BASARABIA SI SECRETELE EI

SECRETELE BASARABIEI

Interviu cu dr. Șerban Milcoveanu

- D-le doctor, în legătură cu istoria Basarabiei totuși se cunosc prea puține amănunte, și considerăm că este important să ne relatați ce cunoașteți în legătură cu aceasta. Dvs. ați fost în relație directă și îndelungată cu Basarabia: v-ați efectuat stagiul militar acolo, ați participat la războiul anti-sovietic de la început și până la sfârșit, ați cunoscut numeroase personalități ale epocii. În plus, fiind un naționalist, părerea dvs. este deosebit de importantă pentru noi.
- Am făcut războiul antisovietic din prima zi până în ultima zi: întâi ca medic de regiment la un divizion de artilerie, pe urmă ca medic de batalion de infanterie la vânătorii de munte. Când ești la divizion de artilerie sau la batalion de infanterie nu are de ce să-ți mai fie frică (de nimic!), pentru că nu există alt loc mai periculos unde să fii trimis (“mai rău nu se poate”): limbile se dezlegau, toată lumea vorbea – și se vorbea adevărul. Adevărul despre războiul antisovietic nu era cel care se spunea de la comandament (adică istoria oficială), ci ceea ce se discuta la popota ofițerilor. Am luat contact și cu populația locală și sigur că, pe parcurs de 4 ani, la popota ofițerilor, m-am gândit, am discutat și analizat toate problemele politice în legătură cu Basarabia.
Ceea ce înregistrați dvs. acum este o contribuție originală la istoriografie. Mai întâi, o mică introducere pentru tinerii cititori: Teritoriul dintre Prut și Nistru nu este altceva decât jumătatea de est a Moldovei, cu capitala la Iași, așa cum teritoriul dintre Suceava și Ceremuș, cunoscut sub numele de Bucovina, nu este altceva decât nordul Moldovei, iar Moldova este provincia cu înalt prestigiu istoric și, poate, cu cel mai ridicat procent de inteligență nativă a României.
Numele de Basarabia desemna, de fapt, numai sudul Basarabiei în 1812. Când rușii au instituit ocupația rusă a teritoriului dintre Prut și Nistru, au interzis numele de moldovean; chiar l-au prigonit. De unde provine numele de Basarabia: sudul acestui teritoriu, Bugeacul, o câmpie, a fost întotdeauna posesia Țării Românești. Se numea Basarabia după numele dinastiei Basarabilor care a întemeiat Țara Românească. Aici, în Bugeac, Țara Românească se apăra de invaziile din est, în special de invaziile tătarilor.
În 1924 Stalin a fondat la Tiraspol așa-zisa Republică Socialistă Sovietică Moldovenească cu scopul de a lua Basarabia și apoi Moldova, și de atunci nu se mai întrebuințează de ruși cuvântul “Basarabia”, ci cuvântul “Moldova”. Dar noi din București îi spunem “Basarabia” și ne gândim că este jumătatea de est a Moldovei. Privitor la Basarabia sunt două lucruri distincte:
- întâi ceea ce istoriografia tace – deci ascunde niște secrete pe care am să-mi permit să le spun,
- și apoi secretul care mi s-a spus mie de Alexandrina Russo.
Repet că ambele sunt o contribuție originală la istoriografie.
- Ce ascunde istoriografia (si ascunde în mod intenționat)
Ascunde faptul că în iunie 1916 s-a schimbat guvernul la Petrograd și în locul unui guvern filo-antantist a venit un nou guvern Boris von Sturmer cu program de a încheia pacea separată cu Germania și de a scoate Rusia din război. (După doi ani de război, conducătorii Rusiei țariste simțeau că nu mai pot rezista și pentru a preveni revoluția s-au gândit la pacea separată.) Și au început tratative secrete între Germania și Rusia la o stațiune balneară din Suedia.
Dacă în secolul al XVIII pacea dintre ruși și nemți s-a făcut cu împărțirea teritoriului Poloniei, acum, în secolul XX, pacea dintre ruși și germani urma să se facă cu împărțirea teritoriului României: rușii să ia Moldova până la Carpați; Galiția (de la Austria) urma să treacă la Germania, iar în locul Galiției Austria să primească Valahia (Muntenia) și Oltenia. Astfel urma să fie împărțită România.
Asta era situația în iunie 1916. Ca să poată împărți România care era în stare de neutralitate, trebuia adusă pe poziție de beligeranță; ni s-a dat ultimatum de ruși să intrăm în război. Ca să ne atragă, rușii ne-au momit că armata gen. Brusilov din Galiția va porni în ofensivă și va veni în întâmpinarea armatei române pe valea Tisei, deci că noi aveam misiune numai până în Transilvania pentru că urma a se face front comun cu rușii. Am intrat în război. După ce ne-au văzut intrați în război și trecuți pe poziții de beligeranță, rușii n-au făcut nimic și armata Brusilov a rămas a acolo unde era: ne-a lăsat în Transilvania singuri, așa că am fost imediat învinși și a trebuit să ne întoarcem înapoi peste Carpați, în retragerea aceea îngrozitoare pentru stabilizarea frontului, pe aliniamentul Focșani – Nămoloasa – Galați, unde am rezistat cât am putut. Francezii, care erau “cu cuțitul ajuns la os” din bătălia de la Verdun (cea mai mare bătălie, în care au murit 1 300 000 de ostași germani și 1 000 000 de ostași francezi, câștigată de mareșalul Petain), au trădat România și au încheiat atunci, în vara lui 1916, după intrarea noastră în război, un tratat secret cu Rusia (încă țaristă, condusă de acest Boris von Sturmer), un tratat secret ca să prevină ceea ce bănuiau și francezii: tratativele secrete cu nemții de scoatere a Rusiei din război.
Ei aveau interes ca armata germană să fie blocată pe frontul de est și să nu vină pe frontul de vest peste ei, la Paris. Și în acest tratat secret era dată întreaga Moldovă până la Carpați rușilor și dreptul Rusiei de a lua un culoar de-a lungul Mării Negre până la Constantinopol, la Marea Egee (care era visul rușilor și testamentul lui Petru cel Mare și al Ecaterinei a doua). Al doilea lucru pe care istoriografia îl ascunde este ce s-a întâmplat la conferința de pace de la Paris 1919-1920 în legătură cu România. Ceea ce s-a făcut cu restul Europei știe toată lumea, dar ce s-a făcut cu România se ascunde. Delegația noastră era condusă de Ionel I. C. Brătianu, mare patriot român; Clemenceau l-a luat deoparte și i-a spus: “Domnule, Dvs., România, să faceți abstracție de tratatele secrete semnate cu Franța, cu Anglia și cu Rusia, dinainte de război.” (România avea niște tratate secrete prin care ni se recunoștea Transilvania până la Tisa și Banatul în întregime.) Brătianu a spus “Nu”, supărându-i astfel și pe englezi, și pe francezi.
- Vă referiți la tratatele pe care România le-a făcut în 1916, la intrarea în război?
- Înainte de intrarea în război. Deci cu se s-a condiționat intrarea noastră în război. Tratate secrete negociate de Ionel Brătianu cu multă dificultate: doi ani s-a muncit la ele, cu păstrarea aparentă a neutralității. Începe conferința de pace de la Paris și vine “bomba cea mare” pe care nu o cunoștea nimeni – și asta nu se spune: Woodrow Wilson, președintele Americii, a venit ca un fel de Dumnezeu atotstăpânitor și a dictat planul de fondare a Israelului european cu capitala la Lemberg (care acum se numește Lvov) și cu anexarea tuturor teritoriilor din jur: lua toată Galiția, Slovacia, Maramureșul, Bucovina, Moldova, Basarabia și o parte din Ucraina și făcea un stat, Israelul european, cu capitala la Lvov.
Acesta a fost planul cu care a venit Wilson. Planul acesta – care a venit pe neașteptate – nu prea a fost agreat de englezi și de francezi, pe motiv nu național, ci financiar, pentru că tot acest teritoriu avea numai o treime populație evreiască și, ca să poată să fie Israelul european, trebuia ca acea treime evreiască să dispună de un aparat represiv de mare putere ca să poată să țină în intimidare și în paralizare cele două treimi de populație neevreiască. În plus, acest teritoriu este agricol, fără industrie, și deci banii nu se puteau lua de la autohtoni și trebuia să îi dea Anglia, Franța, America și Italia. Italia n-avea nici un ban. Anglia (Lloyd George David) și Franța (Clemenceau) au refuzat pe motiv că țările lor nu pot plăti. Când a auzit Senatul american că trebuie să plătească tot, s-a supărat și l-a rechemat pe Wilson. Dar acest plan a rămas ca o inițiativă, ca proiect de viitor. Dacă nu se poate fonda acest Israel european cu capitala la Lemberg, să se fondeze cel puțin altul, chiar dacă mai mic – și ochii au căzut pe Basarabia care nu era în nici un tratat secret, nu era trecută pe nicăieri.
Și a rămas să se facă Israelul european în Basarabia. Asta este explicația pentru care unirea de la Alba Iulia a fost recunoscută de parlamentele englez, francez, american și italian, dar unirea de la 27 martie 1918 a Basarabiei cu România a fost recunoscută numai de guverne, nu și de parlamente.
De ce au recunoscut guvernele: Guvernele au recunoscut pentru a obliga Bucureștiul să plătească o cotă parte pentru că Rusia țaristă, cu capital englez și francez, își crease industria de armament de la Putilov și toată marea industrie din Ural.
Băncile occidentale erau creditoare ale Rusiei țariste, dar veniseră bolșevicii și Lenin anulase toate aceste datorii ale Rusiei țariste. Brătianu și România au fost obligați (de guvernul englez, francez și american) să despăgubească băncile din Occident cu cota-parte care revenea teritoriului Basarabiei din toate datoriile acestea făcute de Rusia țaristă. Ionel Brătianu a protestat și a spus că banii aceia nu s-au investit pe teritoriul Basarabiei, nu s-au adus în Basarabia, ci s-au dus la Putilov și la industria din Munții Urali, și că din banii aceia s-a plătit aparatul represiv care terorizase populația Basarabiei.
Totuși a trebui să le plătească, și România, în perioada aceea a guvernului lui Brătianu, 1922 – 1926, a plătit aceste datorii, cu foarte multă greutate: era multă sărăcie, armata noastră mânca mămăligă la cazarmă și soldații noștri erau în opinci, pentru că nu avea bani statul pentru bocanci. Am plătit această cotă-parte din datoriile Rusiei țariste către bănci din Occident, cotă-parte pe teritoriul Basarabiei, așteptând ca apoi să se facă întrunirea parlamentelor englez, francez și american, care să recunoască unirea Basarabiei cu România. Ei bine, această întrunire nu s-a făcut niciodată. Numai italienii lui Mussolini (târziu, în 1927) au recunoscut și la nivel de parlament; parlamentele de la Londra, de la Paris și de la New York nu au recunoscut niciodată unirea Basarabiei cu România. Nici un istoric nu spune nici de ce au recunoscut guvernele, nici de ce nu au recunoscut parlamentele.
Acesta este secretul Basarabieri: Basarabia era destinată să devină Israelul european, cu capitala la Chișinău, stat binațional, cu evreii clasă conducătoare și exploatatoare, și cu bieții basarabeni clasă subordonată și exploatată. De aceea nu s-a recunoscut unirea Basarabiei cu România de către parlamentele englez, francez și american.
- Acum v-am ruga să prezentați secretul Basarabiei destăinuit dvs. de d-na Alexandrina Russo. Aveți cuvântul!
- Mi-am făcut serviciul militar în Basarabia în martie-apr. 1938 și am avut privilegiul să cunosc adevărata Basarabie, nucleul pur și dur al Basarabiei. Nucleul Basarabiei nu era administrația de stat, nu erau partidele PNȚ, PNL sau PSD, ci niște naționalisti care se întruneau o dată pe săptămână în locuinta istorică a lui Alecu Russo, unde fiica lui, d-na Alexandrina Russo, era gazda.
Acolo l-am întâlnit si pe unul dintre conducătorii partidului nationalist din Basarabia, Stefan Ciobanu. Eu, în calitate de presedinte al studentimii române nationaliste si crestine, am ajuns la ei recomandat de către juristul Sergiu Florescu si lt.-col. Vasile Diaconescu. Am fost acolo de câteva ori, însotit de ing. agron. Atanasiu (care era presedintele studentilor în Agronomie din Basarabia). Fac o paranteză: Sergiu Florescu si V. Diaconescu au fost asasinati din ordinul lui Carol II la 22 sept. 1939, iar trupurile lor neînsufletite au fost expuse pe stradă. D-na Alexandrina Russo si-a lăsat copii să fugă în Regat, dar ea a rămas la Chisinău, asa cum rămâne rădăcina de stejar în pământul strămosesc.
Rusii au arestat-o în 1940 si au deportat-o în Kazahstan pentru muncă fortată, unde a murit (nu se stie cum). Aici, la acest nucleu, se discutau probleme culturale si sociale, dar si probleme politice. Pot să spun că aveau o oarecare – nu ostilitate – ci aprehensiune fată de Bucuresti si fată de România. Reprosau trei lucruri:
- în primul rând că Basarabia era lipsită de industrie (România interbelică nu a făcut investitii industriale pe teritoriul Basarabiei, lăsând-o numai agricolă, viticolă si zootehnică);
- în al doilea rând că Basarabia era socotită ca un fel de ladă de gunoi:pedepsitii pentru coruptie care nu puteau fi deferiti justitiei erau trimisi disciplinar în Basarabia,
- iar în al treilea rând că administratia de la Bucuresti îi favoriza pe evreii locali (care se bucurau de foarte multe avantaje, ca si cum ar fi fost clasa conducătoare a Basarabiei). Evreii din Basarabia aveau privilegii din partea administratiei de stat, a politiei si a armatei, în defavoarea tăranilor români si a românilor autentici (Basarabia era socotită un fel de Israel). Aceste reprosuri mi le-au făcut mie, care veneam din Bucuresti; dar nu cu ton de acuzatie, ci cu amărăciune.
Autodeterminarea popoarelor din Imperiul Rus
Rusia taristă era un imperiu în care rusii tineau în subordine 55 de popoare. Guvernul mensevic, avându-l în frunte pe printul Lvov (si ca ministru de externe pe Kerenski), guvern instalat de revolutia mensevică din febr. 1917 de la Petrograd (revolutie făcută de partidul social democrat constitutional), a decretat autodeterminarea popoarelor: să decidă ele dacă rămân în componenta Rusiei sau se separă de aceasta. Când au venit bolsevicii la conducere, prin lovitură de stat (insurectia armată din oct. 1917, făcută – nu de Stalin, nu de Lenin – ci de Trotki), au preluat acest program de autodeter- minare, dar nu cu scopul ca popoarele să decidă, ci cu scop de anarhie la periferia imperiului rus. Să explic: atunci când s-au instalat bolsevicii la Moscova, patru armate tariste au părăsit frontul si au pornit spre Moscova ca să suprime regimul lui Trotki, Stalin si Lenin. Erau 4 armate, coordonate de generalul Cornilov: armata gen. Iudenici care venea de la Marea Baltică, armata gen.
Denikin care venea din Caucaz si Marea Azov, armata gen. Vranghel care venea din Crimeea si armata gen. Colceac care din venea din Siberia. Ei bine, asaltat de aceste 4 armate tariste, Lenin a reluat decretul de autodeterminare a popoarelor, pentru ca, în spatele acestor armate, ucrainienii, caucazienii, estonienii, letonienii si lituanienii să se despartă, polonezii si basarabenii să facă scandal – deci pentru ca aceste armate tariste să fie prinse între două focuri: din fată bolsevicii de la Moscova si din spate aceste miscări de eliberare. Pentru acest motiv a hotărât Lenin autodeterminarea popoarelor, iar nu cu scopul ca popoarele să decidă. Au plecat din Moscova 3 armate bolsevice care să neutralizeze aceste patru armate tariste: una s-a dus spre armata gen. Colceac, alta spre armata gen. Iudenici, iar cea mai mare, cu 22 de divizii bolsevice, a plecat împotriva lui Denikin si Vranghel. Această armată bolsevică era condusă de Cristian Rakovski, cetătean român de origine bulgară, un mare dusman al poporului român (biografia lui o să v-o spun altădată). Acest Cristian Rakovski a schimbat directia si, în loc să meargă împotriva lui Denikin si Vranghel, a pornit spre Chisinău si Iasi, cu scopul de a detrona pe regele Ferdinand, de a împusca guvernul Brătianu si de a institui Republica Socialistă Sovietică Română sub conducerea lui. Anglia a aflat despre aceasta si, cum la epoca aceea eram încă în aliantă cu francezii si englezii, Anglia ne-a luat sub protectie, iar Serviciul de informatii si-a pus problema să oprească pe acesti bolsevici: i-au luat lui Brătianu prin radio asentimentul să se încheie un fel de conventie în care România să recunoască guvernul Lenin, Trotki si Stalin, iar guvernul bolsevic să recunoască independenta si suveranitatea teritoriului românesc.Anglia a trimis o delegatie formată din doi ofiteri de la Intelligence Service (col. Hall si cpt. George Hill) la Moscova, în audientă la Trotki (care era ministru de război si sef al Armatei). Trotki le-a spus: “Ce să fac, eu i-am trimis spre Denikin si spre Vranghel, dar au schimbat directia fără să-mi spună nimic. Ce pot eu să fac este să repet ordinul si să vă dau o drezină ca să vă ducesi să îl convingeti pe Cristian Rakovski”. Asa au făcut, si l-au ajuns cu drezina pe Cristian Rakovski între Nicolaev si Tiraspol (deci Rakovski mai avea de făcut doar un salt si intra în Basarabia, iar al doilea salt ar fi fost în Moldova). L-au oprit ca să discute: au făcut o sedintă care a început la 7 seara si s-a terminat la 5 dimineata, Hall si cu Hill argumentând că tactica are prioritate asupra strategiei si deci războiul contra lui Denikin si Vranghel era mai important fată de ocuparea si bolsevizarea României.
La vot, cei 22 de asa-zisi generali ai celor 22 de divizii bolsevice au fost toti de acord să lase România si să se ducă spre Denikin si spre Vranghel. Numai Rakovski se împotrivea si au fost necesare încă două ore pe capul lui până a semnat si el schimbarea de directie si renuntarea la atacarea României. Hall si cu Hill au plecat cu drezina mai departe, au ajuns la Iasi si i-au dat conventia lui Brătianu. (Brătianu fixase o dată limită când îsi dăduse asentimentul pentru semnarea conventiei: 30 dec. 1917. Dacă nu se realiza această conventie de recunoastere reciprocă, el urma să ia măsuri de apărare, pentru că România nu se poate apăra pe Prut, ci doar pe Nistru care este o granită fortificată de natură în favoarea României.) Era 31 dec. 1917 si Brătianu trimisese Divizia 11 din Slatina. Aceasta e gloria Diviziei 11 din Slatina, comandată de gen. Traian Brosteanu: a luat pozitie pe malul drept al Nistrului.
Autonomia Basarabiei
Conform decretului de autodeterminare a popoarelor, în Basarabia s-au făcut alegeri si s-a ales Sfatul Tării. Sfatul Tării s-a întrunit la 27 nov. 1917 si a hotărât autonomia Basarabiei. Ionel Brătianu a insistat: “Ce autonomie?! Votati unirea, ca eu să vă pot apăra pe Nistru, iar nu pe Prut, care e mic.” Basarabenii nu au răspuns nimic, si toti emisarii trimisi de Brătianu au venit înapoi comunicând că domnii basarabeni păstrează tăcerea si nu se angajează. Regele Ferdinand l-a chemat la Iasi pe Pantelimon Halipa, primul sau al doilea conducător al partidului nationalist din Basarabia si i-a cerut să facă unirea cu România. N-a avut însă succes! Nu se stie dacă Pantelimon Halipa i-a spus secretul Basarabiei.
Cert este că s-a rămas doar la prima etapă: autonomia Basarabiei. Spre sfârsitul lui ian. 1918 basarabenii au votat etapa a doua: independenta Basarabiei. Basarabia era stat independent (iar nu alipit la patria-mamă, România).
Diversele demersuri pentru unire
La 21 ian. 1918 a venit maresalul Averescu ca prim-ministru, cu program de a încheia pacea separată cu nemtii, pentru că maresalul Averescu avea mai mare prestigiu decât Ionel Brătianu; în plus, era seful Armatei si făcuse specializarea la Berlin, în aceeasi clasă cu maresalul german Mackenzen. Maresalul Averescu, ca prim-ministru, a cerut si el basarabenilor unirea cu România, dar basarabenii iarăsi n-au răspuns nimic, n-au dat nici un semn. Atunci Averescu a trimis la Chisinău pe ministrul de război Ianculescu, un mare general. A venit el, a vorbit, a dres. Nimic! Domnii basarabeni ascultau cu respect, cu atentie, dar nu se angajau.
Atunci Ianculescu a adus cele două regimente de artilerie din divizia a 11-a Slatina, le-a pus în jurul Chisinăului si le-a ordonat să tragă în aer ca să impresioneze pe basarabeni si să-i determine să voteze mai repede unirea cu România.
Domnii basarabeni n-au votat! Ascultau bubuiturile de tun, stiau că sunt românesti, dar nu au votat. La 5 martie s-a încheiat armistitiul de la Buftea si a venit guvernul Alexandru Marghiloman cu suveranitate si asupra Moldovei. Guvernul Marghiloman avea si el misiunea să convingă basarabenii să se unească cu România si a trimis si el emisari. Tot asa, basarabenii ascultau si nu spuneau nimic. Marghiloman l-a trimis pe Const. Stere (care era o persona- litate, om de cultură, rectorul universitătii Iasi), să-i convingă pe basarabeni. Constantin Stere a intrat în sedinta Sfatului Tării de la Chisinău si a pledat unirea Basarabiei cu România. Domnii basara- beni au ascultat cu respect, cu atentie, au bătut din palme, dar nu s-au miscat din bănci ca să voteze. Atunci Stere, furios, a iesit în stradă, să instige populatia să intre cu forta peste Sfatul Tării si să-i convingă pe deputati să voteze.
Dar si basarabenii de pe stradă au ascultat, au aplaudat, dar n-au făcut nimic. Stere s-a întors la Bucuresti crezând că basarabenii erau niste mafioti, niste bandisi, si că vroiau bani. A strâns monede de aur si a cerut să se împartă monede de aur deputatilor basarabeni ca să voteze unirea cu România. Basarabenii nu au primit banii (deci nu erau corupti)! Dar tot nu au votat unirea cu România!
Secretul Basarabiei
O dată, brusc la 27 martie 1918, fără să stie Bucurestiul si Iasul, s-a întrunit Sfatul Tării si, din proprie initiativă, a pus la vot unirea Basarabiei cu România. Rezultatul: 86 pentru unire, 3 contra.
Consider interesant să mentionez ale cui au fost singurele 3 voturi împotrivă: ale evreilor (pentru că ei vroiau ca Basarabia să fie republica Israelului). Au fost si 32 de abtineri (rusii si ucrainienii).
Ce i-a determinat pe domnii basarabeni să nu voteze unirea atâta timp si să voteze acum, nesolicitat: În armata rusă taristă (devenită armata rusă sovietică) se găseau 100 000 de recruti din Basarabia, răspânditi de la Marea Baltică până la Oceanul Pacific. Dacă Basarabia vota unirea cu România, acestia toti erau făcuti prizonieri, iar în Rusia nu se stie niciodată soarta prizonierilor, putând fi egală cu moartea; de aceea Sfatul Tării a conceput în secret să-i aducă întâi pe acesti 100 000 de tineri la Chisinău si abia pe urmă să voteze.
Pentru aceasta s-a format o delegatie secretă din trei oameni, condusă de deputatul Păscălută, care a plecat la Moscova să-i ceară lui Lenin să aducă toti copiii Basarabiei sub pretextul de a forma corpul de armată al Basarabiei, ca să o apere.
Directorul de cabinet al lui Lenin, când a auzit că sunt din Basarabia, i-a dat afară, motivând că Lenin avea treburi mai importante de rezolvat. Stăteau pe sală, necăjiti, fără solutie, gândindu-se, când au văzut un ofiter sovietic intrând într-o cameră, după care au auzit strigătul: “Să trăiesti frate!” (pe româneste). Si-au închipuit că în dosul acelei usi se afla un român si, după ce a plecat acel ofiter, au bătut la usă si au intrat. Camera aceea cuprindea toate aparatele de transmisie ale guvernului Lenin si ale Ministerului de război Trotki. Un locotenet-inginer servea toate aceste aparate. S-au recomandat si au aflat că si locotenentul sovietic era basarabean. Apoi locotenentul i-a întrebat ce vor, iar ei i-au spus că solicitaseră audientă lui Lenin ca să facă un corp de armată al Basarabiei si că fuseseră dati afară.
Locotenentul acesta le-a răspuns cam asa: “- O dată cu revolutia se desteaptă toată lumea, afară de voi, cei de la Chisinău! Cum vă puteti închipui că vă aprobă Lenin această cerere? Dacă voi ajungeati la el si-i spuneati ce mi-ati spus mie, acum mă uitam pe fereastră la voi, împutcati la zidul acela.”
“- Deci nu se poate?”
“- N-am spus că nu se poate, dar ce ati făcut voi e prost. O să facem noi împreună un ordin al lui Lenin si îl trimit eu.”
La începutul lui dec. 1917 acest ofiter a transmis la toată armata rusă ordinul ca toti soldatii, ofiterii si subofiterii născuti pe teritoriul Basarabiei să primească o foaie de drum cu destinatia Chisinău, unde să formeze corpul de armată pentru apărarea Basarabiei împotriva dusmanului din vest (a României). Lenin n-a aflat, dar a simtit că se face ceva si a trimis ca politruc la Chisinău pe Vlad Inculet (student la Universitate, la Fizico-Chimice, care aderase la partidul rosu). Persoane de la acest nucleu nationalist de la d-na Alexandrina Russo mi-au spus că l-au văzut cu ochii lor pe Vlad Inculet în gara Chisinău când a coborât din trenul de la Moscova: era îmbrăcat ca un muncitor salahor, avea sapcă de rus, cizme, si o salopetă de metalurgist. A coborât pe peronul gării care era plin de lume, s-a asezat cu fata spre vest si a început să strige: “
- Acolo, la Iasi si Bucuresti, se află dusmanul ereditar al Basarabiei, dusmanul de moarte al nostru de care trebuie să ne apărăm!”
Pe urmă s-a întors cu fata spre est si a arătat spre Moscova: “
- Acolo este mama noastră protectoare, Moscova, buna noastră mamă!”
A venit apoi la Sfatul Tării. Ce s-a întâmplat nu se stie, dar a devenit presedintele Sfatului Tării si, împreună cu Mitropolitul Iurie, la 27 martie 1918, spontan, s-a votat unirea neconditionată a Basarabiei cu patria mumă, România.
De fapt, nu a fost unire, ci reunire, pentru că Basarabia făcea parte integrantă din Moldova. Apoi Vlad Inculet a venit la Bucuresti ca ministru al Basarabiei în guvernul Brătianu si în guvernul Averescu; a fost apoi ministru de Interne, a fost ales si membru al Academiei (prelegerea lui la Academie era despre timp si spatiu).
Nu s-a spus cine era locotenentul acela care l-a semnat pe Lenin pentru că se presupunea că locotenentul acela era încă în viată si, dacă ar fi aflat bolsevicii, l-ar fi suprimat.
- Vă multumim, d-le doctor. Vă adresez o singură întrebare: acum ne puteti spune cine era?
- După 1989 am tinut o conferintă la Asociatia Juristilor si am relatat exact ce v-am relatat si dvs. acum.
Vorbind de acest locotenent inginer român, lumea din sală a început să strige: “Cine este? Spuneti, cine este?” Le-am răspuns, asa cum vă spun si dvs.: “Ei bine, cred că acel locotenent era sufletul lui Stefan cel Mare reîncarnat…”

Sursa: cersipamantromanesc.wordpress.com

Repere istorice în relaţiile Româno-Ruse

S-a creat de-a lungul anilor interbelici, dar mai ales în perioada comunistă, un antirusism funciar, care de cele mai multe ori nu-şi dovedeşte menirea.

Sigur că ameninţarea urss asupra României interbelice şi răpirea forţată a Basarabiei în urma notei ultimative a lui Molotov din 1940 a creat un curent de opine anticomunist şi împotriva imperialismului Rus în special. E adevărat că instaurarea comunismului la noi s-a făcut cu ajutorul tancurilor sovietice, care a adus circa 800 de comunişti, majoritatea alogeni, în fruntea României, pe care au exploatat-o şi i-au distrus elita intelectuală.

Ultimii ani ai lui Dej, dar mai ales pe vremea lui Nicolae Ceauşescu, după celebra scenă a balconului când a condamnat invazia Rusă în Cehoslovacia din 1968, Românii au scăpat de monopolul Rusesc asupra economiei, politicii şi culturii. De la Cartea Rusă, Românii au trecut la Pif şi revista Sinteza a Ambasadei Americane.

O oarecare stimă faţă de Ruşi au căpătat Românii în anii „perestrokăi” lui Mihail Gorbaciov, după 1986, când deschiderea culturală din urss era privită cu admiraţie de o parte dintre intelectualii şi activiştii Români. În acest context, înţelegerea de la Malta dintre Gorbaciov şi Bush pe seama României a fost apreciată de unii intelectuali Români ca un prilej pentru a scăpa de dictatura familiei lui Nicoale Ceauşescu.

Recentele evenimente tragice din Georgia trebuie să ne facă să revizuim anumite poziţii şi supoziţii în relaţiile Româno-Ruse de-a lungul istoriei. Învecinarea cu Rusia ne-a adus dezavantaje, dar şi oportunităţi de afirmare naţională confirmate de istorie.

Nu întâmplător şi-a căsătorit Ştefan cel Mare fiica sa dragă Elena cu Ivan ţarevici fiul lui Ivan al III-lea. El vedea în Rusia un posibil aliat de nădejde împotriva turcilor. Abia câteva secole mai târziu, Dimitrie Cantemir a dus politica lui Ştefan cel Mare mai departe. După numai un an de domnie (1710- 1711) s-a alăturat lui Petru cel Mare în războiul Ruso-Turc şi a plasat Moldova sub suzeranitate Rusească. După ce au fost înfrânţi de Turci în lupta de la Stălineşti – ţinutul Fălciu pe Prut, neputându-se întoarce în Moldova, a emigrat în Rusia, unde a rămas cu familia sa. A devenit consilier intim al lui Petru I şi a desfăşurat o activitate ştiinţifică rodnică. Lângă Harkov i s-a acordat un întins domeniu feudal şi a fost investit cu titlul de Principe Serenissim al Rusiei la 1 august 1711. A murit pe moşia sa Dimitrievka la Harkov în 1723 şi a fost înmormântat în Rusia. Actualmente, osemintele sale se odihnesc în Biserica Trei Ierarhi din Iaşi. El a continuat pe planul relaţiilor Româno-Ruse ceea ce a început Milescu Spătaru la Curtea Moscovei.

Dat fiind scopul rebel al unor astfel de alianţe, ca şi fragilitatea regulilor otomane puse în faţa unui imperiul ortodox, ce se pretindea a fi moştenitorul Imperiului Bizantin, otomanii au decis să îşi întărească controlul deţinut în zonă, în special prin conducătorii fanarioţi (numiţi direct de către Poartă).

S-a obţinut un compromis prin sprijinul acordat de aceştia unui pandur, Tudor Vladimirescu, care instigase deja din 1821 la o revoltă anti-fanariotă (fiind unul dintre sudiţi – cetăţean Rus, Rusia spera ca revolta acestuia să nu afecteze influenţa ei în regiune). Rusia însă şi-a retras sprijinul pentru Vladimirescu, iar acesta a încercat să obţină sprijinul Porţii, ceea ce a dus în final la execuţia sa de către o alianţă a eteriştilor şi boierilor locali (aceştia din urmă alarmaţi de noul său program, cu tente anti-boiereşti). Otomanii au invadat regiunea, au zdrobit Eteria, iar boierii, văzuţi ca o facţiune separată, au obţinut de la Înalta Poartă privilegii şi sprijinul pentru a pune capătul sistemului fanariot.

Contele Pavel Dmitrievici Kiseliov cunoscut mai bine sub numele în forma franceză Kiseleff a fost un general rus. Între 1828 şi 1834 a condus administraţia militară Rusească a Ţării Româneşti (Şoseaua Kiseleff din Bucureşti îi poartă azi numele). Preşedinte plenipotenţiar al divanurilor Moldovei şi Ţării Româneşti în timpul administraţiei militare Ruse, a contribuit la reorganizarea administrativă a celor două Principate şi la întocmirea Regulamentelor Organice. Ca ambasador al Rusiei la Paris în perioada 1856-1862, a sprijinit unirea Principatelor Române.

În a doua jumătate a anului 1876, pe măsură ce relaţiile dintre Imperiul Rus şi Imperiul Otoman s-au deteriorat, prevestind izbucnirea războiului, guvernul Român a apreciat că era imperios necesar să se ajungă la o înţelegere cu cel dintâi. Cu toate insistenţele Domnitorului Carol şi ale marelui om politic Ion C. Brătianu de a încheia un tratat general care să cuprindă nu numai probleme militare, ci care să asigure şi recunoaşterea independenţei României şi să garanteze integritatea tuturor fruntariilor ţării, dorinţa Rusiei a fost de a semna doar un tratat limitat care să evite chestiunile politice şi să permită armatei ţariste să traverseze teritoriul României, ceea ce a dus la încheierea Convenţia din 4 aprilie 1877, care obliga guvernul imperial să respecte „integritatea existentă” şi „drepturile politice” ale României.

Ratificarea Convenţiei a fost urmată la scurt timp de implicarea decisă a ţării noastre în evenimente, prin declaraţia de război adresată Imperiul Otoman, urmare a generării unei stări conflictuale „de facto” de către acesta pe întreaga linie a Dunării.

La 9 mai Adunarea Deputaţilor a votat actul Independenţei, iar a doua zi, la 10 mai 1877, aceasta a fost proclamată prin sancţionarea de către Domnitor şi promulgarea în Monitorul oficial. Românii aduseseră un aport militar foarte important, în anumite momente hotărâtor pentru campania antiotomană, în interesul general al tuturor popoarelor balcanice asuprite de Semilună, care a uşurat şi a scurtat durata războiului. Cu toate acestea, delegatul guvernului Român nu a fost admis să participe la negocierile de armistiţiu şi de pace, care s-au încheiat prin Tratatul Ruso-Turc de la San Ştefano, lângă Constantinopol, la 19 februarie 1879.

Independenţa României a fost recunoscută. Pentru o parte a despăgubirilor de război pe care trebuia să le plătească, Imperiul Otoman ceda Rusiei Dobrogea, pe care aceasta din urmă îşi rezerva dreptul de a o schimba cu partea Basarabiei, pierdută pe nedrept, în opinia Curţii de la Sankt-Petersburg, la 1856.

În primul război mondial, Românii şi Ruşii au luptat cot la cot pentru independenţa ţării la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz. Relaţiile s-au înrăutăţit când bolşevicii au pus mâna pe putere şi au lăsat Armata Română izolată. Ura Româno-Rusă s-a intensificat deoarece comuniştii Ruşi nu recunoşteau apartenenţa Basarabiei la România. Tezaurul ne-a fost răpit de bolşevici înveninând şi mai mult relaţiile dintre cele două popoare.

După al doilea război mondial, Stalin a preferat să retrocedeze Transilvania de Nord României, răpită prin Diktatul de la Viena, deşi putea foarte bine să o lase pe mâna Ungariei, conform cerinţelor unor membrii din Politbirou.

Aceste relaţii complexe Româno-Ruse ar trebui reanalizate în noul context European, pentru ca între cele două ţări să nu mai existe diferende şi animozităţi. Pentru România e vital să reînoade legături prieteneşti cu Rusia. Ţara noastră nu poate neglija sau provoca marele imperiu de la răsărit.

Ionuţ Ţene

I-au tăiat capul pentru că nu şi-a scos CRUCEA

13 februarie 1996 este ziua când tinerii ostaşi Evghenii Rodionov, Andrei Trusov, Igor Iakovlev şi Aleksandru Jeleznov, abia sosiţi în detaşamentul de grăniceri din Inguşetia, s-au prezenat la postul de serviciu. Ecourile războiului din Cecenia rar se auzeau pe aici. De aceea nimic nu prevestea evenimentele de mai târziu. La postul de trecere a frontierei s-a oprit pentru verificare o „ambulanţă". De fapt în maşina plină cu arme se aflau vreo zece combatanţi sub conducerea lui Ruslan Haihoroev. Rezultatul încăierării era evident: patru băieţi de optsprezece ani au fost imobilizaţi şi duşi în localitatea cecenă Bamut. Pe asfalt au rămas băltoace de sânge.

...Pe 16 februarie Liubovi Vasilievna a primit o telegramă de la şeful unităţii militare, în care se spunea că fiul ei, Evghenii Rodionov, a părăsit samavolnic unitatea, adică a dezertat. Mama n-a crezut. Pe 26 februarie 1996, Liubovi Rodionova, a desfăşurat harta Caucazului de Nord, a acoperit cu palmele Cecenia şi şi-a zis: „Voi săpa cu mâinile, dar te voi aduce acasă, fiule!"

Peste zece luni aceste cuvinte vor deveni realitate plină de durere şi amărăciune. Mama ostaşului executat în Cecenia a săpat cu propriile mâini solul îngheţat, unde sub pământ, la doi metri adâncime zăceau rămăşiţile unicului ei fiu şi a celor trei camarazi ai lui.

...Înainte de tragicele evenimente Liubovi Vasilievna şi-a vizitat fiul în armată pe când acesta se afla în reg. Kaliningrad. Ea povesteşte: „Am discutat cu Jenea şi el mi-a spus: „Mamă, din unitatea aceasta pe toţi îi trimit în punctele fierbinţi, şi eu am depus cerere, ca şi ceilalţi" În această unitate erau patru sute de oameni, trei sute au depus cerere. Fiul meu era printre ei. Eu i-am zis: „Jenea, acolo e război, înţelegi cât e de serios totul. Sunt deja răniţi, morţi, captivi, dacă se întâmplă ceva, doar ştii că n-o să rezist". „Mamă, nimeni încă n-a fugit de soartă. Şi în stradă ar putea să mă strivească o maşină. Ţi-ar fi mai uşor? Iar captivitatea... deja cum îmi va merge".

...Trei luni şi jumătate Evghenii s-a aflat în captivitate. Trei luni şi jumătate de înjosiri, de batjocură, de bătăi, schingiuiri, care puteau fi întrerupte în orice clipă. Zilnic i se spunea: „Poţi să trăieşti. Pentru aceasta este nevoie doar să-ţi scoţi cruciuliţa, să primeşti credinţa noastră (islamul), să devii fratele nostru şi gata: tot acest coşmar imediat se va termina". La nouăsprezece ani neîmpliniţi el face alegerea, dându-şi bine seama ce înseamnă să devii „frate" cu boievicul cecen. Asta înseamnă să iei arma în mâini şi să tragi în propriii tăi tovarăşi de luptă, nişte băieţi ca şi tine.

„Mi-am găsit feciorul doar peste zece luni, povesteşte mama, înfruntând greutăţi nespuse. Am trecut prin toate cercurile iadului de pe pământ, inventate de om. Domnul m-a dus pe acele drumuri unde erau mai multe mine decât pietre, m-a apărat de bombe, nu m-a lăsat să pier, ajutându-mi să-mi găsesc fiul, să-l înmormântez creştineşte în pământul natal. Când umblam pe căile războiului întruna mă rugam pentru dânsul: „Doamne, oriunde ar fi ajută-i, nu-l lăsa, doar e un copil încă. Doamne, tu vezi că statul l-a trădat, toţi l-au trădat. Nimeni nu mai are nevoie de el în afară de mine şi de Tine, Doamne. Ajută-l, nu-l lăsa". Zece luni Liubovi Vasilievna a cutreierat munţii în lung şi în lat. Zece luni această femeie a balansat între speranţă şi disperare. S-a întâlnit cu cele mai cunoscute personalităţi din Cecenia, cu şefi, cu apărători ai drepturilor omului. Ea îi cunoaşte personal pe şaptesprezece comandanţi militari ceceni printre care Hatab, fraţii Basaev, Belaev, Raduiev, Ghelaev... Liubovi Vasilievna nu face nici o delimitare după principiul „al nostru - străin"; „rău - bun", „a ucis - n-a ucis". Acolo „ai noştri" deseori deveneau străini, „cei buni" se prefăceau în răi şi toţi ucideau: unii - personal, alţii - dând ordine. Militanţii ceceni erau diferiţi. Hattab a bătut-o, Basaev i-a rupt o coastă şi coloana vertebrală, Ruslan Haihoroev, stăpânul Bamutului, era o fiară...

Anume în Bamut era ţinut Evghenii. Podeaua subsolului din beton armat a unei foste tabere pioniereşti încă mai păstrează urmele de sânge ale lui Evghenii şi ale camarazilor lui.

Pe 26 septembrie mama lui Evghenii, află chiar din gura ucigaşului, Ruslan Haihoroiev, că fiul ei e ucis. Acesta îi spune că trei luni i-a ţinut captivi impunându-i să trimită acasă scrisori pentru a cere recompensă. Evghenii se eschiva spunând că mama e bolnavă de inimă şi n-are bani. Pe urmă le-au propus altă tranzacţie: trec la islam şi li se dăruieşte viaţa. Au refuzat cu toţii, iar Evghenii s-a opus să-şi scoată cruciuliţa de la gât. (Cruciuliţa pe care i-a dăruit-o bunica la 11 ani şi pe care de atunci n-a scos-o niciodată.) S-a opus până la moarte... Pe data de 23 mai în ochii lui au fost împuşcaţi ostaşii-grăniceri Andrei, Igor şi Alexandru. În ultimul moment i-au propus: „Scoate Crucea! Ne jurăm pe Alah, vei trăi!!!" Nu şi-a scos-o. Pentru aceasta de viu i-au tăiat capul şi, cu sânge rece, au filmat crima diabolică (mai târziu aceste cadre le va vedea o lume întreagă). În acea zi Evghenii împlinea 19 ani.

Peste zece luni mama, chinuită, umilită, bătută şi înjosită îi plăteşte asasinului 4 mii de dolari (şi-a vândut apartamentul, hainele etc.), pentru a recupera corpul neînsufleţit al unicului său fiu. În groapa comună zăceau patru cadavre. Pe Evghenii l-a recunoscut după cruciuliţa însângerată de la gât. Aceasta s-a întâmplat pe 23 octombrie. Peste câteva zile 8 pachete cu corpurile celor patru ostaşi au sosit la Rostov. Acolo ea va descoperi că lipseşte capul lui Evghenii. Se întoarce înapoi în Bamut. „V-aţi ieşit din minţi! încearcă s-o tempereze şeful spitalului din Rostov. De data aceasta chiar o să vă omoare!" N-au ucis-o. I-au aruncat la picioare patru fragmente de craniu. Gratuit...

Însoţitoarea de tren era nedumirită de mirosul straniu. „Am în pachet capul fiului", i-a explicat Liubovi Rodionova. „Eşti nebună?" „Nu, mi-a murit fiul. Îl duc să-l înmormântez".
L-a înmormântat pe 22 noiembrie. Peste trei zile moare tatăl lui Evghenii, Alexandru.

Pe mormântul lui Evghenii Rodionov se înalţă o cruce cu inscripţia: „Aici odihneşte ostaşul rus Evghenii Rodionov, apărătorul Patriei şi care nu s-a lepădat de Hristos. A fost executat pe 23 mai anul 1996 în localitatea Bamut". La mormântul lui nu conteneşte şirul de oameni care sosesc din toate colţurile ţării, fac rugăciuni, depun flori, lasă foiţe cu diverse rugăminţi. El a devenit ocrotitorul ostaşilor. Lui i se roagă pentru a fi apăraţi în armată, la război...

Acum câţiva ani Liubovi Vasilievna Rodionova a fost în Muntenegru. Acolo Evghenii Rodionov este cunoscut şi iubit. Mitropolitul de Muntenegru Amfilohie i-a spus, că fiul ei este recunoscut oficial în Serbia. Este canonizat sfânt şi ortodocşii din această ţară îi zic Evghenii Rusul. Ostaşii sârbi nu o dată i-au simţit ajutorul când erau bombardaţi de NATO.
...În munţii Altai, la intersecţia celor trei hotare învecinate cu Rusia: China, Mongolia şi Kazahstan se află satul Astaş. Nu demult ostaşii au înălţat acolo o biserică din bârne în cinstea Sf. Mc. Evghenie din Melitina, unul dintre cei treizeci şi trei de ostaşi-creştini din Imperiul Roman. Aici slujeşte părintele Varlaam, fost ofiţer şi chirurg militar. Părintele a zugrăvit prima icoană a „ostaşului Evghenii, ucis în Cecenia". O perioadă de timp această icoană s-a aflat în biserică, apoi grănicerii au cerut-o la avan-post. Astfel părintele Varlaam a fost nevoit să mai zugrăvească una... Şi aceasta s-a dovedit a fi făcătoare de minuni.

În august 2003, în Astaş a venit Aleksandr Makeev împreună cu colaboratorii fondului obştesc pentru susţinerea Forţelor Aeriene. Au adus pentru biserica de la frontieră icoane, diverse obiecte pentru slujire şi ţărână de la mormântul lui Evghenii Rodionov. Părintele hotărî să slujească panahida. „Icoana lui Evghenii am pus-o pe analog, povesteşte Makeev, iar noi stăteam şi ascultam slujba. La un moment dat, cei prezenţi în biserică începură să-şi arunce priviri întrebătoare: din palma lui Evghenii în care ţinea crucea s-a prelins o şuviţă aurie. A observat şi părintele, însă n-a întrerupt rugăciunea. După ce a terminat, s-a întors spre noi şi cu o faţă ce iradia lumină ne-a zis: „Iată, vedeţi!" Părintele a spus că acesta nu era primul caz când icoana izvorăşte mir. Prima dată s-a întâmplat pe 20 noiembrie 2002. Atunci în unitatea militară s-a săvârşit Drumul Crucii în cinstea mucenicilor din Melitina (în această zi mama lui Evghenii a adus corpul fiului acasă) şi icoana „a plâns" chiar în mâinile ostaşului Andrei Zeabliţki. Acelaşi lucru s-a repetat în Duminica Floriilor, iar pe 23 mai, de ziua pomenirii lui Evghenii Rodionov, mirul a izvorât din abundenţă. De fiecare dată mirul este diferit... E dificil să-l compari cu ceva anume. Mirosu-i aminteşte de aroma florilor, dar este mult mai pronunţat.

Izvorăşte mir în diferite locuri ale ţării şi imaginea lui Evghenii Rodionov de pe coperta cărţii „Noul mucenic al lui Hristos - ostaşul Evghenii".

Sursa: www.toaca.md

Mareşalul Ion Antonescu şi deportarea ţiganilor in Transnistria

Ideea deportarii tiganilor in Transnistria i-a apartinut maresalului Ion Antonescu si nu a avut ca scop lichidarea fizica a tiganilor. Antonescu a recunoscut la procesul din 1946 ca el este responsabil de deportarile din Transnistria.
Din documentele pastrate nu rezulta ca Antonescu ar fi avut in vedere exterminarea tiganilor din Romania - ci mai degraba faptul ca un militar se amesteca in chestiuni politice si incerca prin masuri mi­litare sa rezolve o pro­blema sociala. Totusi, nici unul dintre ordinele lui Antonescu privitoare la romi nu poarta semnatura lui si nici nu au fost publicate in "Monitorul Oficial" sau in alta parte.
Ele au fost date verbal ministrilor si transmise spre executare Inspectoratului General al Jandarmeriei. Antonescu a urmarit indeaproape modul in care erau executate aceste ordine. In acelasi timp agentii serviciilor secrete si militarii care au avut de-a face cu tiganii din Transnistria au semnalat in toate rapoartele lor faptul ca deportarea constituie o catastrofa. In cazul in care Antonescu ar fi avut in vedere exterminarea tiganilor este putin probabil ca militarii ar fi avut curajul sa redacteze si inainteze astfel de rapoarte in care se descrie situatia mizerabila a tiganilor deportati. Mai mult, in urma faptului ca la deportare printre tigani se raspandise zvonul ca vor fi improprietariti, familii intregi care nu ar fi trebuit deportate s-au suit in trenurile spre Transnistria. In fata conditiilor de acolo - lipsa oricarui loc de munca si dependenta totala fata de autoritatile indiferente tiganii au cerut sa se intoarca in Romania. Antonescu a constituit o comisie care a recomandat repatrierea a 1.200 de tigani dintre cei deportati. In Transnistria au fost deportati aproximativ 25.000 de tigani, dintre care aproximativ jumatate au murit acolo din cauza lipsei de hrana si a bolilor.

Ideile lui Antonescu

In sedinta guvernului din 7 februarie 1941 Antonescu isi formula astfel viziunea cu privire la problema tiganilor: "Toti tiganii din Bucuresti trebuie scosi. Dar inainte de a-i scoate, trebuie sa ne gandim unde ii ducem si ce facem cu ei. Solutia ar fi fost sa asteptam pana se asaneaza Baltile Dunarii, ca sa facem sate tiganesti acolo si sa-i ocupam cu pescuitul etc. (...). O alta solutie este sa intram in tratative cu proprietarii mari. In Baragan, totdeauna a fost lipsa de brate de munca. Sa construim aceste sate, nu definitiv, dar sa facem niste case si baraci, organizatie sanitara, comert, carciumi etc. Sa facem o statistica a lor si sa-i ridicam odata, in masa, si-i aducem in acele sate. Facem trei-patru sate, de cate 5-6 000 familii, si instalam acolo gardieni imprejurul lor, sa nu poata sa iasa. Ei isi traiesc viata acolo si gasesc de munca acolo". Deportarea in Transnistria a aparut ca o posibilitate abia dupa declansarea razboiului impotriva URSS.
La 27 mai 1941 o nota de la biroul lui Antonescu catre Directia Generala a Politiei spunea: " Din ordinul domnului general Antonescu, rog a lua foarte urgente masuri:
a. internarea in lagar a capilor comunisti si a tuturor comunistilor din Iasi, Galati, Constanta, Ploiesti, Bucuresti. Giurgiu.
b. De a se evacua din Bucuresti in minimum de timp toti strainii care nu au domiciliu stabil in acest oras ori care sunt periculosi, cu exceptia germanilor, italienilor, americanilor si in general acelor care nu reprezinta nici un pericol pentru stat.
c. Idem sa scoata tiganii, in special nomazii si satrarii din marginile Bucurestiului.
Domnul general Antonescu mi-a comunicat ca a ordonat mai de mult aceste masuri si pana acum nu s-au executat".

Ordinul de deportare

Ordinul de deportare a tiganilor a fost dat pe 24 mai 1942:" Copie de pe ordinul Presedintiei Consiliului de Ministri nr. 70-S/1942 catre Ministerul Afacerilor Interne
Pentru asigurarea ordinii interne si eliminarea elementelor eterogene si parazitare, am onoare a va transmite urmatoarele dispozitii ale Domnului Maresal Antonescu:
1. Tiganii nomazi, grupati in satre din toata tara, vor fi imediat dirijati pe jos si pe drumurile cele mai scurte, prin organele de jandarmerie, spre Transnistria, unde vor fi instalati prin grija guvernamantului; legiunile de jandarmi vor urmari miscarea lor lunar; se va raporta Cabinetului Militar stadiul ei.
2. Se va face o clasare si o statistica a tiganilor din regiunea Bucuresti, Pitesti, Ploiesti si Buzau, in vederea trimiterii si acestora in Transnistria. Se vor stabili prin clasare categoriile ce vor fi exceptate (cei cu ocupatii folositoare) si se vor face studiile necesare transportului C.F. pana la Dunare (Oltenita-Giurgiu).
Paralel, S.S. al Marinei va studia transportul lor pe apa de la Giurgiu-Oceacov-Bug si, dupa posibilitatile lui de executie, se vor stabili grupele si data plecarii lor. Ulterior, in raport cu posibilitatile de transport, se vor degaja toate centrele urbane si apoi cele rurale de toti tiganii parazitari, retrograzi si necinstiti, pripasiti si tolerati prin o condamnabila nepasare a conducerii treburilor noastre publice de pana acum.
Toate aceste masuri au un caracter strict secret, pentru a se evita sustrageri si agitatii de spirite. Nici organelor de executie, nici satrelor nomade nu li se va arata nici scopul, nici destinatia finala. Ridicarea tiganilor din Bucuresti se va face in masa si prin surprindere, insa organizat si cu omenie. Transportul pe apa se va face in slepuri, sub paza militara cu jandarmi. Hrana pentru toata durata transportului va fi imbarcata la plecare, spre a se evita pe cat posibil opriri si posibilitati de evadare.
Operatia va incepe in luna iunie, pentru a le dea posibilitatea de instalare pe timpul verii si de agonisire a mijloacelor de trai pentru iarna viitoare. Ministerul de interne va convoca o conferinta a tuturor organelor interesate (politie, jandarmerie, C.F., marina, sanatate publica, guvernamant), pentru stabilirea tuturor detaliilor de executie si va prezenta Domnului Maresal planul general al operatiei". In urma acestui ordin au fost deportati in Transnistria 11.441 de tigani nomazi si 13.176 tigani sedentari - un total de 24.686. Deportarile s-au facut intre 15 iunie - 2 octombrie 1942, iar in cursul iernii 1942-1943 s-a declansat tragedia deportatilor lipsiti de hrana si adapost. Ordinul de sistare a deportarilor din toamna anului 1942 a fost dat de Antonescu - insa nu este clar ce l-a facut sa se razgandeasca.

Comisiile de repatriere

In decembrie 1942 au fost formate comisii de repatriere deoarece printre tiganii deportati in Transnistria se gaseau multi care conform ordinelor lui Antonescu nu ar fi trebuit deportati. Comandantul acestei operatiuni a fost numit colonelul Ivascu Lucian, care in urma executarii acestui ordin s-a imbolnavit de tifos si a murit. In urma cercetarilor din Transnistria s-a stabilit ca un numar de 1.211 tigani trebuie repatriati. Acestia ajunsi in Romania au declansat alertarea autoritatilor deoarece erau bolnavi de tifos si indignarea populatiei care nu intelegea de ce au trebuit deportati.
Un agent al Sigurantei a alcatuit un raport extrem de documentat asupra situatiei tiganilor din Transnistria din iarna anului 1942 atragand atentia asupra tragediei care se desfasura acolo: "1. Cu hranirea acestor tigani, autoritatile superioare au dispus de a li se da fie faina de orz sau ovaz si in ultimul timp si faina de porumb, cate 400 grame pentru persoane mari si 200 grame pentru copii, sare si cartofi 150 grame.
In realitate insa, nu li se da zile intregi absolut nimic de mancare si chiar in timpul cat subsemnatul am stat in zona, celor de la Covaliovca si Androtefca nu li s-a dat de catre primaria Covaliovca 2 zile nimic de mancare, pe motiv ca morile sunt stricate si nu pot macina etc.
Dupa declaratiile tiganilor si in special a celor insarcinati cu primirea hranei lor si chiar dupa cele aratate de seful de post si comandantul Escadronului de Cavalerie de la Divizia a 2-a Paza si Comandantul Garnizoanei Covaliovca, capitanul Andreescu, rezulta la fel ca uneori nu li s-a dat nimic ca hrana cate 4-8 zile si deci de la sine se intelege ca atunci cand nu li se da nici aceste minime cantitati de alimente sa plece dupa jafuri, talharii si distrugeri, iar cei in neputinta de a face astfel de operatiuni, de a muri de foame".
In februarie 1943, un raport al Legiunii de Jandarmi Golta arata ca: "Starea de spirit a tiganilor se agita pe zi ce trece, prin tratamentul si regimul de viata ce li se aplica. Ratiile alimentare sunt cu mult prea insuficiente, conditiunile igienice sunt mediocre, asistenta sanitara aproape inexistenta, cazuri de mortalitate frecvente, combustibilul le lipseste cu desavarsire. Curentul aspiratiunilor lor se indreapta spre: - Formarea unei delegatii care cu orice pret sa ajunga la d-l Maresal, caruia sa-i explice situatia reala. - Odata cu venirea primaverii, organizarea lor in bande pentru indulcirea prin forta si jaf a regimului de viata de azi".

Numarul victimelor

Studiul "Deportarea tiganilor si tratamentul lor in Transnistria" publicat de pagina electronica a Yadvashem afirma in concluzii ca: "In anul 1942, in cadrul politicii de purificare etnica promovate de guvernul Antonescu, 25.000 de tigani din Romania au fost deportati in Transnistria. In acest numar erau cuprinsi toti tiganii nomazi, precum si o parte dintre tiganii sedentari - cu totii fiind considerati o <> datorita modului de viata, situatiei infractionale sau lipsei mijloacelor de existenta. Deportatii reprezentau aproximativ 12 la suta din totalul populatiei tiganesti din tara. Din cauza conditiilor de existenta foarte dure din locurile de deportare, indeosebi a foametei, frigului si bolilor, circa 11.000 dintre deportati au murit in Transnistria. Supravietuitorii s-au intors in tara, in primavara anului 1944, odata cu retragerea din Transnistria a Armatei si autoritatilor romane". Acelasi studiu mai arata ca: "In conditiile descrise mai sus, in Transnistria au murit de foame, frig, boli si mizerie multi dintre tiganii deportati. Nu au existat executii organizate de autoritatile civile si militare romane din Transnistria in randul tiganilor. Nici un document nu vorbeste de asemenea executii. Au fost, insa, situatii in care jandarmii au impuscat tigani. Asa s-a intamplat, de exemplu, la Trihati (jud. Oceacov), unde, asa cum se spune intr-un raport din mai 1943, jandarmii i-au impuscat pe tiganii veniti aici din satele vecine in cautare de lucru. Numarul tiganilor morti in Transnistria nu este cunoscut cu exactitate. La 15 martie 1944, cand se pregatea evacuarea in tara a cetatenilor romani fara deosebire de origine, Subinspectoratul General de Jandarmi Odessa a raportat ca avea in cuprinderea sa 12.083 de tigani. Aceasta cifra ii desemneaza pe tiganii care au supravietuit deportarii. Lor trebuie sa li se adauge tiganii care au scapat din Transnistria inainte de data mentionata. Este vorba de persoanele care au fost repatriate, in diferite momente, precum si de cei care au parasit ilegal Transnistria, fara a mai fi trimisi inapoi in locurile de deportare. In cele doua categorii au intrat aproximativ 2.000 de persoane, ceea ce ridica numarul supravietuitorilor la aproximativ 14.000. Aceasta inseamna ca din cei peste 25.000 de tigani deportati, circa 11.000 au murit in locurile de deportare si doar aproximativ 14.000 au supravietuit Transnistriei".

George Damian