, ca pe niste opresori ai minoritatilor. (In acest fel recunosc unitatea Romanilor pe care altfel o contesta!). Iar exemplificarea lor este minoritatea maghiara din Transilvania. Inainte ca aceste lucruri sa ni le spuna in 1990 in Romania Laszlo Tokes si Geza Domokos, ele erau prezente ca dovezi indubitabile in publicatiile rusofone ale "Interfrontului".

Propaganda promaghiara a inceput in Basarabia prin "Interfront" de circa trei ani. Campania UDMR de la Bucuresti, din 1990, are precedente serioase si identice la Chisinau, incepand din 1987. Cum delegatii unguresti de "simpatie" fata de Frontul Popular din Moldova au venit destul de des in ultimii ani la Chisinau si in alte orase romanesti din Basarabia, nu e greu de inteles de unde vine aceasta argumentatie antiromaneasca. Nu intamplator emisiunile UDMR de la TV Bucuresti bat moneda pe Basarabia. Ele vor sa zica: cine vrea Basarabia, pierde Transilvania! Acesta este un cantec placut Moscovei. Iar "Interfrontul" am zis ca tine de Moscova.

Din pacate Romanii basarabeni nu sunt deloc la curent cu drama Transilvaniei, preocupati firesc de propria lor drama, dezinformati de o jumatate de secol asupra Romaniei, iar unii turisti nesabuiti care se deplaseaza de la Bucuresti in Basarabia nu inteleg grava problema sociala a Basarabiei, profunda ei trauma etnica, ce poate fi luminata foarte bine prin echivalarea ei cu aceea a Romanilor transilvaneni. Basarabenii stiu ei insisi ce au de facut la ei acasa. Trebuie insa lamuriti ce e in Romania. Pana cand nu-i vom face pe basarabeni sa inteleaga ca "Interfrontul" lor este totuna cu Uniunea Democratica Maghiara din Romania si cu "Grupul de dialog social" nu vom putea realiza o unitate de pareri si de viziune. Unitatea de pareri si de viziune este cea care pregateste orice actiune comuna. La fel, pana cand Romanii de la Cluj, Timisoara, Iasi, Craiova si Bucuresti nu vor sti ca UDMR si GDS sunt totuna cu "Interfrontul" din Basarabia orice actiune comuna este sortita esecului.

Sursa: Mihai Ungheanu, Iunie 1991