O epocă complicată în istoria Moldovei: 1497-1517

Am hotărât să adresăm mai multe întrebări tânărului istoric Simon Alexandru, cercetător în cadrul Facultăţii de Istorie a Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca, care s-a remarcat în ultimii ani în câmpul cerectării istoriografice prin mai multe titluri legate de epoca lui Ştefan cel Mare şi de începutul secolului al XVI-lea.

Marius Tărîţă: Stimate domnule Simon Alexandru, poate pentru unii specialişti ar putea să pară banal, dar aş dori să începem cu un moment arhicunoscut – bătălia din Codrii Cosminului, de fapt toate evenimentele care au dus la aceasta şi consecinţele ei. În ce măsură putem spune că în 1497, înainte de a începe coborîrea cu armatele sale spre Marea Neagră (cu devierea spre Moldova în drum), Jan Albert a avut intenţia de a organiza o cruciadă antiotomană? Cine şi de la care curte europeană mai era la curent cu această acţiune? Care a fost poziţia Scaunului Papal referitor la o nouă cruciadă în stilul secolului al XV-lea?

Alexandru Simon: În 1495, Polonia jagiellonă a readus în discuţie proiectul mutării cavalerilor teutoni, care, de la 1466, îi erau vasali, din aria baltică în sud. De această dată, noua lor casă trebuia să fie Podolia şi Valahia Mică, denumire folosită în epocă şi pentru Moldova, dar şi pentru Oltenia, mai ales în aria germană. Proiectul a primit acordul papei Alexandru VI Borgia, dar s-a izbit de rezistenţa lui Maximilian de Habsburg, rege al romanilor, calitate în care era, prin tradiţie, protectorul teutonilor. Cu ajutorul cardinalilor fideli Casei sale, a reuşit să impiedice aplicarea planului jagiellon, care prevestea criza de la 1497. În 1494, Casa de Jagiello luase deja decizia înlocuirii lui Ştefan III cel Mare cu Sigismund, cel mai mic dintre fiii rămaşi laici ai lui Cazimir IV şi singurul care n-avea încă o coroană. Înlocuirea lui Ştefan III era parte din marile ambiţii regionale şi cruciate ale Casei şi mai ales ale lui Jan Albert, crescut în spiritul marii vocaţii politice creştine a Jagiellonilor, de preceptori ca Jan Długosz şi Filippo Buonaccorsi Callimachus. Riscurile şi implicaţiile prezentate de planurile sale erau destul de bine cunoscute la curţile europene, de la Suceava şi Buda, până la Viena şi Roma. Din aceste motive, Alexandru VI a evitat să-şi dea acordul formal şi oficial pentru campania polonă din 1497, neproclamând cruciada, dar nici nu s-a dezis de dorinţa oficial antiotomană a regelui Jan Albert. În esenţă, campania din 1497 a fost singura „cruciadă” din secolul XV care n-a avut binecuvântarea oficială a papalităţii, ceea ce a întreţinut şi mai mult confuzia vizavi de ceea ce se întâmpla cu adevărat în Moldova. A fost în avantajul lui Ştefan care a reuşit să contracareze demersurile Casei de Jagiello, evitând şi să-şi deterioreze pentru totdeauna imaginea de luptător pentru credinţa creştină. În timp, ce oastea polonă era prinsă în capcană şi distrusă, marile puteri europene se uitau în altă parte, deşi opinia publică îşi pusese mari speranţe în reuşita acţiunii lui Jan Albert prezentate ca mare cruciadă. La Veneţia, pentru a nu apărea şi mai mari probleme între ceea se întâmpla şi ceea ce-şi dorea lumea, s-au dat drumul la dezinformări de tipul: Jan Albert, Vladislav II Jagiello, Ştefan III, Ivan III al Moscovei şi hanul tătar Mengli Ghiray, toţi împreună, au recucerit Chilia şi Cetatea Albă şi se îndreaptă în forţă spre Istanbul.

M. T.: Tratatul de după acest război aşeza Moldova şi Polonia pe picior de egalitate. Care a fost poziţia puterilor europene faţă de acest acord şi ce rol a jucat conflictul pentru Pocuţia în acest context, date fiind campaniile lui Ştefan din acea perioadă?

A. S.: În 1497, teutonii au răspuns chemării Cracoviei, suzerana lor, de a pleca în campanie contra otomanilor. Nu înţelegeau însă de ce trebuie să meargă să se lupte în Moldova care era o ţară creştină. Nu înţelegeau nici dacă Ştefan III cel Mare este vasal cuiva, şi dacă da, al cui (al Cracoviei, Budei, Vienei sau Istanbului), ori este monarh singur-stăpânitor în toată regula. Aceste ciocniri de perspective şi nedumeriri aveau la bază chiar actele poltice ale lui Ştefan, subscrise adesea, în formularea sa, „principiului”, am aruncat un os între doi câini. Succesul din 1497 şi conflictele iscate în lumea creştină de întelegerile creştino-musulmane asociate acestuia au provocat îngrijorarea Veneţiei şi Romei şi cereau rezolvarea conflictului dintre Jagielloni şi Ştefan. Cel mai preocupat de aceasta era regele Ungariei, Vladislav II, care trebuise să fugă practic din regat la 1497.

După raidurile moldo-otomane asupra Poloniei din 1498, mijloc de presiune militară asupra Cracoviei şi răzbunare pentru campania din 1497, la 1499 a fost semnat, la Hârlău, tratatul dintre Moldova şi Polonia. Războiul veneto-otoman (1499-1503) care a dus la o nouă cruciadă stătea să înceapă. Tratatul a fost încheiat prin intermedierea şi sub patronajul Ungariei, ceea ce convenea, într-o oarecare măsură, şi lui Maximilian, întrucât, legal, şi el era rege al Ungariei. Iar coroana ungară era recunoscută şi de Cracovia şi de Suceava ca suzerana Moldovei. În numele crucii, Polonia şi Moldova, trebuiau să colaboreze. Din acest punct de vedere, tratatul de la Hârlău era practic identic cu cel încheiat, la 1510, între Bogdan III şi Sigismund, fostul pretendent de la 1497, ajuns rege al Poloniei. La 1499, însă nu s-a rezolvat problema Pocuţiei. După ce a văzut că noul război dintre creştinătate şi Poartă nu are sorţi de izbândă, Ştefan s-a concentrat asupra problemelor sale creştine. Invocând acordul dat din vechime de regii Ungariei stăpânitorilor Moldovei pentru posesia Pocuţiei ca feudă, lucru neinfirmat şi susţinut chiar de Vladislav II, a cucerit Pocuţia (1501-1503). Moartea lui Ştefan a împiedicat însă rezolvarea legală prin tratat a conflictului (1504).

M. T.: Bogdan cel Orb şi Grozav, fiul lui Ştefan cel Mare, a avut o domnie scurtă, dar acţiunile sale par să arate un domn pe măsura tatălui său. Totuşi, imaginea sa în istoriografie nu este dintre cele mai favorabile. Cum s-a ajuns la această soartă a poate singurului moldovean care a dat cu capul şi cu suliţa în porţile Liovului?

A. S.: Răspunsul începe poate la poarta Liovului. Prin acel gest, specific ritualurilor cavalereşti, Bogdan III îl provoca la duel pe comandantul garnizoanei oraşului. Bogdan primise se pare o educaţie apuseană. Fusese invitat de două ori de Maximilian de Habsburg (1499, 1503) să-l însoţească la încoronarea sa ca împărat romano-german la Roma, dar, de fiecare dată, încoronarea n-a mai avut loc. Bogdan III n-ar fi trebuit să devină domn în Moldova de două ori. Pe numele său complet, Bogdan-Vlad, ca fiu al a Mariei Voichiţa şi al lui Ştefan cel Mare şi nepot al lui Vlad III Ţepeş şi Radu III cel Frumos, el trebuia să devină domn al ţării Româneşti. Moartea lui Alexăndrel, fiul lui Ştefan şi al Maruşcăi (1496), asociatul la domnie al tatălui său, a schimbat însă soarta lui Bogdan.

La 1504, cu excepţia lui Ştefan (şi a Habsburgilor), nimeni nu-l dorea ca domn în Moldova. Cu ultimele puteri, Ştefan cel Mare i-a putut câştiga domnia lui Bogdan. A intervenit în forţă în câmp, unde se adunaseră boierii deja pentru alegerea noului domn, şi a executat principalele figuri ale opoziţiei. Luca Arbore a trebuit să se baricadeze în cetatea Sucevei. Ştefan a obţinut astfel alegerea lui Bogdan ca domn, iar pentru că nu puteau fi doi domni în acelaşi timp, se pare şi că, în ultimele sale zile de viaţă, Ştefan s-a călugărit. Cu aceste mari eforturi, a devenit domn Bogdan III. El a fost un supravieţuitor. A reuşit să se înţeleagă cu adversarii săi de la 1504, care şi-au păstrat funcţiile. Profitând de imaginea vestică a lui Ştefan, a primit sprijinul papei Iuliu II pentru căsătoria sa cu Elisabeta (III), cea mai mică dintre fiicele lui Cazimir IV. Polonia însă s-a opus constant, chiar şi atunci când ea, în schimbul renunţării Moldovei la Pocuţia, a aprobat formal proiectul care îi aparţinea probabil lui Ştefan. Rezultatul a fost un nou şir de războaie în urma cărora Moldova a pierdut Pocuţia. Nemulţumit de rezultat, Bogdan III a început să mizeze tot mai mult pe Habsburgi, marii beneficiari ai seriei de conflicte deschise de Bogdan în regiune, deoarece ele îi împiedicau pe Jagielloni să se concentreze asupra rivalilor de la Viena. Între timp, şi prestigiul lui Bogdan III a crescut din nou. La 1511-1512, el decisese practic soarta războiului civil otoman, alegând să-l susţină pe viitorul sultan Selim I împotriva tatălui său Baiazid II.
La 1513, Maximilian I i-a trimis o soţie, nenumită, poate fiica lui Constantin Arianit Comnenul, diplomatul şi căpitanul lui Maximilian, înrudit cu acesta şi cu Branković-ii şi Paleologii. Proiectul a provocat reacţia violentă a Înaltei Porţi şi a Patriarhiei Ecumenice. Raiduri tătăreşti s-au abătut rând pe rând asupra Moldovei în 1513, amânând venirea miresei în Moldova (în cele din urmă, probabil căsătoria a avut loc). Patriarhul Pahomie a venit în persoană în Moldova şi a obţinut reconcilierea dintre Suceava şi patriarhia ecumenică, dar n-a izbutit să-i schimbe lui Bogdan opţiunile politice. Mai mult, un pretendent atât de puternic încât nimeni nu-i dădea vreo şansă lui Bogdan de reuşită a fost trimis împotriva sa de Istanbul şi Cracovia. Bogdan l-a învins la începutul lui 1514, dar, pentru a evita alte complicaţii, a trebuit să accepte dublarea tributului Moldovei. Sunt câteva aspecte care contrastează cu imaginea tradiţională promovată în istoriografie vizavi de domni în general şi în particular vizavi de un domn, care nici n-a fost un protector abil al Bisericii Moldovei precum tătăl său.

M.T.: În concluzie, ce trăsături specifice am putea desprinde în cazul Moldovei în anii 1497-1517 ca important actor est-european?

A. S.: Începând cu „conspiraţia” anti-jagiellonă a lui Maximilian I de Habsburg şi Ştefan III cel Mare (1497), Moldova a început să graviteze tot mai mult în sfera de influenţă a Vienei. Înconjurată de regatele Casei Jagiello, de Imperiul Otoman şi de ţara Românească, care dorea să-şi reafirme „întâietatea valahă”, nu existau multe opţiuni pentru Moldova. După moartea lui Ştefan III cel Mare, blocajul regional în care intrase Moldova s-a adâncit. În pofida sprijinului acordat de ele lui Bogdan III, atât la momentul succesiunii sale (1504-1505), cât şi în timpul conflictului cu Radu IV cel Mare (1507), Roma şi Veneţia nu erau reale soluţii la nivel local. În plus, datorită politicii autoritate a domnului, a orientării sale pro-romane, raporturile domniei cu Biserica Moldovei s-au deteriorat, agravate şi de ruperea relaţiilor cu Patriarhia Ecumenică (1504/1505-1513), datorită opoziţiei acesteia la succesiunea lui Bogdan. A fost practic, cu excepţia războiului moldo-otoman (1473-1486 cu întreruperi), cea mai lungă perioadă de „autocefalie” din istoria medievală a Bisericii Ortodoxe a Moldovei. Moldova era tot mai legată astfel de interesele Vienei şi de nevoile cruciate ale Romei. Aceasta nu a împiedicat-o însă să joace un rol de prim rang în politica regională, date fiind gravele crize care marcau atunci zona, de la disputele otomane la conflictele ungare. „Restauraţia pro-jagiellonă” survenită la moartea lui Bogdan (1517), prin „regenţa” lui Luca Arbore asupra minorului Ştefan IV (Ştefăniţă), n-a putut modifica semnificativ aceste trăsături. Astfel, seria de conflicte şi de opţiuni limită s-a prelungit după executarea partidei lui Arbore (1523) şi moartea lui Ştefăniţă (1527), până în timpul primei domnii a lui Petru Rareş, repercutându-se direct asupra sorţii Moldovei la 1538.

M. T.: Vă mulţumim mult pentru interviul pe care ni l-aţi acordat şi de neaşteptatele aspecte pe care ni le-aţi relevat legat de perioada anilor 1497-1517.

Sursa: www.ax.md