200 DE ANI DE LA ANEXAREA BASARABIEI DE CĂTRE RUŞI „Am fost ţinuţi ca africanii, în bantustane“

Istoricul Andrei Eşanu, membru al Academiei de Ştiinţe de la Chişinău şi membru de onoare al Academiei Române, susţine că în urma tratatelor de pace de la Bucureşti, de acum două secole, au apărut toate problemele identitare ale basarabenilor. Savantul a declarat într-un interviu pentru „Adevărul" că şi în perioada ţaristă, şi în cea sovietică, Moscova a promovat în regiunea anexată o politică similară cu cea rasistă din Africa de Sud, de tip bantustane.

„Adevărul": Cum a fost posibilă anexarea Basarabiei la 1812? Acum două secole, la fel se făceau târguri cu anumite teritorii?

Andrei Eşanu: Sigur, secolul XVIII este plin de astfel de evenimente tragice pentru unele popoare. De exemplu, prin trei împărţiri consecutive - 1772, 1793 şi 1797 - între Rusia, Prusia şi Imperiul Habsburgic al Austriei şi-a încetat existenţa Polonia. Au împărţit-o între ei prin războaie şi prin diferite cârdăşii. Apoi privirile Imperiului Habsburgic, care deja la 1699 anexase Transilvania, s-au îndreptat spre Balcanii de Vest.

Dar pofta Rusiei pentru Basarabia când apare?

Raporturile româno-ruse încep încă din secolul al XIV-lea, iar politica expansionistă - mai ales din a doua jumătate a secolului al XVII-lea, când ruşii se implică în războiului lui Bogdan Hmelniţki împotriva Ţării Leşeşti, cum îi spunem noi, medieviştii, Poloniei. Au vrut chipurile să-l ajute pe Hmelniţki să obţină independenţa, dar până la urmă au anexat teritoriul din stânga Niprului. Asta se întâmpla în 1654, aşa numita pace (rada) de la Pereiaslav, un oraş de lângă Kiev. În felul acesta s-a deschis un coridor foarte ademenitor pentru Rusia moscovită, care începe să se extindă şi spre sud-estul Europei. Atunci teritoriile din Balcani şi de la nordul Dunării erau fie sub stăpânirea otomană, fie sub suzeranitatea otomană. Ţările Române, spre deosebire de cele din Balcani, erau principate autonome, care aveau diriguitorii lor, elitele lor naţionale, nimeni nu se amesteca în treburile interne, Poarta Otomană cerea doar să se plătească regulat tribut.

Dar la 1812 a fost încălcat principiul suzeranităţii? Putem spune că, într-un fel, turcii ne-au vândut?

De-a lungul secolului al XVIII-lea au avut loc patru războaie ruso-otomane, unele erau ruso-austro-otomane, de fiecare dată Rusia şi Austria erau aliaţi şi se înţelegeau din timp cine şi ce teritorii ocupă. În principiu, de-a lungul secolelor în care ne-am aflat sub suzeranitatea otomană era fie o înţelegere orală, fie una scrisă că turcii trebuiau să ne apere de alte împărăţii. În urma războiului din 1806-1812 parcă eram ocrotiţi de Poarta Otomană, numai că turcii au pierdut atunci. Imperiul Otoman era în decădere, Rusia era însă în plină ascensiune, iar direcţia sud-est Europeană devine, în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, prioritară. Era o luptă între marile puteri pentru împărţirea Europei, iar diplomaţia rusă devenise una dintre cele mai perfide şi mai rafinate de pe tot continentul.

Ce apreciere istorică daţi acestui eveniment? A fost un rapt, o anexare, o ocupaţie, ce a fost?

Toate pe care le-aţi numit. Acest război a purtat un caracter de cucerire şi Rusia a anexat Basarabia prin forţa armelor. În 1812, dacă nu venea pericolul războaielor napoleoniene, nu-i exclus că ruşii ajungeau şi la Constatinopol. Dar fiindcă Napoleon se apropia de graniţele imperiului lor, comandanţii ruşi trebuiau să încheie în grabă pacea şi să retragă întreaga armată de pe teatrul balcanic. Astfel, dacă la începutul negocierilor ei voiau ambele principate române şi hotarul pe Dunăre, treptat îşi reduc din pretenţii. Aşa graniţa dintre cele două imperii s-a negociat mai întâi pe Siret ca, în cele din urmă, comandanţi ruşi să încheie, la 16 mai (stil vechi), la Bucureşti, pacea, în urma căreia hotarul se stabileşte pe Prut.

Ce impact a avut acest eveniment asupra dezvoltării Ţării Moldovei, pentru că cea mai mare parte din teritoriu i-a fost luat?

Secolul al XVIII-lea a fost un dezastru pentru Ţara Moldovei. După patru războaie - 1711, 1736-1739, 1768-1774, 1786-1791, dar şi multiple invazii turceşti şi tătare, Ţara Moldovei a ajuns la o sărăcie cumplită. Sărăcia de astăzi din Moldova de la noi şi din Moldova de dincolo se trage de atunci. Totul are trecut, nu putea să renască ţara aşa din senin. De exemplu, o Turcie care astăzi cunoaşte o ascensiune economică, nu a avut războaie de peste o sute de ani. Dar la noi au fost atâtea confruntări militare, inclusiv cele două războaie mondiale. După 1812, Basarabia devine provincie ţaristă, pe urmă gubernie, sunt lichidate structurile de stat, sunt aduşi funcţionari ţarişti şi imediat este supusă la aceleaşi biruri şi dări, poate şi mai grele decât pe care le avusese pe timpul Imperiului Otoman.

Astăzi, la două secole de la pacea de la Bucureşti, cel mai popular politician din Republica Moldova şi liderul în care oamenii îşi pun cele mai multe speranţe este Vladimir Putin. Înseamnă asta că ruşii ne-au cucerit complet?

Asemenea răspunsuri la sondaje m-au întristat foarte mult. E o realitate tristă care vorbeşte despre o lipsa totală de cultură politică a populaţiei noastre. Din păcate, mulţi nu înţeleg lucruri elementare: că s-a prăbuşit un imperiu, un imperiu al răului, care ne-a adus război, foamete, deportări, colectivizări forţate, deposedări de avere. Nu-mi închipui cum astăzi poate fi văzut bine Putin, cel care susţine că cea mai mare tragedie a secolului al XX-lea a fost destrămarea Uniunii Sovietice, cel care menţine o armată la Nistru.

Ruşii spun că suntem o entitate separată, diferiţi chiar de acei moldoveni de la care ne-au rupt acum două secole. În ce măsură istoricii occidentali cred în această teorie?

Chiar şi oamenii politici şi cei de ştiinţă din Rusia de atunci, dar şi din secolul trecut, erau absolut conştienţi că e un singur popor, că noi suntem români, că vorbim aceeaşi limbă şi avem aceleaşi tradiţii. Iată de exemplu, la 1859, un istoric rus scrie „voievozii români ai Moldovei şi Valahiei" ori la 1918 academicianul rus Berg, geograf şi savant originar de la Tighina, a editat la Peterburg o monografie care se numeşte „Bessarabia". Chiar în introducere, Berg scrie: „Basarabia este populată de români, dar Rusia nu trebuie să scape din mâini această bucată grasă". Desigur că odată cu unirea principatelor de la 1859, Rusia înţelegea că se consolidează un stat român modern şi mai devreme sau mai târziu va vrea să-i unească pe toţi românii care au fost împărţiţi de cele trei imperii. Atunci s-a intensificat propaganda separatistă, moldovenistă. În cercurile înalte ţariste se discuta dacă să se deschidă sau nu şcoli pentru moldoveni. Dacă ar fi deschis şcoli, moldovenii şi-ar fi putut pune întrebări cine sunt ei.

Mai bine îi ţinem proşti...

Mai bine îi ţinem în întunecime. Chiar şi în şcolile bisericeşti de un an - doi, copiii erau învăţaţi să citească şi să scrie slavoneşte ori ruseşte. Nu cumva tirajele abecedarelor să fie prea mari. La începutul secolului al XX-lea, ne-am trezit că avem 90-95% din populaţie analfabetă, oamenii care au rămas închişi în satele lor, izolaţi de oraşe. Chişinăul şi alte târguri aveau o populaţie alogenă, numai nu băştinaşii.

Asta a fost o politică a imperiului?

O politică a imperiului care a continuat şi în perioada sovietică. Din ce cauză satele noastre s-au dezvoltat foarte mult în perioada sovietică? Pentru că nu le dădeau voie oamenilor să se aşeze la oraş. De fapt, această politică era comparabilă cu cea rasistă, segregaţionistă din Africa de Sud. Acolo populaţia băştinaşă de culoare locuia numai în bantustane, numai în zone în care li se rezerva. În oraşe erau numai albii. Acelaşi lucru a fost şi la noi, în Rusia ţaristă, dar şi în timpul sovietic. Deci o politică pentru a menţine oamenii în întuneric şi izolaţi. În schimb, încoace era pompată populaţie din imperiu, aşa-numita clasă muncitoare, în loc să fie pregătiţi muncitori dintre moldoveni şi să absoarbă surplusul de populaţie din sate. Rusia ţaristă a urmărit scopul diluării elementului autohton. În loc să le dea ţăranilor din centru regiunii pământ în sud, au fost aduşi special în sudul Basarabiei străinii, pentru a ne îndepărta de Dunăre şi Marea Neagră.

"Sărăcia de astăzi din Moldova de la noi şi din Moldova de dincolo se trage de la multiplele războaie din secolele XVIII-XIX.

"În loc să fie pregătiţi muncitori dintre moldoveni şi să absoarbă surplusul de populaţie din sate, erau trimişi din imperiu alogeni.

Andrei Eşanu, Istoric

„În Transnistria, la venirea ruşilor, majoritatea erau românii"

„La 1792, când, în urma războiului ruso-otoman, Rusia a anexat teritoriul dintre Bug și Nistru, aici mare majoritate a populaţiei era românească, nu numai moldoveni, dar din toate provinciile românești, și din Maramureș, și din Transilvania, și din Muntenia. Deși acest teritoriu era stăpânit parţial de Hanatul din Crimeea și parţial de Ţara Leșească, marea majoritate erau români", afirmă savantul. „Vă dau un singur exemplu: în satul Rohi, din Dubăsari, (n.r. - astăzi Roghi) oamenii au venit din satul Rohia din Maramureș. Dar câte asemănări de localităţi", mai spune Andrei Eşanu.

„1812 a fost începutul tuturor relelor"

Când le-a fost cel mai bine şi cel mai rău basarabenilor în aceşti 200 de ani?

În general, din cauza numeroaselor războaie care s-au derulat pe acest teritoriu, s-a trăit greu. Nu numai că statul a fost rupt în două, dar şi biserica moldovenească a fost înjumătăţită. Până la 1812, spaţiul acesta făcea parte din Mitropolia Moldovei, în mare parte în subordonarea episcopului de Huşi. Ruşii au instituit o nouă episcopie numită a Chişinăului şi Hotinului, sau a Basarabiei, şi în felul acesta au rupt regiunea de sub jurisdicţia Mitropoliei Moldovei.

De atunci apar şi problemele legate de cele două mitropolii?

În general, toate problemele de mai târziu, că există două limbi, că suntem două popoare. Atunci a fost începutul tuturor relelor. De la 1812 îşi trag obârşia şi discuţiile interminabile din societate, şi lipsa asta de conştiinţă naţională.

Dar când ne-a fost cel mai bine?

Perioada interbelică, atunci era un singur stat, cu un singur popor şi o singură limbă. Începuse să se cristalizeze o viaţă după modele capitaliste dintre cele mai avansate în Europa. Acum se vorbeşte de nostalgia faţă de perioada sovietică, dar toate generaţiile au nostalgiile lor. Unele sunt mai puţin îndreptăţite, altele mai mult. De exemplu, părinţii mei, ţărani din Sculeni, şi-au legat amintirile lor de perioada cea mai frumoasă şi mai avută a vieţii lor, de până la război. Ei, fiind ţărani harnici, au pornit de la două hectare când s-au luat şi către 1940 ajunseseră, prin muncă, la 16 hectare. Aveau 100 de oi, patru boi, patru cai, livadă, pădure. La târg la Sculeni erau cârciumi şi dughene de tot felul. Puteau să-şi cumpere tot ce le dorea inima. De la mama am auzit că există măsline, rodii, portocale, lămâi. Prima dată am văzut o portocală când eram student. Era adusă de la Moscova. Desigur că a exista un progres în perioada sovietică, dar asta a fost mult mai târziu. Când m-am deşteptat, ţin minte că permanent stăteam în casă, ploua, ningea şi era frig şi eu nu aveam cu ce să mă încălţ. Şi în clasa întâi, în 1955, m-am dus desculţ.

Cum ar trebui să fie marcată această dată rotundă?

E un eveniment care a complicat mult lucrurile. Trebuie să-l analizăm obiectiv, aşa cum a fost. Luni, la Academie, va începe o mare conferinţă ştiinţifică. Poate că ar fi trebuit să fie mai multe acţiuni. Adevărul trebuie să ajungă la întreaga populaţie, ca să nu ne trezim ridicându-l în slăvi pe Putin. Ştiţi, chiar şi atunci când aveau loc războaie pe aceste locuri, deseori oamenii îi luau drept domni ai Moldovei pe comandanţii ruşi. Le scriau scrisori, să fie miluiţi, să le confirme proprietăţile.

Un fel de Putin-salvator de astăzi.

Chiar dacă au trecut două secole, observ că în această privinţă nu ne-am mişcat departe. Mă întristează mult că a scăzut interesul tinerilor faţă de carte. Am fost preşedinte la examenele de licenţă la istorie şi am văzut cum a fost promovat un student care mai că nu ştia să citească. Degradează învăţământul superior şi cel preuniversitar. Asta duce la întunecime şi, respectiv, la ideea că Putin este preşedintele Republicii Moldova.

„Hasdeu nu devenea celebru în Rusia ţaristă"

De ce în secolul al XIX-lea, practic, nu am avut intelectualitate locală? Am avut, în schimb, un Hasdeu, un Donici, un Russo care s-au afirmat peste Prut.

Dacă Bogdan Petriceicu Haşdeu, Alecu Rusu, Iacob Stamati, Alexandru Donici nu plecau în Moldova de dincolo, nu deveneau celebri în condiţiile Rusiei ţariste. Asta a fost din cauza că aici nu trebuia să se formeze o intelectualitate. Era un lucru conştient, să nu există o gândire critică.

Dar exista o boierime în această regiune?

A rămas foarte puţină boierime. Cei care aveau moşii aici fie le-au părăsit, fie le-au schimbat cu altele de peste Prut. Multe din moşiile Basarabiei au intrat în posesia unor mari magnaţi funciari ruşi, iar spaţiile libere de la sud au fost împărţite coloniştilor. De fapt, bogăţiile provinciei erau controlate de străini. Era foarte puţină boierime locală. Chiar şi aşa, mai deschideau o şcoală, un spital, îşi trimiteau fiii la învăţătură, cum a fost în cazul lui Stere. Constantin Stere a încercat să înveţe mai departe în Rusia şi chiar să se încadreze în mişcarea democratică, dar colegii lui urmăreau alte scopuri, voiau eliberarea socială. Or, Stere dorea să-şi elibereze poporul său. Spre sfârşitul secolului al XIX-lea, mai mulţi boieri îşi trimiteau copiii la studii.

Şi apoi grupuri de basarabeni merg la studii la Tartu, la Kiev...

Doar astfel a fost posibilă crearea unei elite care să ducă ulterior la mişcarea democratică din Basarabia din 1905-1907, pe urmă la Unirea din 1918. Interesante lucruri: de la Tartu (Estonia), studenţi din Basarabia scriau în România să le fie trimise cărţi. În Basarabia aşa ceva nu se nu admitea. Pe urmă veneau aici împreună cu aceste cărţi. Acelaşi lucru a fost şi după 1956 în perioada sovietică. Noi ne duceam după carte românească la Moscova, la Kiev sau la Odesa.




Profil

Funcţia: academician în Republica Moldova (din 2007) şi membru de onoare al Academiei Române (2011);
Vârsta: 63 de ani;
Decoraţii şi premii: Ordinul „Gloria Muncii" (1996) şi „Ordinul Republicii" (2010). Savantul a luat premii în domeniul ştiinţei în Republica Moldova (1994, 2001), dar a primit distincţii şi din partea Academiei Române (1998, 2010).

Andrei Eşanu este autor a zeci de lucrări, multe fiind scrise în colaborare cu Valentina Eşanu, soţia sa. Pasionat de istoria culturii și civilizaţiei medievale și moderne din sud-estul și estul Europei, savantul a efectuat cercetări în domenii precum istoria politică și relaţiile internaţionale, istoria militară a Ţării Moldovei (sec. XIV-XIX). De asemenea, a dedicat mai multe volume unor personalităţi medievale româneşti (Ştefan cel Mare, Dimitrie Cantemir, Petru Movilă, Nicolae Milescu Spătarul).

Sursa: adevarul.ro

BASARABIA SI SECRETELE EI

SECRETELE BASARABIEI

Interviu cu dr. Șerban Milcoveanu

- D-le doctor, în legătură cu istoria Basarabiei totuși se cunosc prea puține amănunte, și considerăm că este important să ne relatați ce cunoașteți în legătură cu aceasta. Dvs. ați fost în relație directă și îndelungată cu Basarabia: v-ați efectuat stagiul militar acolo, ați participat la războiul anti-sovietic de la început și până la sfârșit, ați cunoscut numeroase personalități ale epocii. În plus, fiind un naționalist, părerea dvs. este deosebit de importantă pentru noi.
- Am făcut războiul antisovietic din prima zi până în ultima zi: întâi ca medic de regiment la un divizion de artilerie, pe urmă ca medic de batalion de infanterie la vânătorii de munte. Când ești la divizion de artilerie sau la batalion de infanterie nu are de ce să-ți mai fie frică (de nimic!), pentru că nu există alt loc mai periculos unde să fii trimis (“mai rău nu se poate”): limbile se dezlegau, toată lumea vorbea – și se vorbea adevărul. Adevărul despre războiul antisovietic nu era cel care se spunea de la comandament (adică istoria oficială), ci ceea ce se discuta la popota ofițerilor. Am luat contact și cu populația locală și sigur că, pe parcurs de 4 ani, la popota ofițerilor, m-am gândit, am discutat și analizat toate problemele politice în legătură cu Basarabia.
Ceea ce înregistrați dvs. acum este o contribuție originală la istoriografie. Mai întâi, o mică introducere pentru tinerii cititori: Teritoriul dintre Prut și Nistru nu este altceva decât jumătatea de est a Moldovei, cu capitala la Iași, așa cum teritoriul dintre Suceava și Ceremuș, cunoscut sub numele de Bucovina, nu este altceva decât nordul Moldovei, iar Moldova este provincia cu înalt prestigiu istoric și, poate, cu cel mai ridicat procent de inteligență nativă a României.
Numele de Basarabia desemna, de fapt, numai sudul Basarabiei în 1812. Când rușii au instituit ocupația rusă a teritoriului dintre Prut și Nistru, au interzis numele de moldovean; chiar l-au prigonit. De unde provine numele de Basarabia: sudul acestui teritoriu, Bugeacul, o câmpie, a fost întotdeauna posesia Țării Românești. Se numea Basarabia după numele dinastiei Basarabilor care a întemeiat Țara Românească. Aici, în Bugeac, Țara Românească se apăra de invaziile din est, în special de invaziile tătarilor.
În 1924 Stalin a fondat la Tiraspol așa-zisa Republică Socialistă Sovietică Moldovenească cu scopul de a lua Basarabia și apoi Moldova, și de atunci nu se mai întrebuințează de ruși cuvântul “Basarabia”, ci cuvântul “Moldova”. Dar noi din București îi spunem “Basarabia” și ne gândim că este jumătatea de est a Moldovei. Privitor la Basarabia sunt două lucruri distincte:
- întâi ceea ce istoriografia tace – deci ascunde niște secrete pe care am să-mi permit să le spun,
- și apoi secretul care mi s-a spus mie de Alexandrina Russo.
Repet că ambele sunt o contribuție originală la istoriografie.
- Ce ascunde istoriografia (si ascunde în mod intenționat)
Ascunde faptul că în iunie 1916 s-a schimbat guvernul la Petrograd și în locul unui guvern filo-antantist a venit un nou guvern Boris von Sturmer cu program de a încheia pacea separată cu Germania și de a scoate Rusia din război. (După doi ani de război, conducătorii Rusiei țariste simțeau că nu mai pot rezista și pentru a preveni revoluția s-au gândit la pacea separată.) Și au început tratative secrete între Germania și Rusia la o stațiune balneară din Suedia.
Dacă în secolul al XVIII pacea dintre ruși și nemți s-a făcut cu împărțirea teritoriului Poloniei, acum, în secolul XX, pacea dintre ruși și germani urma să se facă cu împărțirea teritoriului României: rușii să ia Moldova până la Carpați; Galiția (de la Austria) urma să treacă la Germania, iar în locul Galiției Austria să primească Valahia (Muntenia) și Oltenia. Astfel urma să fie împărțită România.
Asta era situația în iunie 1916. Ca să poată împărți România care era în stare de neutralitate, trebuia adusă pe poziție de beligeranță; ni s-a dat ultimatum de ruși să intrăm în război. Ca să ne atragă, rușii ne-au momit că armata gen. Brusilov din Galiția va porni în ofensivă și va veni în întâmpinarea armatei române pe valea Tisei, deci că noi aveam misiune numai până în Transilvania pentru că urma a se face front comun cu rușii. Am intrat în război. După ce ne-au văzut intrați în război și trecuți pe poziții de beligeranță, rușii n-au făcut nimic și armata Brusilov a rămas a acolo unde era: ne-a lăsat în Transilvania singuri, așa că am fost imediat învinși și a trebuit să ne întoarcem înapoi peste Carpați, în retragerea aceea îngrozitoare pentru stabilizarea frontului, pe aliniamentul Focșani – Nămoloasa – Galați, unde am rezistat cât am putut. Francezii, care erau “cu cuțitul ajuns la os” din bătălia de la Verdun (cea mai mare bătălie, în care au murit 1 300 000 de ostași germani și 1 000 000 de ostași francezi, câștigată de mareșalul Petain), au trădat România și au încheiat atunci, în vara lui 1916, după intrarea noastră în război, un tratat secret cu Rusia (încă țaristă, condusă de acest Boris von Sturmer), un tratat secret ca să prevină ceea ce bănuiau și francezii: tratativele secrete cu nemții de scoatere a Rusiei din război.
Ei aveau interes ca armata germană să fie blocată pe frontul de est și să nu vină pe frontul de vest peste ei, la Paris. Și în acest tratat secret era dată întreaga Moldovă până la Carpați rușilor și dreptul Rusiei de a lua un culoar de-a lungul Mării Negre până la Constantinopol, la Marea Egee (care era visul rușilor și testamentul lui Petru cel Mare și al Ecaterinei a doua). Al doilea lucru pe care istoriografia îl ascunde este ce s-a întâmplat la conferința de pace de la Paris 1919-1920 în legătură cu România. Ceea ce s-a făcut cu restul Europei știe toată lumea, dar ce s-a făcut cu România se ascunde. Delegația noastră era condusă de Ionel I. C. Brătianu, mare patriot român; Clemenceau l-a luat deoparte și i-a spus: “Domnule, Dvs., România, să faceți abstracție de tratatele secrete semnate cu Franța, cu Anglia și cu Rusia, dinainte de război.” (România avea niște tratate secrete prin care ni se recunoștea Transilvania până la Tisa și Banatul în întregime.) Brătianu a spus “Nu”, supărându-i astfel și pe englezi, și pe francezi.
- Vă referiți la tratatele pe care România le-a făcut în 1916, la intrarea în război?
- Înainte de intrarea în război. Deci cu se s-a condiționat intrarea noastră în război. Tratate secrete negociate de Ionel Brătianu cu multă dificultate: doi ani s-a muncit la ele, cu păstrarea aparentă a neutralității. Începe conferința de pace de la Paris și vine “bomba cea mare” pe care nu o cunoștea nimeni – și asta nu se spune: Woodrow Wilson, președintele Americii, a venit ca un fel de Dumnezeu atotstăpânitor și a dictat planul de fondare a Israelului european cu capitala la Lemberg (care acum se numește Lvov) și cu anexarea tuturor teritoriilor din jur: lua toată Galiția, Slovacia, Maramureșul, Bucovina, Moldova, Basarabia și o parte din Ucraina și făcea un stat, Israelul european, cu capitala la Lvov.
Acesta a fost planul cu care a venit Wilson. Planul acesta – care a venit pe neașteptate – nu prea a fost agreat de englezi și de francezi, pe motiv nu național, ci financiar, pentru că tot acest teritoriu avea numai o treime populație evreiască și, ca să poată să fie Israelul european, trebuia ca acea treime evreiască să dispună de un aparat represiv de mare putere ca să poată să țină în intimidare și în paralizare cele două treimi de populație neevreiască. În plus, acest teritoriu este agricol, fără industrie, și deci banii nu se puteau lua de la autohtoni și trebuia să îi dea Anglia, Franța, America și Italia. Italia n-avea nici un ban. Anglia (Lloyd George David) și Franța (Clemenceau) au refuzat pe motiv că țările lor nu pot plăti. Când a auzit Senatul american că trebuie să plătească tot, s-a supărat și l-a rechemat pe Wilson. Dar acest plan a rămas ca o inițiativă, ca proiect de viitor. Dacă nu se poate fonda acest Israel european cu capitala la Lemberg, să se fondeze cel puțin altul, chiar dacă mai mic – și ochii au căzut pe Basarabia care nu era în nici un tratat secret, nu era trecută pe nicăieri.
Și a rămas să se facă Israelul european în Basarabia. Asta este explicația pentru care unirea de la Alba Iulia a fost recunoscută de parlamentele englez, francez, american și italian, dar unirea de la 27 martie 1918 a Basarabiei cu România a fost recunoscută numai de guverne, nu și de parlamente.
De ce au recunoscut guvernele: Guvernele au recunoscut pentru a obliga Bucureștiul să plătească o cotă parte pentru că Rusia țaristă, cu capital englez și francez, își crease industria de armament de la Putilov și toată marea industrie din Ural.
Băncile occidentale erau creditoare ale Rusiei țariste, dar veniseră bolșevicii și Lenin anulase toate aceste datorii ale Rusiei țariste. Brătianu și România au fost obligați (de guvernul englez, francez și american) să despăgubească băncile din Occident cu cota-parte care revenea teritoriului Basarabiei din toate datoriile acestea făcute de Rusia țaristă. Ionel Brătianu a protestat și a spus că banii aceia nu s-au investit pe teritoriul Basarabiei, nu s-au adus în Basarabia, ci s-au dus la Putilov și la industria din Munții Urali, și că din banii aceia s-a plătit aparatul represiv care terorizase populația Basarabiei.
Totuși a trebui să le plătească, și România, în perioada aceea a guvernului lui Brătianu, 1922 – 1926, a plătit aceste datorii, cu foarte multă greutate: era multă sărăcie, armata noastră mânca mămăligă la cazarmă și soldații noștri erau în opinci, pentru că nu avea bani statul pentru bocanci. Am plătit această cotă-parte din datoriile Rusiei țariste către bănci din Occident, cotă-parte pe teritoriul Basarabiei, așteptând ca apoi să se facă întrunirea parlamentelor englez, francez și american, care să recunoască unirea Basarabiei cu România. Ei bine, această întrunire nu s-a făcut niciodată. Numai italienii lui Mussolini (târziu, în 1927) au recunoscut și la nivel de parlament; parlamentele de la Londra, de la Paris și de la New York nu au recunoscut niciodată unirea Basarabiei cu România. Nici un istoric nu spune nici de ce au recunoscut guvernele, nici de ce nu au recunoscut parlamentele.
Acesta este secretul Basarabieri: Basarabia era destinată să devină Israelul european, cu capitala la Chișinău, stat binațional, cu evreii clasă conducătoare și exploatatoare, și cu bieții basarabeni clasă subordonată și exploatată. De aceea nu s-a recunoscut unirea Basarabiei cu România de către parlamentele englez, francez și american.
- Acum v-am ruga să prezentați secretul Basarabiei destăinuit dvs. de d-na Alexandrina Russo. Aveți cuvântul!
- Mi-am făcut serviciul militar în Basarabia în martie-apr. 1938 și am avut privilegiul să cunosc adevărata Basarabie, nucleul pur și dur al Basarabiei. Nucleul Basarabiei nu era administrația de stat, nu erau partidele PNȚ, PNL sau PSD, ci niște naționalisti care se întruneau o dată pe săptămână în locuinta istorică a lui Alecu Russo, unde fiica lui, d-na Alexandrina Russo, era gazda.
Acolo l-am întâlnit si pe unul dintre conducătorii partidului nationalist din Basarabia, Stefan Ciobanu. Eu, în calitate de presedinte al studentimii române nationaliste si crestine, am ajuns la ei recomandat de către juristul Sergiu Florescu si lt.-col. Vasile Diaconescu. Am fost acolo de câteva ori, însotit de ing. agron. Atanasiu (care era presedintele studentilor în Agronomie din Basarabia). Fac o paranteză: Sergiu Florescu si V. Diaconescu au fost asasinati din ordinul lui Carol II la 22 sept. 1939, iar trupurile lor neînsufletite au fost expuse pe stradă. D-na Alexandrina Russo si-a lăsat copii să fugă în Regat, dar ea a rămas la Chisinău, asa cum rămâne rădăcina de stejar în pământul strămosesc.
Rusii au arestat-o în 1940 si au deportat-o în Kazahstan pentru muncă fortată, unde a murit (nu se stie cum). Aici, la acest nucleu, se discutau probleme culturale si sociale, dar si probleme politice. Pot să spun că aveau o oarecare – nu ostilitate – ci aprehensiune fată de Bucuresti si fată de România. Reprosau trei lucruri:
- în primul rând că Basarabia era lipsită de industrie (România interbelică nu a făcut investitii industriale pe teritoriul Basarabiei, lăsând-o numai agricolă, viticolă si zootehnică);
- în al doilea rând că Basarabia era socotită ca un fel de ladă de gunoi:pedepsitii pentru coruptie care nu puteau fi deferiti justitiei erau trimisi disciplinar în Basarabia,
- iar în al treilea rând că administratia de la Bucuresti îi favoriza pe evreii locali (care se bucurau de foarte multe avantaje, ca si cum ar fi fost clasa conducătoare a Basarabiei). Evreii din Basarabia aveau privilegii din partea administratiei de stat, a politiei si a armatei, în defavoarea tăranilor români si a românilor autentici (Basarabia era socotită un fel de Israel). Aceste reprosuri mi le-au făcut mie, care veneam din Bucuresti; dar nu cu ton de acuzatie, ci cu amărăciune.
Autodeterminarea popoarelor din Imperiul Rus
Rusia taristă era un imperiu în care rusii tineau în subordine 55 de popoare. Guvernul mensevic, avându-l în frunte pe printul Lvov (si ca ministru de externe pe Kerenski), guvern instalat de revolutia mensevică din febr. 1917 de la Petrograd (revolutie făcută de partidul social democrat constitutional), a decretat autodeterminarea popoarelor: să decidă ele dacă rămân în componenta Rusiei sau se separă de aceasta. Când au venit bolsevicii la conducere, prin lovitură de stat (insurectia armată din oct. 1917, făcută – nu de Stalin, nu de Lenin – ci de Trotki), au preluat acest program de autodeter- minare, dar nu cu scopul ca popoarele să decidă, ci cu scop de anarhie la periferia imperiului rus. Să explic: atunci când s-au instalat bolsevicii la Moscova, patru armate tariste au părăsit frontul si au pornit spre Moscova ca să suprime regimul lui Trotki, Stalin si Lenin. Erau 4 armate, coordonate de generalul Cornilov: armata gen. Iudenici care venea de la Marea Baltică, armata gen.
Denikin care venea din Caucaz si Marea Azov, armata gen. Vranghel care venea din Crimeea si armata gen. Colceac care din venea din Siberia. Ei bine, asaltat de aceste 4 armate tariste, Lenin a reluat decretul de autodeterminare a popoarelor, pentru ca, în spatele acestor armate, ucrainienii, caucazienii, estonienii, letonienii si lituanienii să se despartă, polonezii si basarabenii să facă scandal – deci pentru ca aceste armate tariste să fie prinse între două focuri: din fată bolsevicii de la Moscova si din spate aceste miscări de eliberare. Pentru acest motiv a hotărât Lenin autodeterminarea popoarelor, iar nu cu scopul ca popoarele să decidă. Au plecat din Moscova 3 armate bolsevice care să neutralizeze aceste patru armate tariste: una s-a dus spre armata gen. Colceac, alta spre armata gen. Iudenici, iar cea mai mare, cu 22 de divizii bolsevice, a plecat împotriva lui Denikin si Vranghel. Această armată bolsevică era condusă de Cristian Rakovski, cetătean român de origine bulgară, un mare dusman al poporului român (biografia lui o să v-o spun altădată). Acest Cristian Rakovski a schimbat directia si, în loc să meargă împotriva lui Denikin si Vranghel, a pornit spre Chisinău si Iasi, cu scopul de a detrona pe regele Ferdinand, de a împusca guvernul Brătianu si de a institui Republica Socialistă Sovietică Română sub conducerea lui. Anglia a aflat despre aceasta si, cum la epoca aceea eram încă în aliantă cu francezii si englezii, Anglia ne-a luat sub protectie, iar Serviciul de informatii si-a pus problema să oprească pe acesti bolsevici: i-au luat lui Brătianu prin radio asentimentul să se încheie un fel de conventie în care România să recunoască guvernul Lenin, Trotki si Stalin, iar guvernul bolsevic să recunoască independenta si suveranitatea teritoriului românesc.Anglia a trimis o delegatie formată din doi ofiteri de la Intelligence Service (col. Hall si cpt. George Hill) la Moscova, în audientă la Trotki (care era ministru de război si sef al Armatei). Trotki le-a spus: “Ce să fac, eu i-am trimis spre Denikin si spre Vranghel, dar au schimbat directia fără să-mi spună nimic. Ce pot eu să fac este să repet ordinul si să vă dau o drezină ca să vă ducesi să îl convingeti pe Cristian Rakovski”. Asa au făcut, si l-au ajuns cu drezina pe Cristian Rakovski între Nicolaev si Tiraspol (deci Rakovski mai avea de făcut doar un salt si intra în Basarabia, iar al doilea salt ar fi fost în Moldova). L-au oprit ca să discute: au făcut o sedintă care a început la 7 seara si s-a terminat la 5 dimineata, Hall si cu Hill argumentând că tactica are prioritate asupra strategiei si deci războiul contra lui Denikin si Vranghel era mai important fată de ocuparea si bolsevizarea României.
La vot, cei 22 de asa-zisi generali ai celor 22 de divizii bolsevice au fost toti de acord să lase România si să se ducă spre Denikin si spre Vranghel. Numai Rakovski se împotrivea si au fost necesare încă două ore pe capul lui până a semnat si el schimbarea de directie si renuntarea la atacarea României. Hall si cu Hill au plecat cu drezina mai departe, au ajuns la Iasi si i-au dat conventia lui Brătianu. (Brătianu fixase o dată limită când îsi dăduse asentimentul pentru semnarea conventiei: 30 dec. 1917. Dacă nu se realiza această conventie de recunoastere reciprocă, el urma să ia măsuri de apărare, pentru că România nu se poate apăra pe Prut, ci doar pe Nistru care este o granită fortificată de natură în favoarea României.) Era 31 dec. 1917 si Brătianu trimisese Divizia 11 din Slatina. Aceasta e gloria Diviziei 11 din Slatina, comandată de gen. Traian Brosteanu: a luat pozitie pe malul drept al Nistrului.
Autonomia Basarabiei
Conform decretului de autodeterminare a popoarelor, în Basarabia s-au făcut alegeri si s-a ales Sfatul Tării. Sfatul Tării s-a întrunit la 27 nov. 1917 si a hotărât autonomia Basarabiei. Ionel Brătianu a insistat: “Ce autonomie?! Votati unirea, ca eu să vă pot apăra pe Nistru, iar nu pe Prut, care e mic.” Basarabenii nu au răspuns nimic, si toti emisarii trimisi de Brătianu au venit înapoi comunicând că domnii basarabeni păstrează tăcerea si nu se angajează. Regele Ferdinand l-a chemat la Iasi pe Pantelimon Halipa, primul sau al doilea conducător al partidului nationalist din Basarabia si i-a cerut să facă unirea cu România. N-a avut însă succes! Nu se stie dacă Pantelimon Halipa i-a spus secretul Basarabiei.
Cert este că s-a rămas doar la prima etapă: autonomia Basarabiei. Spre sfârsitul lui ian. 1918 basarabenii au votat etapa a doua: independenta Basarabiei. Basarabia era stat independent (iar nu alipit la patria-mamă, România).
Diversele demersuri pentru unire
La 21 ian. 1918 a venit maresalul Averescu ca prim-ministru, cu program de a încheia pacea separată cu nemtii, pentru că maresalul Averescu avea mai mare prestigiu decât Ionel Brătianu; în plus, era seful Armatei si făcuse specializarea la Berlin, în aceeasi clasă cu maresalul german Mackenzen. Maresalul Averescu, ca prim-ministru, a cerut si el basarabenilor unirea cu România, dar basarabenii iarăsi n-au răspuns nimic, n-au dat nici un semn. Atunci Averescu a trimis la Chisinău pe ministrul de război Ianculescu, un mare general. A venit el, a vorbit, a dres. Nimic! Domnii basarabeni ascultau cu respect, cu atentie, dar nu se angajau.
Atunci Ianculescu a adus cele două regimente de artilerie din divizia a 11-a Slatina, le-a pus în jurul Chisinăului si le-a ordonat să tragă în aer ca să impresioneze pe basarabeni si să-i determine să voteze mai repede unirea cu România.
Domnii basarabeni n-au votat! Ascultau bubuiturile de tun, stiau că sunt românesti, dar nu au votat. La 5 martie s-a încheiat armistitiul de la Buftea si a venit guvernul Alexandru Marghiloman cu suveranitate si asupra Moldovei. Guvernul Marghiloman avea si el misiunea să convingă basarabenii să se unească cu România si a trimis si el emisari. Tot asa, basarabenii ascultau si nu spuneau nimic. Marghiloman l-a trimis pe Const. Stere (care era o persona- litate, om de cultură, rectorul universitătii Iasi), să-i convingă pe basarabeni. Constantin Stere a intrat în sedinta Sfatului Tării de la Chisinău si a pledat unirea Basarabiei cu România. Domnii basara- beni au ascultat cu respect, cu atentie, au bătut din palme, dar nu s-au miscat din bănci ca să voteze. Atunci Stere, furios, a iesit în stradă, să instige populatia să intre cu forta peste Sfatul Tării si să-i convingă pe deputati să voteze.
Dar si basarabenii de pe stradă au ascultat, au aplaudat, dar n-au făcut nimic. Stere s-a întors la Bucuresti crezând că basarabenii erau niste mafioti, niste bandisi, si că vroiau bani. A strâns monede de aur si a cerut să se împartă monede de aur deputatilor basarabeni ca să voteze unirea cu România. Basarabenii nu au primit banii (deci nu erau corupti)! Dar tot nu au votat unirea cu România!
Secretul Basarabiei
O dată, brusc la 27 martie 1918, fără să stie Bucurestiul si Iasul, s-a întrunit Sfatul Tării si, din proprie initiativă, a pus la vot unirea Basarabiei cu România. Rezultatul: 86 pentru unire, 3 contra.
Consider interesant să mentionez ale cui au fost singurele 3 voturi împotrivă: ale evreilor (pentru că ei vroiau ca Basarabia să fie republica Israelului). Au fost si 32 de abtineri (rusii si ucrainienii).
Ce i-a determinat pe domnii basarabeni să nu voteze unirea atâta timp si să voteze acum, nesolicitat: În armata rusă taristă (devenită armata rusă sovietică) se găseau 100 000 de recruti din Basarabia, răspânditi de la Marea Baltică până la Oceanul Pacific. Dacă Basarabia vota unirea cu România, acestia toti erau făcuti prizonieri, iar în Rusia nu se stie niciodată soarta prizonierilor, putând fi egală cu moartea; de aceea Sfatul Tării a conceput în secret să-i aducă întâi pe acesti 100 000 de tineri la Chisinău si abia pe urmă să voteze.
Pentru aceasta s-a format o delegatie secretă din trei oameni, condusă de deputatul Păscălută, care a plecat la Moscova să-i ceară lui Lenin să aducă toti copiii Basarabiei sub pretextul de a forma corpul de armată al Basarabiei, ca să o apere.
Directorul de cabinet al lui Lenin, când a auzit că sunt din Basarabia, i-a dat afară, motivând că Lenin avea treburi mai importante de rezolvat. Stăteau pe sală, necăjiti, fără solutie, gândindu-se, când au văzut un ofiter sovietic intrând într-o cameră, după care au auzit strigătul: “Să trăiesti frate!” (pe româneste). Si-au închipuit că în dosul acelei usi se afla un român si, după ce a plecat acel ofiter, au bătut la usă si au intrat. Camera aceea cuprindea toate aparatele de transmisie ale guvernului Lenin si ale Ministerului de război Trotki. Un locotenet-inginer servea toate aceste aparate. S-au recomandat si au aflat că si locotenentul sovietic era basarabean. Apoi locotenentul i-a întrebat ce vor, iar ei i-au spus că solicitaseră audientă lui Lenin ca să facă un corp de armată al Basarabiei si că fuseseră dati afară.
Locotenentul acesta le-a răspuns cam asa: “- O dată cu revolutia se desteaptă toată lumea, afară de voi, cei de la Chisinău! Cum vă puteti închipui că vă aprobă Lenin această cerere? Dacă voi ajungeati la el si-i spuneati ce mi-ati spus mie, acum mă uitam pe fereastră la voi, împutcati la zidul acela.”
“- Deci nu se poate?”
“- N-am spus că nu se poate, dar ce ati făcut voi e prost. O să facem noi împreună un ordin al lui Lenin si îl trimit eu.”
La începutul lui dec. 1917 acest ofiter a transmis la toată armata rusă ordinul ca toti soldatii, ofiterii si subofiterii născuti pe teritoriul Basarabiei să primească o foaie de drum cu destinatia Chisinău, unde să formeze corpul de armată pentru apărarea Basarabiei împotriva dusmanului din vest (a României). Lenin n-a aflat, dar a simtit că se face ceva si a trimis ca politruc la Chisinău pe Vlad Inculet (student la Universitate, la Fizico-Chimice, care aderase la partidul rosu). Persoane de la acest nucleu nationalist de la d-na Alexandrina Russo mi-au spus că l-au văzut cu ochii lor pe Vlad Inculet în gara Chisinău când a coborât din trenul de la Moscova: era îmbrăcat ca un muncitor salahor, avea sapcă de rus, cizme, si o salopetă de metalurgist. A coborât pe peronul gării care era plin de lume, s-a asezat cu fata spre vest si a început să strige: “
- Acolo, la Iasi si Bucuresti, se află dusmanul ereditar al Basarabiei, dusmanul de moarte al nostru de care trebuie să ne apărăm!”
Pe urmă s-a întors cu fata spre est si a arătat spre Moscova: “
- Acolo este mama noastră protectoare, Moscova, buna noastră mamă!”
A venit apoi la Sfatul Tării. Ce s-a întâmplat nu se stie, dar a devenit presedintele Sfatului Tării si, împreună cu Mitropolitul Iurie, la 27 martie 1918, spontan, s-a votat unirea neconditionată a Basarabiei cu patria mumă, România.
De fapt, nu a fost unire, ci reunire, pentru că Basarabia făcea parte integrantă din Moldova. Apoi Vlad Inculet a venit la Bucuresti ca ministru al Basarabiei în guvernul Brătianu si în guvernul Averescu; a fost apoi ministru de Interne, a fost ales si membru al Academiei (prelegerea lui la Academie era despre timp si spatiu).
Nu s-a spus cine era locotenentul acela care l-a semnat pe Lenin pentru că se presupunea că locotenentul acela era încă în viată si, dacă ar fi aflat bolsevicii, l-ar fi suprimat.
- Vă multumim, d-le doctor. Vă adresez o singură întrebare: acum ne puteti spune cine era?
- După 1989 am tinut o conferintă la Asociatia Juristilor si am relatat exact ce v-am relatat si dvs. acum.
Vorbind de acest locotenent inginer român, lumea din sală a început să strige: “Cine este? Spuneti, cine este?” Le-am răspuns, asa cum vă spun si dvs.: “Ei bine, cred că acel locotenent era sufletul lui Stefan cel Mare reîncarnat…”

Sursa: cersipamantromanesc.wordpress.com

ROMÂNII DIN BUGEAC

Cahul, Bolgrad şi Ismail (1856 - 1878)

Înfrîntă în Crimeea, de către Marile Puteri aliate Turciei, Rusia este nevoită, în 1856, să întoarcă Principatului Moldovei o bună parte din Bugeac: vestul şi toată linia Dunării, inclusiv o îngustă ieşire la mare în dreptul satului Jibrieni, cu o suprafaţă totală de 10.977 km2. Restituirea acestor teritorii s-a făcut în urma unor complicate negocieri între Franţa, Austria, Anglia şi Rusia (Imperiul Otoman, şi cu atît mai mult Principatele, erau spectatori).

Deşi cunoştea prea bine, fie şi numai din rapoartele consulului de la Iaşi, Victor Place, românitatea întregii Basarabii, Napoleon al III-lea al Franţei a dorit să menajeze Rusia, un posibil viitor aliat, şi nu a impus, ca de altfel nici Austria, părăsirea întregului teritoriu ocupat cu cîteva decenii înainte, ci doar a malurilor Dunării. De altfel, Tratatul de pace de la Paris, din 30 martie 1856, a fost modificat printr-un protocol, care înapoia Turciei Delta şi Insula Şerpilor, atribuite iniţial Moldovei; memorandumul Adunării ad-hoc de la Iaşi, prin care se argumenta românitatea Deltei şi se cerea restituirea sa, a fost ignorat. Totodată, Rusia reuşea să recîştige, în schimbul oraşului Bolgrad, din care făcuse o chestiune de amploare europeană, 329 de verste pătrate (cca. 350 km2) din pămîntul basarabean retrocedat, iniţial, Principatului Moldovei.

În teritoriile revenite la Moldova s-au păstrat toate drepturile coloniştilor Bulgari şi Găgăuzi aşezaţi după 1812, precum şi posesiunile lor. Divanul a aprobat, prin lege, funcţionarea şcolilor primare de limbă Bulgară, avînd ca obiect de studiu şi limba Română. A fost sprijinită înfiinţarea unei biblioteci şi a unei tipografii la Bolgrad (1860). De asemenea, încă din 1858 s-a deschis Liceul Bulgar din Bolgrad, care a primit şi o bază economică, şi anume dreptul de exploatare a lacurilor dunărene. Acest liceu, deschis în Bugeac înaintea vreunei şcoli similare de limbă Română, a avut rolul cel mai important în formarea generaţiei care a restabilit statalitatea Bulgariei.

O vreme, atitudinea coloniştilor Bulgari faţă de administraţia Românească a fost de respingere violentă; s-au revoltat în 1860, au cerut guvernare directă de la Istanbul, iar către cancelariile diplomatice au redactat proteste şi au publicat broşuri precum “Les atrocites du gouvernement Moldave” (1861). Ele au fost primite cu răceală pentru că, aşa cum a recunoscut unul dintre autori, nu atît necazurile pricinuite de unii funcţionari, cît banii şi instigaţiile Imperiului Ţarist i-au îndemnat la agitaţii. În scurt timp, emiţîndu-se şi un decret ce întărea drepturile acestei minorităţi, tensiunea se risipeşte.

Bugeacul a făcut parte din Statul Român, constituit în acei ani, prin dubla alegere, la Iaşi şi Bucureşti, a domnului Alexandru Ioan Cuza (1859 - 1866). Reformele legendarului Cuza-Vodă şi ale primului său ministru, Mihail Kogălniceanu (ale cărui origini sînt într-adevăr legate de Cogîlnicul Bugeacului) au determinat stabilirea capitalei la Bucureşti, organizarea armatei şi a jandarmeriei, a învăţămîntului primar gratuit şi obligatoriu, a primelor Universităţi (Iaşi şi Bucureşti); de asemenea, a fost secularizată averea mănăstirilor (care ocupau un sfert din pămînturi şi erau controlate de clerul Grec), s-a impus sistemul metric (“ocaua lui Cuza”) şi, mai ales, s-a realizat actul de împroprietărire cu pămînt a ţăranilor (1864). Doi ani mai tîrziu, primul domnitor al României a fost constrîns să abdice. Statul s-a menţinut sub forma unui principat, apoi (1881) a unui regat parlamentar, condus de Carol I de Hohenzollern (1866 - 1914).

Ţinutul Basarabean redobîndit în 1856 a fost împărţit în trei judeţe: Cahul, Bolgrad şi Ismail, cuprinzînd comune urbane şi comune rurale. În fiecare comună s-au înfiinţat şcoli primare de băieţi şi de fete, precum şi şcoli secundare la Ismail (Şcoala normală de învăţători rurali, Seminarul ortodox, liceul, din 1873), Cahul (şcoală de catiheţi); fiinţa, de asemenea, Liceul Bulgar din Bolgrad. Cazinoul comercial din Ismail a întreţinut şi un gimnaziu de băieţi, cu profil economic.

Tot la Ismail s-a organizat şi Episcopia Dunării de Jos (1864), aici fiind intronizat eruditul ierarh Melchisedec Ştefănescu. Ea acoperea judeţele Ismail, Bolgrad, Covurlui şi Brăila, în timp ce judeţul Cahul depindea de episcopia de la Huşi. La început, situaţia bisericii din ţinut fusese mai mult decît precară: în 1857 consistoriul ecleziastic pentru Basarabia socotea nu mai mult de zece preoţi corespunzător pregătiţi. În acelaşi an s-a deschis la Ismail o şcoală primară şi seminarială, în limbile Română şi Rusă. Seminarul de pe lîngă Episcopia Dunării de Jos s-a deschis în 1864, formînd preoţi pentru judeţele mai sus amintite. Gavriil Muzicescu, originar din Ismail, a funcţionat cîţiva ani (1866 - 1871) ca profesor de muzică la acest seminar.

Între personalităţile care se ridică de aici amintim şi pe Mareşalul şi omul politic Alexandru Averescu (1859 - 1938). El s-a născut în satul Babele (azi Oziornoie) de pe malul lacului Ialpug, clasele primare urmîndu-le la Ismail. Lunga sa carieră militară a început cu voluntariatul în Războiul de independenţă şi a culminat cu apărarea Văii Oituzului şi victoria de la Mărăşti, în vara anului 1917, după care s-a angajat în viaţa politică.

Bugeacul la 1900

Bugeacul a fost reocupat de către Imperiul Rus în 1878. Trupele sale sosiseră în ţară cu permisiunea, riguros condiţionată, a României (convorbirile de la Balta - Liman) şi trecuseră Dunărea, într-un nou război Ruso-Turc. După ce Mihail Kogălniceanu a proclamat Independenţa (9 mai 1877), Armatele Româneşti au fost solicitate, în urma înfrîngerilor Ruseşti, să treacă Dunărea la rîndul lor şi să participe la lupte. Turcii au fost respinşi pînă aproape de Istanbul. Rusia şi-a însuşit o parte din teritoriul aliatei sale România, motivînd că Basarabia este pentru sine o chestiune de onoare, că minoritatea Bulgară de aici a fost prost tratată, că, în sfîrşit, cedează României o parte din Imperiul Otoman - Dobrogea, pînă la linia Silistra - Mangalia.

În ziarul “Timpul”, urmărind pas cu pas această tîlhărie, Mihai Eminescu indică termenii reali ai problemei; “Dacă Rusia voieşte într-adevăr să realizeze teoria graniţelor naturale, atuncea ar trebui să anexeze toată România, dacă cerinţa de graniţe naturale ar fi… un drept. Noi ştim că sub pretextul de-a avea graniţe naturale s-ar putea cuceri universul întreg”. În acelaşi timp, criticînd teama şi slăbiciunile politicienilor Români, el a stabilit poziţia de principiu faţă de insolenţa imperială: “Rusia voieşte să ia Basarabia cu orice preţ: noi nu primim nici un preţ.”

În toamna anului 1878, în urma hotărîrilor Tratatului de pace de la Berlin, la care România nu a putut lua parte decît printr-un protest al ministrului de externe, Mihail Kogălniceanu, colţul de sud-vest al Basarabiei este reîncorporat Rusiei. S-a suprimat legătura Românilor cu ţara, s-a interzis alfabetul latin şi apelativul de Român, Episcopia Dunării de Jos a fost retrasă la Galaţi, slujbele bisericeşti au fost admise doar în Ruseşte, în învăţămînt au fost închise iarăşi toate şcolile Româneşti, adică liceul clasic complet de la Bolgrad, o şcoală normală, un gimnaziu cu seminar, două gimnazii de fete, 7 şcoli primare urbane, 124 şcoli primare rurale. Pînă la prăbuşirea Imperiului ţarist, în 1917, nici o oră de curs nu s-a mai ţinut în Bugeac, de altfel ca în toată Basarabia, în limba Română.

Un fapt puţin cunoscut este că sistemul instituţional Românesc a persistat, într-o anumită măsură, şi după reanexarea din 1878. În Bugeacul Românesc s-a păstrat ca diviziune administrativă judeţul (judeţele Cahul şi Ismail), cu consilii, în loc de “zemstve”, comune, în loc de obştii şi “voloste”. S-a păstrat şi codul civil al României, în vigoare la data anexării.

Către 1900, cîmpia Bugeacului aparţinea, în cea mai mare parte, noilor veniţi. Ţăranii colonizaţi aici deţineau suprafeţe cu mult superioare mediei din “gubernia” Basarabiei: în judeţul Cetatea Albă 99.6% din proprietăţi cuprindeau peste 5 deseatine (5,5 ha) de teren, în timp ce în Basarabia centrală, cu populaţie aproape exclusiv Românească, această proporţie era de 6,7% în judeţul Orhei, 19,9% în judeţul Lăpuşna.

Autoritatea ecleziastică duce aceeaşi politică anticreştină, în care se distinge acum un alt episcop, fost colonel în armata ţaristă şi fost infractor - episcopul Serafim. Confirmînd spusele lui Napoleon - “un arhiepiscop e în acelaşi timp şi un inspector de poliţie” - el a fost intronat, în 1908, ca să înlăture “moldofilismul” unor preoţi, adică mişcarea de renaştere naţională, ce prindea contur în anii de după Revoluţia Rusă din 1905. În Bugeac, pentru a contracara acest curent, s-au înfiinţat un vicariat şi o mănăstire Rusă; Serafim considera că s-a făcut puţin pentru aderarea acestei “părţi spălate de Dunăre” la “spiritul pravoslavnic Rus şi la cultura Rusă”. Totuşi, speriat de călugărul Inochentie de la Balta, care îi grupa pe Moldoveni în mişcarea sa, Serafim a trebuit să admită susţinerea de predici şi discursuri de combatere în limba Română. Trebuie să adăugăm că “inochentismul”, cu toată cumplita prigoană, este activ pînă astăzi, mai ales în satele Româneşti de la est de Nistru, şi constituie un factor ignorat încă, deşi esenţial, de conservare a naţionalităţii.

Revoluţia de la 1905, care are drept explicaţie imediată înfrîngerea Rusiei de către Japonia, a rezonat puternic şi în conştiinţele Româneşti din Bugeac. În 1906, din Ismail s-a trimis către ţar următoarea telegramă: “Noi locuitorii oraşului Ismail şi ai mahalalelor ne declarăm solidari cu Duma (Parlamentul Rusiei - n.n.) cerem cu stăruinţă amnistie şi drepturi naţionale”. Însă, la alegerile pentru Dumă, Basarabia nu a trimis nici un deputat Român (din 9 locuri). Explicaţia este simplă, dacă vom preciza că mulţi lideri Români - precum, în Bugeac, Mircea Bondariu (învăţător din Cetatea Albă), Bolzuş şi Gălăţeanu de la Comrat, Captarencu şi Vornicu, din Gălileşti - Gheltova - au fost arestaţi şi eliberaţi în ajunul deschiderii Parlamentului, deja ales (27 aprilie 1906).

În Duma de la Sankt Petersburg s-a depus, în 1911, un proiect de lege pentru funcţionarea şcolilor primare. Deputatul (lipovean) al Basarabiei, Gulikin, a fost de părere ca şi Moldovenii să aibă dreptul la acest fel de învăţămînt. Consultaţi, ceilalţi deputaţi ai guberniei Basarabia s-au opus; în răspunsul său, deputatul Purişchevici (al cărui nume este legat de mai multe pogromuri organizate, cu sprijinul autorităţilor, în oraşele Basarabiei) a arătat că Moldovenii sînt nedemni de cultură, “sălbăticiuni”, ca de altfel şi Iacuţii, Bureaţii, Ceremîşii, Osteacii, ţiganii!

Cu toată politica de ignorare voită, asuprire şi dispreţ, ideea naţionalităţii s-a păstrat mereu vie între autohtoni. În satul Zaim din partea Tighineană a Bugeacului se forma în aceşti ani Alexei Mateevici, marele apostol al Românismului, autorul supremei definiri poetice a limbii Române.

Etalonul de normalitate

Victoriile româneşti de pe Siret, din vara anului 1917, au ferit Basarabia de ocupaţia Puterilor Centrale, altminteri sigură, pentru că Rusia a fost cuprinsă de revoluţie, armatele sale au refuzat lupta şi s-au destrămat. Basarabia era colindată de bande de dezertori şi de jefuitori. Instituţiile civile au devenit, la rîndul lor, “colegiale” şi fără autoritate. În ciuda propagandei venită de la centru, în gubernia basarabeană nu se poate vorbi de transformarea societăţii în sens comunist, ci se face simţită tendinţa de organizare după criteriul naţional. Românii din Basarabia şi Transnistria organizează un Partid Naţional Moldovenesc (la 3 aprilie 1917, Vasile Stroescu fiind preşedinte de onoare); el este susţinut de îndată şi în Bugeac: la 11 aprilie se organizează Comitetul naţional de la Bolgrad (Ion Andronic, Ştefan Ciobanu - viitorul mare cărturar, F. Mungiu, G. Grigorescu, D. Lungu).

Un Partid Progresist Moldovenesc organizează la Odesa căpitanul Emanoil Catelli. Acest militar patriot, alături de generalul Donici şi “praporşcicul” Ciornei, are o iniţiativă hotărîtoare: organizează primele comitete ostăşeşti Moldoveneşti, în marea garnizoană de acolo. Un mare miting al acestora s-a organizat, chiar de Ziua Internaţională a Muncii (18 aprilie / 1 mai 1917). Alte unităţi şi nuclee organizatorice Româneşti apar la Sevastopol, Iaşi, Herson, Nicolaev, Chişinău (“Sfatul central al deputaţilor de soldaţi şi ofiţeri Moldoveni”); în garnizoana Bolgrad, unităţi de Moldoveni au organizat ofiţerii Lupu, Rotar şi Posa.

Formată în aprilie 1917, Republica Ucraina are de la început în intenţie înglobarea Basarabiei. Ea va cere să participe şi la convorbirile de pace dintre Germania (şi celelalte puteri aliate) şi România, pretinzînd cel puţin Bugeacul şi Hotinul. Intenţia a iscat numeroase proteste, printre care nu au lipsit cel al evreilor din Chişinău (în iulie 1917) şi chiar al Partidului socialist-revoluţionar ucrainean din Chişinău (8 iulie 1917). Acest lucru a canalizat eforturile de conducere autonomă a fostei “oblastii” Basarabia. Se menţineau legăturile cu puterea de la Petrograd, care intenţiona reorganizarea imperiului ca federaţie de republici.

Una dintre primele cereri ale congreselor, sovietelor, adunărilor de Moldoveni a fost oprirea colonizării Ruseşti. Acest lucru a scandalizat pe alogenii Basarabiei, care au început o intensă propagandă antiromânească. “Zemstva” (consiliul ţinutal) din Cetatea Albă a protestat contra autodeterminării Basarabiei şi a cerut ca ţinutul să fie recunoscută ca parte a Rusiei. Forţa populaţiei autohtone începe să se manifeste. Acelaşi căpitan Emanoil Catelli organizează la Chişinău, la 20 octombrie, Congresul tuturor Moldovenilor din Rusia, care decide, între altele, o “autonomie teritorială şi politică” pentru Basarabia şi hotărăşte “a constitui de îndată un Sfat al Ţării pentru a administra toate treburile Basarabiei autonome” (25 octombrie 1917). Deputaţii în Sfat sînt desemnaţi de către “zemstve”, oraşe, partide şi categorii profesionale. La 21 noiembrie Sfatul Ţării şi-a început lucrările. Naţionalităţile din Basarabia erau reprezentate proporţional, în conformitate cu situaţia etnică a momentului; din 150 de deputaţi nominalizaţi pentru prima şedinţă (21 noiembrie 1917), 105 erau Români (70%), 15 ucraineni, 14 evrei (“izraeliţi”), 7 Ruşi, 2 Bulgari, 2 Germani, 2 Găgăuzi.

Între deputaţii Români din Bugeac, amintim pe Elena Alistar-Bălan (medic, ţinutul Cetatea Albă), Ion Creangă (învăţător, Tighina), Vasile Cijevski (ofiţer, Tighina), Gheorghe Mare (profesor, Cetatea Albă), Vitalie Zubac (ofiţer, Ismail). Au fost reprezentate şi minorităţile din Sudul Basarabiei; reţinem pe Germanii Filip Almendingher (ţăran, Cetatea Albă) şi Lesch von Robert (contabil, Cetatea Albă), pe ucraineanul Teodor Nichitiuc (agronom, Cahul), pe Bulgarul Cristo Misircov (profesor, Bolgrad). Jaloanele istorice ale activităţii acestui Parlament au fost 2 decembrie 1917 (proclamarea Republicii Democratice Moldoveneşti), 24 ianuarie 1918 (proclamarea independenţei acestei republici) şi 27 martie 1918 (proclamarea unirii sale cu România). Ca şi cei din restul Basarabiei, deputaţii Români ai Bugeacului au votat pentru Unire, iar cei minoritari s-au abţinut (la aceştia se adaugă şi ţăranul român Alexe Culava, din ţinutul Ismail). Consemnăm, încă o dată, celebrul proces-verbal al şedinţei consacrată Unirii: 86 de voturi pentru, 3 împotrivă (un Bulgar şi doi ucraineni), 36 de abţineri, 12 absenţe (din care una motivată).

Sfatul Ţării a hotărît ca şi după actul Unirii, să se menţină şi să continue realizarea Reformei agrare. Într-adevăr, în 1918 se expropriază peste 14.000 km2 de pe 4.900 de moşii, din care 10.430 km2 vor fi împărţiţi ţăranilor, în loturi individuale. Legea agrară din 26-27 noiembrie 1918, care a încheiat activitatea Sfatului Ţării, a stabilit ca fiecare familie nevoiaşă să primească cam 6 hectare - în realitate s-au obţinut între 3-6 hectare, transmise titularilor între anii 1920-1923. În Bugeac au sosit mai multe sute de familii de ţărani din restul Basarabiei, care au primit loturile din trupurile marilor moşii de aici; pămînturile coloniştilor Germani au fost şi ele restrînse cu o pătrime.

Pe plan politic, votul a devenit mult mai democratic (totuşi erau excluse femeile). La început, un mare succes l-a avut Partidul Ţărănesc din Basarabia, ce trimite în Parlament 100 de deputaţi; în 1920 se uneşte cu Partidul Ţărănesc din România; acesta a contribuit la adoptarea unei legi agrare lărgite în întreaga Românie, pornindu-se de la modelul Basarabean. În Bugeac se vota, în general, pentru partidele ce se proclamau agrare, ţărăneşti, naţionale şi ţărăneşti. Liberalii, care apărau băncile şi marea industrie, au avut mai puţin succes. Minorităţile votau şi ele cu aceleaşi formaţiuni, numai Germanii avînd un partid etnic reprezentat în Parlament.

În anii ‘30 a crescut influenţa dreptei, din ce în ce mai alterată de exclusivismul etnic şi de către fascism. În Bugeac, această opţiune a alegătorilor se explică cel puţin printr-un fapt: atentatele pe care Imperiul Sovietic nu a încetat să le organizeze, strecurînd arme, material propagandistic, spioni, chiar comandouri în interiorul ţării. Între 15-17 septembrie 1924, după o serie de omucideri şi jafuri în întreaga regiune, terorişti trimişi de către URSS au ocupat, conform acţiunii prestabilite, localitatea Tatarbunar, unde au proclamat o “Republică Sovietică Moldovenească”, şi au anunţat că revoluţia a început în Bugeac. A fost necesară utilizarea forţelor armate pentru eliberarea satului; nici unul din cei 85 de condamnaţi penal nu a fost de naţionalitate Română.

Partidul Comunist a fost interzis de către Statul Român în 1924, pentru că, urmînd recomandările Internaţionalei Socialiste, nu a recunoscut graniţele României. O mare parte din activiştii săi erau alogeni, lucru valabil şi pentru organizaţia comunistă din Basarabia, (375 membri în mai 1940, 9/10 din rîndul minorităţii evreieşti). Mai mult, această organizaţie nici măcar nu aparţinea Partidului Comunist Român, ci direct Partidului Comunist (bolşevic) din Uniunea Sovietică!

Două judeţe acopereau în cea mai mare parte Bugeacul - Ismail şi Cetatea Albă, la care se adaugă părţile de sud ale judeţelor Cahul şi Tighina. În fruntea judeţelor erau numiţi prefecţi, de către guvern. Primarii, consiliile judeţene şi cele comunale (comunele erau urbane - majoritatea orăşele, sau rurale) erau stabilite prin alegeri locale.

Profilul economic al zonei nu s-a schimbat prea mult în cele două decenii interbelice. Reţeaua bancară a devenit mai densă (Banca Sud-Basarabeană, Banca Cetatea Albă, Banca Germană, Banca Tighina, Banca Dunării de Jos etc., pe lîngă filiale ale băncilor centrale). A crescut fenomenul asocierii economice (cooperativele, băncile populare). În domeniul investiţional, merită amintită construcţia, de către unităţi de geniu, şi inaugurarea, în 1931, a căii ferate Căinari - Revaca. Această linie a scurtat distanţa dintre Chişinău şi Bugeac cu 114 km, şi era gîndită ca parte a unei magistrale nord - sud, care ar fi pornit de la Soroca, pînă în Cadrilater. S-au amenajat mai multe şosele, s-a extins reţeaua telefonică, s-a inaugurat una dintre primele linii aeriene interne: Bucureşti - Galaţi - Cetatea Albă.

Bugeacul nu era lipsit de industrie, în special aceea alimentară, dar şi a utilajelor şi maşinilor agricole, textilă, de pielărie şi încălţăminte. Cetatea Albă (36.000 locuitori în 1928) era al doilea centru industrial al Basarabiei, unde se fabricau conserve de peşte, postav, săpun, dulciuri (fabrica “Record”), mobilier, produse de panificaţie. În judeţ, reţinem Fabrica de maşini agricole “Iacob Staib” din Sărata; selectorul “Victoria”, conceput de ing. C. Rieb şi produs aici, a obţinut Marele premiu al Expoziţiei economice din Chişinău (1933). Unităţi industriale existau în mai multe localităţi germane, dar şi la Ismail, Tatarbunar, Bolgrad, Reni etc.

Agricultura asigura an de an o producţie excedentară (o bună parte era exportată). Din Bugeac provenea cel puţin jumătate din uleiul de floarea soarelui, precum şi o treime din fructele exportate de către România. În judeţul Cetatea Albă viile ocupau o suprafaţă uriaşă - 285 km2, aici funcţionînd şi o staţiune viticolă.

O activitate meritorie se înregistrează în învăţămînt. Rata analfabetismului s-a redus de la 90% în 1917 la 62% în 1930 (date pentru întreaga Basarabie; în ansamblul României, această rată era, în acelaşi an, de 43%). Şcolile erau de nivel primar, gimnazial şi liceal (cel puţin cîte un liceu în fiecare oraş), la care se adăugau grădiniţele (o inovaţie pentru Basarabia) şi şcolile speciale şi de meserii. În limbile minorităţilor existau mai ales şcoli particulare, dar şi unităţi de stat - de exemplu Liceul din Bolgrad. Iată care era structura reţelei şcolare în 1923, la Cetatea Albă: liceu de băieţi, liceu de fete, şcoală normală (de pregătire a învăţătorilor), liceu particular de fete (“Chemnitz”), liceu particular comercial (mixt, două gimnazii mixte, 5 şcoli primare de băieţi, 2 şcoli primare de fete, 2 şcoli primare mixte, un orfelinat. Pentru învăţămîntul superior, se recurgea de obicei la serviciile centrelor universitare Bucureşti, Iaşi, Chişinău (pentru învăţămîntul agricol şi teologie).

Tot în mediul educaţional s-au format şi grupările de literaţi de la Cahul (Andrei Ciurunga, A. Tibereanu, Ion Enache, N. Nicolaev), Cetatea Albă (B. Baidan, B. Frunte), Tighina, Ismail. La Bolgrad, în jurul revistei culturale Bugeacul (1935 - 1940), sub directoratul lui Dragomir Petrescu, s-au grupat scriitori precum Vladimir Cavarnali, Gh. Bujoreanu, T. Nencev, I. Slavov.

Cu performanţele şi scăderile lor, anii interbelici reprezintă pentru istoria Bugeacului etalonul de normalitate şi bunăstare.

Vîrsta de fier

În 1940, România, neutră în războiul care se declanşase, se află izolată. După îngenuncherea Franţei, Poloniei, Ceho-Slovaciei de către Germania nazistă, statele dimprejur (Ungaria, Bulgaria, uniunea sovietică), în acord cu aceasta, formulează pretenţii teritoriale. Ameninţat cu invadarea simultană din mai multe direcţii, Statul Român cedează mai întîi în faţa notei ultimative a Rusiei (26 iunie 1940), apoi în faţa Ungariei (Diktatul de la Viena, 30 august 1940) şi a Bulgariei (7 septembrie 1940), abandonînd, fără luptă, mai bine de o treime din teritoriul său. Aceste acte politice au determinat drame nenumărate, în viaţa a milioane de oameni.

Dacă în Dobrogea s-a putut organiza un schimb de populaţie (existau Bulgari în judeţele Constanţa şi Tulcea, precum şi Români în Durostor şi Caliacra), în nordul Ardealului, în nordul Bucovinei ori în Basarabia tratamentul la care a fost supusă populaţia Românească, ce n-a dorit ori nu a putut să se refugieze, a fost cumplit. Pentru Ardeal, se cunosc nenumărate tratate, documente oficiale, precum şi fotografii, mărturii, memorii ce relatează despre masacrarea unor sate întregi (Treznea, Ip), mii de martiri, profanări, persecuţii.

Pentru Bugeac şi celelalte teritorii ocupate din est, asemenea fapte neomeneşti devin abia acum publice. Anul 1940 fusese bogat, totuşi produsele alimentare au lipsit încă de la început, luînd drumul înfometatei uniuni sovietice. De exemplu, la Moscova au ajuns în octombrie, în două transporturi, 150 de vagoane de fructe de la Călăraşi şi Tighina (56 vagoane de prune, 37 de mere etc.) Ţăranilor li s-au rechiziţionat recoltele pe chitanţe şi li s-au impus cote de produse, imposibil de atins. Multora li s-a luat lotul individual şi au fost încadraţi în colhozuri şi sovhozuri. Mii de Basarabeni din Bugeac au fost declaraţi chiaburi („culaci“), fiind executaţi sau aruncaţi în ţinuturi asiatice pustii. Un imperiu, cel sovietic, se războia cu o populaţie demilitarizată, rurală în mare majoritate, şi a avut grijă, de pildă, să suprime preoţii (revenind în municipiul Tighina, Armata Română regăseşte un singur preot), sau să execute pe ţăranii ce transportaseră peste Nistru o parte din materialul retras din Basarabia în 1941. De altfel, foarte mulţi locuitori au fost mobilizaţi în echipe de muncă forţată. Un supravieţuitor dintr-un asemenea detaşament, sosit înot de peste Nistru, Boris Oltu, arată că nici cele 100 grame de pîine pe zi nu erau distribuite, că în fiecare zi se produceau omoruri şi că supravieţuitorii trăiau din mila ţăranilor Români din Transnistria.

La Ismail, între alte orori, autorităţile Române au descoperit, în subteranele vechii cetăţi, o temniţă a Poliţiei secrete sovietice. Aici fuseseră ucişi sute de oameni. Însă familiile acestora primiseră veşti bune despre cel plecat, chipurile, la muncă. Scrisorile erau dictate condamnaţilor, înainte de execuţie.

Populaţia Română a fost redusă, în acest prim interval de ocupaţie sovietică (iulie 1940 - iulie 1941), cu cel puţin 25%.

Tot acum s-a încheiat şi epopeea comunităţii Germane. Numai 2.000 din cele aproximativ 93.000 de persoane din această comunitate nu au dorit să se repatrieze, la apelul lansat de Germania nazistă, în septembrie 1940. Ceilalţi au fost aduşi în Germania, triaţi şi diferenţiaţi în impuri din punct de vedere rasial - aceştia au fost trimişi în România - şi puri - aceştia au ajuns în regiunile din nordul Poloniei, Wartegau şi Danzig; aici, în iarna anului 1945, la sosirea armatelor sovietice, foştii colonişti Germani ai Basarabiei au fost în mare parte ucişi sau au îngheţat, încercînd să se salveze de la atrocităţi. Germanii din România au fost şi ei vînaţi de autorităţile sovietice; aşezările rămase pustii au fost repopulate - primele, chiar în 1940, cu ucraineni sosiţi din România, de la Galaţi (satele Sărata, Tarutino, Tatarbunar, Berezina).

În noiembrie 1940 sînt fixate graniţele noii Republici sovietice socialiste Moldoveneşti, cuprinzînd numai două treimi din fosta Basarabie, precum şi 6 din cele 14 raioane ale mai vechii Republici Autonome Sovietice Socialiste Moldoveneşti, create în Transnistria în 1924. Nordul judeţului Hotin, nordul Bucovinei şi sudul Basarabiei au fost incluse în componenţa Ucrainei. Partajarea aceasta a fost cerută cu insistenţă de către conducerea de la Kiev, care a obţinut şi teritorii neprevăzute iniţial de către autorităţile moscovite: plasele Reni, Bolgrad, raioane Transnistrene precum Valea Hoţului. Faptul a părut ciudat pînă şi presei sovietice; relatînd despre „alegerile“ de deputaţi ai poporului în Ucraina, cotidianul moscovit „Izvestia“ din 14 noiembrie 1940 se întreba, ironic, de ce se mai tipăresc broşuri de propagandă în limba Română, dacă nordul Bucovinei, împreună cu partea de nord a judeţului Hotin şi cu sudul Basarabiei au fost ataşate Ucrainei, pe motiv că n-ar avea populaţie Românească: „Cum se vede, autorităţile s-au lovit cu capul de realitate, şi acuma, pe ocolite, constată că şi în aceste ţinuturi au de-a face cu bietul Moldovean.“

Bugeacul, atribuit în cea mai mare parte Ucrainei, a format iniţial o regiune, cu reşedinţa la Cetatea Albă; după război, reşedinţa se mută la Ismail, pînă în 1954, cînd este inclusă, fără alte diferenţieri, în regiunea Odesa, din care face parte şi în prezent.

În vara anului 1941, Bugeacul este reîntors ţării, prin acţiunile Armatelor Germană şi Română, desfăşurate între 22 iunie - 25 iulie. Retrăgîndu-se, forţele Imperiului sovietic au organizat un jaf sistematic şi au căutat să distrugă cît mai mult. Oraşul Ismail a fost salvat de la totala dinamitare prin acţiunea curajoasă a locuitorilor săi; tînărul Victor Borisov a trecut Dunărea înot, urmărit de împuşcături, vestind unităţile Române de situaţia creată şi grăbindu-le înaintarea; în acest timp, în oraş au fost arborate pe ascuns drapele Româneşti şi Germane, fapt care a mărit confuzia în orele de dinaintea cuceririi oraşului; numai o mică parte din clădirile şi instalaţiile portuare minate au putut fi distruse.

Inventarul agricol a fost rechiziţionat aproape în totalitate, laolaltă cu mijloacele de transport, animalele, rezervele alimentare etc.; au fost distruse instalaţiile industriale; au fost arse de pildă, toate vestitele mori de vînt ale Bugeacului. Alte mii de oameni, şi în primul rînd tinerii apţi de luptă, au fost ridicaţi din satele lor. Fanatizate, ariergărzile sovietice au recurs la atentate asupra populaţiei civile care rămînea pe loc. De exemplu, preotul Mihail Mizumschi, din satul Volintiri (azi raionul Ştefan-vodă, Republica Moldova) a fost torturat prin smulgerea părului de pe cap, scalpare, scoaterea ochilor cu baioneta, după care a fost împuşcat. Alături de el a murit, după ce a fost desfigurată şi violată, bătrîna Fevronia Tretiacov, de 60 de ani.

După îndepărtarea frontului, potenţialul zonei a putut fi în bună măsură refăcut. Din aceşti ultimi ani de administraţie Românească reţinem un fapt demografic unic: repopularea unor localităţi din fosta zonă de colonizare Germană, cu ţărani sosiţi din satele româneşti din nordul Mării Negre, pînă în zona Caucazului. După clipe emoţionante de regăsire sufletească, primii care şi-au exprimat intenţia de a fi repatriaţi au fost locuitorii satelor Moldoveanca (Moldovanscaia) din Caucazul de Nord şi Dunăreanca (Dunaievca) din judeţul Melitopol, Ucraina, pe coasta Mării de Azov. Repatrierea s-a făcut prin grija personală a Mareşalului Antonescu, care a împuternicit în acest scop pe sociologul Anton Raţiu. Românii repatriaţi au primit cîte o casă şi cinci hectare de teren, cei mai mulţi fiind aşezaţi în comuna Sărata (centrul Bugeacului).

Perioada contemporană

După cum se ştie, a doua conflagraţie mondială s-a soldat cu ocuparea întregii Europe de est de către armatele sovietice. Deşi armele amuţiseră, pentru populaţia Bugeacului au urmat chinuri la fel de cumplite ca acelea din vremea războiului - chinurile foametei. La seceta din anul 1946 s-au adăugat cotele uriaşe fixate ţăranilor, precum şi distrugeri cauzate de lupte; s-au mîncat şobolani, pisici, frunze, ghindă, troscot, cadavre; fapt îngrozitor, numai în judeţul Cahul, între decembrie 1946 - februarie 1947 au fost înregistrate 10 cazuri oficiale de canibalism! (În acelaşi timp, conducerea RSS Moldoveneşti raporta depăşirea planului la unt cu 33,2%, la carne cu 32,5%, la ulei cu 39,5% - Raport, pe anul 1946). Foametea a durat pînă în august 1947, la noua recoltă de grîu.

Pacea de la Paris, din acelaşi an, a oficializat statutul teritoriilor Româneşti ocupate în 1940, şi apoi în 1944, ca părţi componente ale Uniunii Sovietice. Cîţiva ani de zile, după încheierea păcii, imperiul a continuat să se extindă pe tăcute, cu kilometri întregi, sau cel puţin cu sute de metri, în dauna statului Român (devenit la 30 decembrie 1947 din Regat, republică populară). În Bucovina, bornele erau mutate, peste noapte, tot mai aproape de localităţile Straja, Vicovu de Sus, Bîlca, Frătăuţii Noi, ocupîndu-le acestora ogoarele. La 4 februarie 1948, în acord cu conducerea comunistă de la Bucureşti, ministrul de externe V. M. Molotov se angajează, printr-un protocol „să asigure frontiera maritimă Română“, în schimbul ocupării Insulei Şerpilor (aceasta rămăsese României şi la invazia din 1940). Acest protocol nu a fost ratificat niciodată.

De asemenea, la 25 noiembrie 1949 frontiera pe Dunăre, la vărsare, a fost mutată de pe braţul principal, Chilia, pe cel mai de vest canal, Musura (care vara poate fi trecut şi cu piciorul). A fost acaparat astfel ostrovul Limba, iar imperiul a ajuns la circa 6 km nord de oraşul Sulina, pe unde se face accesul navelor din Marea Neagră în Dunăre.

Un fapt aproape necunoscut, este că au existat, încă din vremea terorii staliniste, demersuri oficiale ale unor lideri ai Rss Moldoveneşti de refacere a unităţii administrative a teritoriilor Româneşti din Uniunea Sovietică, prin încorporarea în această republică unională a restului Basarabiei, a nordului Bucovinei şi, uneori, chiar a teritoriilor Româneşti din Transnistria. Aceste încercări nu au fost departe de reuşită (se pregătiseră, în 1946, şi textele decretelor în acest sens), fiindcă această reunificare era văzută la Moscova ca un argument în plus pentru ocuparea întregii Moldove, şi chiar a unor judeţe din Ardeal, sub pretextul refacerii unităţii „poporului moldovenesc“.

Argumentaţia liderilor comunişti F. Brovko, N. Salogor, N.Koval, Artiom Lazarev este la fel de interesantă ca intenţia însăşi, pentru că în aceste proiecte secrete se recunoaşte unitatea istorică şi economică a teritoriilor dezmembrate. Mai mult, statisticile oficiale sovietice, ca şi cele ţariste, sînt considerate false şi se propun cifre, mai apropiate de evaluările Româneşti. V. M. Senkevici, director al Institutului de Cercetări Ştiinţifice al RSS Moldoveneşti, dezvăluia (1946), în interesul informării exacte a superiorilor, matrapazlîcurile statistice: „în judeţul Akkerman (Cetatea Albă - n.n.) satele cu populaţie mixtă, formată din Moldoveni şi ucraineni, erau incluse în rîndul localităţilor populate de Maloruşi, adică de ucraineni“, atrage el atenţia, printre altele.

În ansamblu, istoria postbelică a Bugeacului înseamnă colectivizare, industrializare, rusificare. În perioada terorii staliniste a continuat deportarea populaţiei Româneşti, pentru cei mai mulţi drumul rămînînd fără întoarcere. Regiunile de destinaţie au fost Tiumen, Aktiubinsk, Kurgan, Tomsk, Primorie, Djambul etc. Nu a existat şi aproape că nu există nici astăzi o viaţă culturală Românească. Şcolile s-a căutat mereu să fie desfiinţate, încă de pe vremea aşa-numitei stagnări brejneviste. De pildă, în 1971 şcoala din satul Românesc Cioara - Murza (Nadrecinoie) din raionul Tarutino a fost trecută la limba Rusă de predare. Procesul continuă şi după destrămarea Uniunii Sovietice, cu şcoli precum cele din Borisăuca, Satu Nou (în 1991), Chitai (în 1996) şi altele. Dacă în 1940 existaseră în această zonă 62 de şcoli Româneşti, în 1995 mai erau doar 18, de nivel primar şi gimnazial; aceasta nu reprezintă decît jumătate din numărul satelor Româneşti. Dintre aceste şcoli, unele sînt de fapt mixte, Româno-ucrainene, sau numai cu cîteva ore de predare în Româneşte. La oraş limba Română este în continuare interzisă. În 1992 Comitetul executiv Ismail a blocat deschiderea unor clase, ameninţînd şi pe părinţii solicitanţi cu concedierea din serviciu.

Pentru Românii din Bugeac s-a constituit la Chişinău, în 1990, societatea culturală „Dunărea şi Marea“. Liderii săi, printre care amintim pe Anatol Cocoş, Petru Grozavu, Dumitru Hajdău, Tudor Iordăchescu, Valeriu Cojocaru, Geo Capsamun, caută să mobilizeze comunităţile Româneşti. Ei aduc şi la Ismail această societate, încearcă să susţină publicaţii precum „Luceafărul“ de la Odesa, sau „Scînteia Dunării“ de la Reni, care însă dispar. O filială a Alianţei Creştin - Democrate a Românilor, ce activează la Cernăuţi din 1991, n-a putut fi deschisă; cu mari greutăţi şi obstrucţii, în satul Babele (Oziornoie) s-a ţinut doar o conferinţă a acesteia. În noiembrie 1991 Românii au fost chemaţi, prin foi volante, să protesteze şi să boicoteze referendumul pentru independenţa Ucrainei, de la 1 decembrie, acelaşi an. Legal, n-ar fi trebuit să aibă loc şi pe teritoriul atribuit acesteia în 1940. Unele proteste şi-au dovedit eficienţa imediată, cum este cel din anii 1992-1993, ce privea rusificarea şcolii de la Erdec-Burnu (Utkonosovka), rusificare la care s-a renunţat, intervenind şi ambasada României la Kiev.

Tratatul din anul 1998 dintre România şi Ucraina stipulează o recunoaştere reciprocă a graniţelor şi o protejare a minorităţilor Română din Ucraina (cel puţin 600.000 de persoane, diferenţiate în „Români“ şi „Moldoveni“) şi a celei ucrainene din România (66.800 persoane în 1992); aceasta din urmă este situată mai ales în nordul judeţului Maramureş şi în judeţul Suceava, în timp ce Românii locuiesc pe Valea Tisei din Maramureşul controlat de Ucraina, în Nordul Bucovinei, în Transnistria, în Bugeac, în interfluviul Ingul - Bug, precum şi în sate puţin cunoscute şi depărtate între ele din restul Ucrainei de sud, din bazinul carbonifer Donbas, din Crimeea; la aceştia se adaugă comunităţile Româneşti din marile oraşe ale Ucrainei, în primul rînd din Kiev, comunităţi lipsite de organizare şi supuse cel mai uşor deznaţionalizării. Conştiinţa apartenenţei la neamul Românesc variază mult, de la o regiune la alta, fapt care este explicabil istoriceşte.

Liderii Românilor din Bugeac încearcă să strîngă legăturile cu restul naţiunii Române. Piedicile din partea autorităţilor sînt mari, şi constituie, în limbajul democraţiei, încălcări ale drepturilor omului. Printre altele, Românilor li se interzice abonarea la publicaţiile româneşti din Nordul Bucovinei (ca să nu mai vorbim de cele din Republica Moldova sau din România). Situaţia se poate îmbunătăţi mai ales prin sprijinul necontenit cu care este dator Statul Român - în acest sens consemnăm vizita preşedintelui României în Bugeac, la Babele, Ismail, Reni (1998). Poate avea urmări pozitive un proiect precum Regiunea economică comună Dunărea de Jos, cu participarea Regiunii Odesa din Ucraina, a Republicii Moldova (judeţul Cahul), a judeţelor Galaţi, Brăila şi Tulcea din România.

Idealul comunităţii Româneşti este ca o parte din tezaurul inalterabil al naţiunii să poată fi păstrat şi în Bugeac.

Ioan RĂDUCEA

TRANSNISTRIA SAU MOLDOVA NOUĂ

Transnistria a avut dintotdeuna acelaşi rol în planurile imperiale Ruseşti: de avanpost şi cap de pod militar spre Europa civilizată. Astăzi, Noua Rusie işi impune pozitia la graniţa cu NATO printr-o politică agresivă, de forţă.

Documentarul pe care îl publicăm, începînd cu acest număr al revistei Rost, prezintă istoriografic soarta acestei fâşii de pământ transnistrean, râvnită şi folosită de-a lungul secolelor într-un singur scop: strategic.

Transnistria, în sens geografic, este delimitată de malul de 800 km al Nistrului, de malul de 600 km al Bugului şi de litoralul de 150 km al Mării Negre. Prin Români Transnistrieni înţelegem însă pe toti cei de dincolo de Nistru, cuprinzând Podolia şi mergând până la Nipru ba chiar Don, în Crimeea, Caucaz şi Siberia. Inceputurile întinderii marginii estice a românităţii la est de Nistru se regăsesc în simbioza dintre Tyrageţi (Geţii de la Tyras sau Nistru), deci între supuşii lui Burebista, care, la gurile Bugului, stăpânea Olbia, şi Românii ale căror urme se găsesc la tot pasul. Din vremuri foarte vechi a început între Români şi Ruteni sau Ucrainieni un vădit proces de interpenetraţie etnografică şi demografică, continuat în decursul veacurilor prin colonizări şi emigrări ale acestor două rase. Stăpânirea Cnejilor Bolohoveni (precursorii cazacilor) se afla pe cursul râului Sluci şi pe Bugul superior. Istoricul ucrainian V.B. Antonovici scria în 1885 că nici dreapta nici stânga Nistrului "nu a aparţinut nici principilor Halicieni, nici altor principi Ruşi". Lupta corp la corp cu triburile slave şi turaniene nu va împiedica realizarea statului Moldovean în sec. al XIV-lea, principatul de la Baia alăturându-se altor aşezări Româneşti mai vechi, unele răspândite până în Polonia şi Volhinia. Intre Voievozii Bolohovenilor mai cunoscuţi sunt Alexandru din Belţi şi Gleb al lui Ieremia. Incă la debutul mileniului al II-lea, această românitate era destul de puternică, surse scandinave din veacul al XI-lea semnalând prezenţa "Blakumenilor" dincolo de Nistru, iar o cronică veche Rusească menţionează pe aceiaşi "Volohove" în zonă. In Crimeea ne întâmpinaă la 1287 un Crăciun, la 1280 o "unguroaică Mărioara" de la Caffa, iar în sec.XV "ungurii" Radu, Stanciu, Stoica în aceeaşi colonie, elementul Românesc cunoscând iată din excesul său de vitalitate şi fenomenul de diaspora. La 25 mai 1455 orăşenii din Cetatea Albă, nemulţumiţi de acţiunile piratereşti ale Genovezilor din castelul Lerici de la gurile Niprului, pun stăpânire pe această fortificaţie şi îi trimit captivi domnitorului Petru Aron pe conducătorii cetăţii. Podolia epocii lui Stefan cel Mare este socotită de N. Iorga ca aparţinând "de fapt nimănui" deşi succesiv ţinuse nominal de cnejii tătari, Marele Cnezat al Lituaniei şi Polonia. Pe nesimţite s-a născut o Moldovă "nouă" dincolo de Nistru cu sate din ce în ce mai numeroase. Cetatea Lerici este ocupată de Moldova între 1455-1475.

Cazacii Români

Intr-o scrisoare către Inalta Poartă, Stefan Bathory arăta că întinderile dintre Bug şi Nipru erau populate cu o adunătură de oameni compusă din Poloni, Litvani, Moscali şi Români. Cazacii sunt strânşi dintre Moscali şi Romani. Prin denumirea de cazac, Tătarii înţelegeau vagabond. Hatmanul lor, Dumitru Visnovietchi se cobora dintr-o soră a lui Petru Rareş. A pretins şi scaunul Moldovei. După Ioan Vodă cel Cumplit, cazacii vor năvali în Moldova de mai multe ori aducând cu ei "Domnişori" – fii adevăraţi sau inchipuiti de dincolo de Nistru ai Domnilor de odinioară ai Moldovei.

Ioan Nicoară Potcoavă a fost primul hatman ales de întreaga Sece Zaporojeană. El va reuşi să ocupe pentru scurt timp tronul Moldovei şi acelaşi noroc şi-l vor încerca şi alţi Români din fruntea cazacilor: Alexandru şi Constantin Potcoavă, Petre Lungu, Petre Cazacu. Rangul suprem de hatman al cazacilor îl vor mai deţine dintre Românii Transnistrieni Ion Grigore Lobodă, Tihon Baibuza, Samoilă Chişcă, Ion Sarcu, Opara, Trofim Volosanin (Românul), Ion Sarpila, Timotei Sgură, Dumitru Hunu şi eroul legendar al cazacilor în lupta pentru independenţa Ucrainei, Dănilă Apostol. Pe tot parcursul secolelor XVI - XVIII, înalte ranguri printre cazaci le-au avut polcovnicii Toader Lobădă, (în Pereiaslav), Martin Puşcariu (în Poltava), Burlă (în Gdansk), Pavel Apostol (în Mirgorod), Eremie Ganju şi Dimitrie Băncescu (în Uman), Dumitraşcu Raicea (în Pereiaslav) comandantul Varlam Buhatel, Grigore Gamalie (în Lubensc), Grigore Cristofor, Ion Ursu (în Rascov), Petru Apostol (în Lubensc). Alţi mari comandanţi de unităţi căzăceşti dintre "Dacii Transnistrieni" sunt: Topa, Scapa, Tăranul, Moldovan, Munteanu, Procopie, Desălagă, Drăgan, Gologan, Polubotoc, Cociubei, Turculeţ, Chigheci, Grigoraş, Bogdan, Radul, Focşa, Basarab, Grigorcea, Borcea etc. Mulţi din ei vor fi semnatari ai documentelor de unire a Ucrainei cu Rusia de la 18 ianuarie 1654, iar alţii, precum generalul Ciorba şi coloneii Mândra, Ghinea şi Branca vor intra în servicul Rusiei.

Domnii Moldovei au stăpânit Transnistria

După ce, în 1574, Ion Vodă Armeanul pomenea de "ţara noastră a Moldovei de dincolo de Nistru", după ce, în 1602, boierii vorbesc de neamurile lor de peste Nistru, Ghe. Duca devine la 1681 "Despot al Moldovei şi Ucrainei", împlinind pe lângă rolul de domnitor al Moldovei şi rostul de hatman şi administrator al Ucrainei, unde în vremea aceasta se vor scrie şi acte redactate în Româneşte. Dacă până acum doar hotarul etnic depăşise Nistrul, Duca va duce şi hotarul politic în zona Transnistreană având în stăpânire toate teritoriile dintre Carpaţi şi Nipru. După el au mai deţinut conducerea Ucrainei, Stefan Movilă, Dimitrie Cantacuzino şi Ene Drăghici, iar cu mari funcţii au fost şi Simeon Palis şi Sandu Colţea.

Consecinţă a stăpânirii lui Duca Vodă (care a ridicat curţi domneşti la Ticanova pe Nistru şi Nimirov pe Bug) Moldova continuă, pâna la 1765, să administreze şi malul stâng al Nistrului.

Importantele centre ale Transnistriei erau Movilăul, Dubăsari, Silibria, Iampol, Jaruga, Râşcov, Vasilcău. In noua oblastie formată de Ruşi la Oceakov (la a cărei construcţie Petru Schiopu participase cu 15.000 de salahori şi 3000 de care) au primit în sec. XVIII pământuri boierii: Cantacuzino, Rosetti, Catargiu, Badiul, Sturza, Manuil, Măcărescu, Cucu, Boian, Iliescu, Sabău, Cănănău, Crăciun, Pascal, Hagilă, Săcară, Nicoriţă, Ghenadie, Dodon, Zurucilă etc. Cetatea a fost cerută de Mihai Viteazul la 1600 şi apărea încă de pe atunci ca fiind unul din oraşele Moldovei). Intr-un recensământ din 1793, între Nistru şi Bug din 67 de sate, 49 erau exclusiv Româneşti.

Ţinutul gravita şi bisericeste spre Moldova, astfel, la 1657 mitropolitul Sucevei hirotoniseşte pe Lazăr Branovici ca episcop la Cernigov. Într-un act dat la Tighina în 1769 se face următoarea precizare privind subordonarea bisericească: "mitropolitul Proilavei (Brăilei), al Tamarovei (Reniului), al Hotinului, al tuturor marginilor Dunării şi al Nistrului şi al întregii Ucraine a hanului". În câteva rânduri, ţinutul dintre Nistru şi Bug a intrat sub jurisdicţia episcopiei Huşilor. După 1792 (data la care Ruşii ating Nistrul) Transnistria va aparţine bisericeşte de Ecaterinoslav în fruntea căreia însă era Românul Gavril Bănulescu-Bodoni care, după anexarea Basarabiei, va reuni sub aceeaşi mitropolie Chişinăul, Hotinul şi Oceacovul, fiindcă în ţinutul Oceacovului precum şi în Basarabia locuiesc Moldoveni, Vlahi, Greci, Bulgari şi colonişti de diferite neamuri, iar Ruşi sunt foarte puţini".

Din 1837 se va înfiinţa eparhia Chersonului şi Tauridei cu reşedinţa la Odesa. Pe malul stâng al Nistrului şi pe alocuri şi în stepa Chersonului până la Bug, erau aşezari în care fiinţau cam 100 de biserici Moldoveneşti, iar tot sudul Rusiei până aproape de Kiev era în stadiul de colonizare abia cu două decenii înainte de răpirea Basarabiei. În 1717 domnul Moldovei, Mihai Racoviţă, atestă printr-un act o dăruire de moşie făcută peste Nistru lui Apostol Leca.

Ecaterina a II-a ne-ar fi mutat la est de Nistru

Ruşii vor ajunge în 1772 la Bug, în 1792 la Nistru şi în 1812 la Prut. La fiecare din aceste etape Rusia avea şansa să obţină clauze privind dreptul supuşilor creştini rămaşi sub suzeranitate Turcească să se mute între graniţele ei pentru a-i coloniza. Ţarii doreau ca sudul Ucrainei să nu rămână nepopulat. Astfel, la 1739, Constantin şi Dumitraşcu Cantemir (urmaşi ai celui ce la 1711 a trecut Nistrul în fruntea a 4000 de Moldoveni) conduceau voluntarii Moldoveni în luptele cu Turcii şi încheiau la 5 septembrie o convenţie cu Rusia obţinând recunoaşterea independenţei ţării. La retragerea Ruşilor aceştia au luat cu ei pentru colonizări peste 100.000 de suflete.

În perioada 1769-1774, la curtea Ecaterinei a II-a se făceau proiecte de "transplantare a populaţiei amânduror Principatelor", iar la 1792 se raporta că au fost aşezaţi între Nistru şi Bug "două treimi din locuitorii Moldovei" fiind vorba ca acestei "Moldove Noi" să i se dea autonomie şi domn pe A. I. Mavrocordat.

Acordând scutiri de serviciu militar şi dări, acoperind cheltuielile de călătorie, asigurând autonomie, biserică Românească, magistraţi Români, şcoală de limba populară, tipărire de cărţi în limba Română şi chiar pecete cu capul de zimbru, Ecaterina a II-a atrăgând deja Români din principate şi din Transilvania reuşeşte la 1783 să aseze chiar dincolo de Bug 2000 de familii cu 15 biserici Româneşti.

Se făceau colonizări chiar şi în jurul Kievului dar şi în sudul Rusiei, aducându-se câte 25-40 de familii pentru o aşezare. Ciobanii din Ardeal s-au asezat în Crimeea, de la Marea de Azov până în Caucaz sau în Donbas. Salariaţi din direcţia oficiului de studii sub conducerea lui A. Golopenţia în cercetările etnografice şi folclorice efectuate dincolo de Bug între 1942-1944 găsesc în oraşul Melitopol de la Marea de Azov, unicul restaurant din localitate cu numele de Bucureşti. Bătrânii spuneau că fiecare familie primise 50 de hectare, două perechi de boi, scutiri de taxe pe 50 de ani, şi că sosiseră din sudul Basarabiei.

Cu gust pentru numele antice, Ecaterina a II-a va construi puternice fortăreţe pe malul stâng al Nistrului: Tiraspol în faţa Tighinei şi Ovidiopol în faţa Cetăţii Albe. Marea majoritate a Transnistrenilor fiind Români, aceeaşi Erhani, Soltani, Buşilă, Codreanu, Munteanu, Braşoveanu, Ardeleanu, Eşanu vor fi mâna de lucru la ridicarea Odessei, dar şi printre fruntaşii locali. Bănulescu este cel care sfinţeşte temelia oraşului Odesa şi contribuie la planul de organizare al oraşului, iar Manole e menţionat ca arhitect pe lângă guvernator. Pe firmele Odesei apăreau ciobotarul Stirbei, croitorul Sturza, restaurantul Catargi, iar suburbia "Moldovanca" populată cu Români va deveni un oraş întreg cu peste 40.000 de locuitori.

Românii pun bazele culturii Ruse

În 1796, la Dubăsari ori Movilău s-a tipărit primul volum de versuri în limba Română (versuri originale şi traduceri de I. Cantacuzino). În 1799, Rusul Pavel Sumarcov notează că în Ovidiopol, Tiraspol, Grigoriopol, Dubăsari, Mălăieşti majoritatea locuitorilor sunt Moldoveni.

Cultura Românească a influenţat şi cultura Ucrainienilor şi Ruşilor prin Românii ce şi-au găsit rosturi în Rusia. Petru Movilă a devenit mitropolit al Kievului şi întemeietorul Academiei Ruseşti. Călugarul Român Paul Beranda este întemeietorul lexicografiei Ruseşti. Spătarul Milescu, pe lângă activitatea diplomatică şi ştiinţifică, a fost învăţătorul lui Petru cel Mare. Dimitrie Cantemir a depus o rodnică activitate ştiinţifică fiind şi consilier intim al Împăratului. Herascu (Hirastov) a fost literat şi primul curator al Universităţii din Moscova. Dosoftei va ajunge episcop al Azovului, Antonie (trecut peste Nistru împreună cu peste 100.000 Moldoveni la 1739) a devenit mitropolit de Cernigov şi Bielgorod. Mihail Strilbiţchi din Moldova îşi va muta tipografia la Dubăsari, apoi la Movilău. Ioan Silviu Nistor în "Istoria Românilor din Transnistria" mai aminteşte de un Român, Turcu ca autor al Codului penal rusesc, de Mihail Volosaninov ca organizator al Ministerului Rus de Externe şi de Grigore Voloseninov ("Românul") de asemenea diplomat al Rusiei. Literatura Rusă recunoaşte că poezia Rusească moderna începe cu Antioh Cantemir. Prin Dimitrie Cantemir, prin Spătaru Milescu (care, în China la popasuri, dă comandă cazacilor să îi cânte "Dunăre, Dunăre"), prin Leon Donici şi alţii, Rusia capătă nişte mari oameni de cultură.

În 1737 se năştea în Rusia, Nic Bantans Camenschi, urmaş de boier Moldovean, ce va deveni membru de onoare al Academiei Ruse şi universităţii. Mihai Frunză, geniu militar al Armatei Roşii, mort în 1925 la 40 de ani, este cel al cărui nume l-a purtat capitala R.S.S.Kirghiza (Frunze) şi Academia militară a URSS. Acesta se născuse în Turkestan, urmare a unor colonizări a regiunii cu Basarabeni şi Transnistrieni, în 1878.

În 1854, se stingea la Odessa Al. Sturza, filozof al religiilor. Nicolae Donici a întemeiat în 1908, la Dubăsarii Vechi, Observatorul de astronomie fizică. Guvernul rus refuză oferta lui Mihail Stroescu (fratele filantropului V. Stroescu) de a finanţa deschiderea unei catedre de limba Română la Universitatea din Odessa.

Academicianul sovietic S. Berg, afirmă: "Moldovenii ce locuiesc în Moldova, Basarabia şi până în guberniile învecinate, Podolia, Herson, iar într-un număr mai mic în gubernia Ecaterinoslav sunt Români".

Toponimia confirmă românitatea Transnistriei

Iată în continuare o serie de nume ale localităţilor de dincolo de Nistru: Singuri, Volosovca, Cioban, Beseni, Volosschie, Cărăcinţi-Valahi, Cotiujani, Uşiţa, (lângă izvoarele Bugului); Glodoasa, Troianca, Mamaica, Adabaşi, Alexandria, Perepelitino, Sânţuia, Mălai (pe lângă Kirovograd); Buric, Fundescleevca, Vărsaţi, Curecni (între Cigirin şi Novomirgorod); Babanca, Burta, Tecucica (lângă Novoarhanghelsk); Răzmeriţa, {elari, Moldovca, Moldovscaia, Odaia, Moldovanca (lângă Olviopol); Arcaşi, Cantacuzinca, Moldovca Braşoveanovca, Pădureţ, Urâta, {erbani, Arnăutovca (lângă Voznerensk); Baraboi, Grădiniţa, Dobrojeni, Grosulovo, Moldovanca (lângă Odessa); Coşuri, Guşa, Sura-Bondureni, Buda, Soroca, Chisleac, Bursuci, Odaeva, Sura (lângă Gaisan) etc.

În 1893, Th. Burada menţionează următoarele sate Moldoveneşti din gubernia Cherson: Iasca, Gradiniţa, Sevarţaica, Belcauca (spre Ovideopol), Mălăieşti, Floarea, Tei, Coşarca, Buturul, Perperita, Goiana, Siclia, Corotna, Cioburceni, Speia, Caragaciu, Taslac, Doroţcaia, Voznisevsca (pe Bug), Moldovca şi Cantacuzinovca. Acelaşi Burada găseşte, în 1906, în Podolia satele Româneşti: Lescovăţ, Ruda, Ivăneţ, Rogozna, Studenita, Usita, Lipciani, Serebia, Buşa, Coşniţa, Gruşca, Ocniţa, Camenca, Lăpuşna, Săratei, Rabniţa, Botuşani, Pietrosul, Slobozia, Domniţa, Balta, Moşneagul, Senina, Bursucul.

Tot atunci, potrivit statisticilor oficiale, trăiau în Cherson şi Podolia 532.416 de Români, în Ecaterinoslav 11.813, iar în Taurida (Crimeea) 4.015. Aprecierile asupra cifrelor reale merg până la 1.200.000. La mijlocul secolului XIV, în Transnistria existau peste 400 de sate curat Româneşti.

Alexis Nour (care a identificat în Transnistria o localitate "Nouroaia") numeşte ca ultime sate ale zonei compact Româneşti spre răsărit Glodoşi – cam la aceeaşi paralelă cu Cernăuţiul şi Serbani – la o paralelă cu Iaşul însă la 200-250 km de la Nistru. Acesta a găsit în Kiev un liceu care purta numele celui care îl întreţinea prin donaţii uriaşe: "Pavel Galagan". La fel de vestiţi erau cei din familiile Funduclea (numele îl purta şi o stradă în Kiev), Cordunean, Frunzetti, Măcărescu, Bontaş, Gredescu.

Dintre numele de ape din Transnistria amintim Tiligul, Ingul, Inguletul, Baraboi, Volosica, Balacliica, Berezan, Cuciurean, Tigheci, Putred, Soroca, Ocniţa, Darla, Udici, Sahaidac (veche denumire pentru desagăa), Moldovca, Buşa, Tătrani, Humor, Merla, Uşita.

În 1918 Transnistria cânta "Deşteaptă-te române"

Între 1909 şi 1913, ieromonahul Inochentie a condus în Transnistria, la Balta, o "mişcare" pentru reîntroducerea limbii Române în biserică. Zeci de mii de Moldoveni veneau în pelerinaj la Balta unde li se vorbea şi li se împărţeau gazete în limba lor. Deşi apărat de ţărani (60 vor cădea ucişi), Inochentie este ridicat de cazaci şi închis. Autorităţile vor permite însă folosirea limbii Române în biserici.

În 1914, Austria promitea României "toată Basarabia cu Odesa" promisiune ce o va reînnoi. Prezenţa voluntarilor Ardeleni şi Bucovineni în Ucraina a avut un rol benefic în redeşteptarea conştiinţei naţionale la Românii din Imperiul ţarist. Ofiţerii Români vor desfăşura o vie activitate culturală atrăgând de partea lor studenţii din Kiev. La Odessa se aflau 40.000 de ostaşi şi ofiţeri Români din Armata Rusă care vor avea şi ei o puternică înrăurire asupra studenţilor din Odesa şi împreună vor organiza un congres la 23 martie 1917. În ziua de 18 aprilie a aceluiaşi an, la Odesa a avut loc o manifestare a soldaţilor Români la care au luat parte 12.000 de ostaşi şi studenţi Basarabeni şi Transnistrieni. La 9 aprilie ziarul "Cuvânt Moldovenesc" publicase programul P.N.M., care cuprindea printre altele şi drepturi naţionale pentru Românii de dincolo de Nistru, iar în 14 aprilie se înfiinţase "Asociaţia învăţătorilor Moldoveni din Basarabia şi de dincolo de Nistru". Congresul învăţătorilor Români din Rusia, ţinut la Odesa, a cerut pentru Transnistrieni serviciu religios, şcoli, inspectorat şcolar, episcopie la Dubăsari, seminar la Odesa, toate în limba Română.

"Pe noi cui ne lăsaţi?"

În şedinţa Radei ucrainene, deputatul Transnistrean Ion Dumitraşcu va protesta împotriva pretenţiilor Ucrainei asupra Basarabiei. Dumitraşcu împreună cu Ion Precul şi Valeriu Cicate vor conduce "Deşteptarea - societate naţională a Românilor din Ucraina" infiintata la Kiev la 26 noiembrie 1917.

Congresul ostasesc Moldovenesc de la inceputul lui noiembrie 1917 din Chişinâu a avut pe ordinea de zi la punctul 8 "Moldovenii de peste Nistru" şi a hotărît că în Sfatul ţării, Românii de peste Nistru să deţină 10 mandate. S-a mai cerut Ucrainei să recunoască Românilor de peste Nistru, din Caucaz, din Siberia aceleaşi drepturi pe care Basarabia le recunoaşte minorităţilor etnice. Chişinăul mai cerea administraţiilor Transnistriene să notifice numărul copiilor Români de vîrstă şcolară. La acest congres ţăranul Transnistrean Toma Jalbă a întrebat "şi cu noi, care trăim pe celălalt mal al Nistrului, cum rămîne fraţilor, pe noi cui ne lăsaţi?".

La 17 decembrie 1917 s-a organizat un Congres al Românilor Transnistrieni la Tiraspol, precedat fiind de adunări pregătitoare la Tiraspol în 16 noiembrie şi Grigoriopol în 21 noiembrie, hotărîndu-se ca fiecare sat să trimită doi delegaţi. Ţinut sub semnul tricolorului, Congresul a votat pentru crearea de şcoli naţionale cu predare în limba Română şi alfabet latin; introducerea limbii Române în biserici, Justiţia în limba baştinaşilor, medici Români la sate, Moldovenii să facă armata în oastea naţională şi alegerea a opt reprezentanţi în Rada ucraineană. S-a mai hotărît tipărirea de gazete, împărţirea moşiilor la ţărani şi să se facă tot posibilul ca Transnistria să fie alipită Basarabiei. Şi cum nu ştiau dacă Basarabia va lupta pentru această alipire, sublocotenentul Transnistrean Bulat atenţiona: "Dacă vom lasa Ucraina să taie o ramură azi, alta mîine, din copacul nostru va rămîne buturuga." Trimisul Radei ucrainene a urat în încheiere "Slavă Moldovei slobode!".

Comitetul Naţional Român ales a deschis 52 şcoli Româneşti, Rada ucraineană a aprobat manualele Româneşti tipărite la Chişinău cu litere latine, Consiliul Zemstvei din Tiraspol a început să introduceă şi în Administraţie şi în Justiţie cunoscători ai limbii Române. Timotei Pleşca şi Toma Jalbă au organizat batalionul Românesc, ostaşii primind echipament, armament, cazarmă. Cadrele didactice nu au fost silite să urmeze cercurile de vară în limba ucraineană, ci 30 dintre ele au urmat cursuri la Chişinău. În satul Lunca s-a jucat chiar "Piatra din casă" de Vasile Alecsandri. Pînă ce teroarea bolşevică va pătrunde peste tot, pe alocuri, în şcoli şi în 1919 se mai cănta "Deşteaptă-te Române".

În 9 ianuarie 1918, deputatul Ion Precul, moldovean din stînga Nistrului, ia cuvîntul în Rada ucraineană şi cere drepturi egale pentru compatriotţii lui. Se preconiza un Congres general al Românilor din Ucraina în iunie 1918, dar abia în decembrie 1919, la o Adunare naţională, se pune problema organizării lor într-un stat naţional. La 21 martie 1919, în urmărirea bandelor bolşevice, Românii trec Nistrul şi ocupă pentru scurt timp Tiraspolul şi Razdelnaia.

La Conferinţa de pace de la Paris, România nu a reclamat Transnistria şi rămîn de domeniul istoriei motivele pentru care dezrobirea fraţilor Transnistrieni nu s-a înfăptuit atunci, fiind siliţi să înfrunte încă o epocă de suferinţe. După spusele lui Dominte Timonu (născut în Mahala lîngă Dubăsari, membru mai apoi al Fondului Literar al Uniunii Scriitorilor din România) perioada a fost "mai grea şi mai cumplită".

Într-o cuvîntare ţinută la Varşovia, în noiembrie 1920, Take Ionescu spunea că "600.000 de Români traiesc dincolo de frontiera estică". În aprilie 1920 încep mari revolte ţărăneşti, răsculaţii conduşi de Tutunica ocupă Balta, răscoala întinzîndu-se în raioanele Codama şi Ananev (raion despre care "Marea enciclopedie Rusă" spunea că "Moldovenii sînt locuitorii autohtoni ai raionului"). În 1922, sub conducerea lui Chirsulă, revolta a reizbucnit. După înăbuşirea în sînge a acestora s-au făcut deportări în masă.

Un stat Românesc între Rusia şi România Mare

După declaraţia din 3 august 1923 a Guvernului sovietic privind naţionalităţile şi libera folosire a limbii materne, şi ca urmare a tendinţelor brutale de ucrainizare, la 3 septembrie se întrunesc la Balta delegaţii satelor Româneşti. Ucrainienii au făcut opoziţie la organizarea unei republici autonome. Şi totuşi, în 12 octombrie 1924, se crează Republica Autonomă Socialistă Sovietică Moldovenească, în cadrul Ucrainei, capitala fiind Balta, iar din 1928 Tiraspolul, cu graniţa vestică fixată declarativ pe Prut. La Barzula, în aprilie 1925, Congresul Pan-Moldovenesc a fixat graniţele şi Constituţia recunoscută de ucrainieni la 10 mai.

Cu o suprafata, in 1934, de 8434 kilometri patrati si o populatie de 615.500 locuitori (din care 80% Romani), noua republica cuprindea raioanele: Balta, Barzula, Camenca, Crut, Dubăsari, Grigoriopol, Ananiev, Ocna Roşie, Rabniţa, Slobozia, Tiraspol. A fost creată pentru a aţîţa pe nemultumiţii din Basarabia. Vintilă Brătianu considera cu luciditate: "Crearea unui stat Român între Rusia şi noi" va permite dezvoltarea în URSS "a unei vieţi naţionale Româneşti".

Moştenirea lăsată de ţarism era înfiorătoare: populaţia analfabetă, şcoli de limba maternă lipsă, conştiinţa naţională stinsă, oamenii în mare parte neştiind de unde se trag şi cine sînt. Demn de menţionat că în RASSM nu s-a vorbit totuşi despre "limba Moldovenească", ci despre Română. Reiese din paginile săptămînalului "Plugarul roşu", care, la 21 august 1924, relata: "S-a hotărît ca în şcoale, case şi în aşezăminte de cultureă Românească să se întrebuinţeze limba Românească".

În RASS Moldovenească au funcţionat 145 şcoli Româneşti gimnaziale, 18 şcoli Româneşti de rang liceal, institut agronomic, unul pedagogic şi politehnica, cu o populaţie şcolară Românească totală de 24.200 din care 800 studenţi. Din 1933 se introduce alfabetul latin. Apar publicaţii cum ar fi: "Plugarul roşu", "Moldova Socialistă", "Comsomolistul Moldovei", "Moldova literară", "Octombrie", "Scînteia leninistă". Mai existau staţie radio la Tiraspol, Corul de Stat "Doina", teatrul de stat şi secţie Română la şcoală teatrală din Odesa, institut de cercetări ştiinţifice. Tînăra republica avea un Congres General al sovietelor, parlament local, guvern şi chiar un preşedinte de republica.

Prigoana stalinistă

În 1937, însă, intelectualitatea din RASS Moldovenească a fost acuzată că a făcut jocul duşmanului de clasă, fiind exterminată în mod barbar. Începînd cu întregul guvern al republicii şi terminînd cu inimoşii scriitori Transnistrieni între care: Nicolae Smochină, Toader Mălai, Nicolae Ţurcanu, Simion Dumitrescu, Petre Chioru, Mihai Andreescu, Mitrea Marcu, Alexandru Caftanachi, Iacob Doibani, Ion Corcin, Dumitru Bătrîncea, Nistor Cabac. Atrocităţile staliniste au mers pînă acolo încît în satul lui Toma Jalba (Butor-raionul Grigoriopol) au fost împuşcati 167 bărbaţi din cei 168.

Datorită colectivizărilor forţate şi închiderii bisericilor (încheiată în 1938) a avut loc un adevărat exod peste Nistru atît de intens încît a fost nevoie de un lagăr pentru refugiaţii Transnistrieni, iar numărul intelectualilor originari de dincolo de Nistru ajunsese atît de mare încît la Chişinău, Cluj şi Iaşi, apar reviste ale acestora: "Tribuna Românilor Transnistrieni" condusă de St. Bulat, "Transnistria" – redactată de Ilia Zaftur, respectiv "Moldova Nouă" redactată de N. Smochină. Grănicerii Ruşi trăgeau fără milă în cei pe care îi descopereau trecînd Nistrul. Astfel de evenimente erau obişnuite, însă, la 23 februarie 1932 a fost un adevărat masacru fiind ucişi 40 de barbaţi, femei şi copii, fiind un subiect de discuţie în Parlament şi în presă internă şi internaţională.

Sfîşierea Transnistriei

Înainte de 28 iunie 1940 şi în zilele următoare se vorbea despre reunirea noilor teritorii dintre Prut şi Nistru cu RASSM. Agenţia RATAU transmitea din Balta despre mitingul consacrat susţinerii "întrunirii poporului Basarabean cu poporul RASS Moldoveneşti." Ecouri ale intenţiei CC al PC din URSS din 11 iunie 1940 se regăsesc în paginile Moldovei socialiste din 13 iulie 1940: "Cu mare bucurie am aflat noi că Sovietul Comisarilor Poporului din CC al PC Unional au susţinut rugămintea organizatorilor Moldovei şi au intrat cu propunere în Sovietul Suprem al URSS de a întruni locuitorimea Basarabiei cu locuitorimea RASSM şi organiza Republica Confederativă socialistă sovietică Moldovenească".

Kremlinul comandase culegerea de date în vederea luării hotărîrii privind structura administrativ-teritorială a RSSM. Un asemenea raport, datat 15 iulie 1940 şi semnat A.Scerbacov, propune cedarea dintre judeţele Basarabene doar a Hotinului (care împreună cu Cernăuţiul să aparţină Ucrainei), iar din RASSM să cedeze Ucrainei doar raioanele Balta şi Pesceansc. Viitoarea Moldova urma să aibă cinci regiuni: Balţi, Chişinău, Bender, Akkerman şi Tiraspol cu raioanele Ananiev, Valea Hotului, Grigoriopol, Dubăsari, Camenca, Codama, Cotovsc, Ocna Rosie, Rabnita, Slobozia, Tiraspol şi Cerneansc). Regiunea Tiraspol ar fi avut 518.385 locuitori.

Conducerea fostei RASS Moldovenească propune şi ea cedarea către Ucraina, pe lîngă Bucovina de Nord, doar a Hotinului, Cetăţii Albe şi Chiliei, iar de la est de Nistru să fie cedate doar raioanele Codama, Balta şi Pesciana.

Prin preşedintele Sovietului Suprem al Ucrainei, M.Greciuha, Kievul cerea, la 22 iulie 1940, ca Ucrainei să-i revină pe lîngă Bucovina de Nord, Hotin, Akkermann, Chilia şi Ismail, Bolgradului şi a opt din raioanele RASSM (Codama, Balta, Pesciana, Ananiev, Valea Hotului, Ocna Rosie, Cerneansc, Kotovsk). Deşi în urma analizării propunerilor Ucrainei şi RASSM, A.Gorkin, secretar al prezidiului Sovietului Suprem îi propunea lui G. Malenkov (secretar al CC al PCUS) să se adopte varianta RASSM, în 2 august 1940, Sovietul Suprem a adoptat legea formării RSSM în varianta propusă de Ucraina.

La 10 mai 1941 se respingeau demersurile cetăţenilor din următoarele localităţi transnistriene de a trece din componenţa Ucrainei în componenţa Moldovei: Timcov (raionul Codama) Stanislavca (raionul Kotovsc), Culmea Veche (raionul Kotovsc), Grebenichi şi Slaveano-Serbca (raionul Grosu). Sînt aprobate doar cererilor satelor Dorotcaia Noua şi Sadovo (raionul Ocna Roşie).

Iată cîteva din numele localităţilor din fosta RASSM care treceau la Ucraina: Lunga, Hartop, Visterniceni, Bors, Dabija, Cîrleşti, Serpa, Culmea Veche şi Noua (raionul Bîrzu); Valea Hotului, Tocila, Grecu, Perişori, Handrabura, Şalpani (raionul Nani); Păsat, Holmu, Pîrlita, Păsăţel, Mironi, Banzari, Bursuci, Mosneanca, Raculova, Herbina (raionul Balta), Budai, Buza, Strîmba, Broşteni, Slobozia, Buchet, Timcau, Ploti, Şerbi (raionul Crutai); Ocna Roşie, Clăveni, Tiscolung, Tiscol, Odaie, Ideia, Coşari, Dihori, Mironi, Slobozia, Dubau, Tabuleanca, Sahaidac, Topală, Ciorna, Perlicani, Basarabia, Bahta, Mălăieşti, Ilie, Brînză, Untilovca, Găvănosu (raionul Ocna Roşie). Multe din numele româneşti vor fi schimbate: Bîrzu în Kotovsk, Mărculeni în Dimovka, Voloşca în Pisariovka, Întunecata în Svetloe, Nani în Ananiev, Vrabie în Vradievka, Valea Hoţului în Dolinskoie, Mălai în Karataevka, Urîta în Elenovka etc.

Numele Moldovenilor au fost ucrainizate şi ele: Sandu, Rusu, Buzatu, Cherdevara au devenit peste noapte: Sandulenko, Rusulenko, Buzatenko. Kerdevarenko.

Sub administraţie Românească

Între 19 august 1941 şi 29 ianuarie 1944, România a avut sub administraţie temporară "Transnistria" ce se întindea între Nistru şi Bugul de pînă la limanul Niprului, iar în nord pînă la apa Niomjai şi a Rovului. Teritoriul, în suprafaţa de 44.000 kilometri pătraţi şi cu o populaţie de 1,2 milioane de locuitori, a fost împărţit în 13 judeţe: Ananiev, Balta, Berzovca, Dubăsari, Golta, Jugastru, Movilău, Oceacov, Odessa, Ovidiopol, Rabniţa, Tiraspol, Tulcin. În vederea deschiderii şcolilor la 1941, primarii urmau să consulte imediat obştile locale spre a stabili limba de predare a învăţămîntului (Rusă sau Română) după alegerea obstei. Păstrînd vechea împărţire în 64 de raioane, din cei 1623 funcţionari, doar 398 proveneau din România. Din cele peste 1000 de biserici desfiinţate de comunişti, în 1943 nu erau încă reparate decît 76. Alături de 219 preoţi localnici mai slujeau 250 preoţi din România. S-au organizat cursuri pentru 800 cadre didactice Româneşti din Transnistria, apar publicaţii ca "Transnistria", "Glasul Nistrului", "Bugul", "Gazeta Odessei", "Ţara Bugului", "Moldova". La Tiraspol s-a înfiinţat liceul românesc "Duca Vodă", iar cinematografe s-au deschis în Tiraspol, Ananiev şi Odessa. Reprezentaţii cinematografice au avut loc în toate satele Transnistriei. În satul Hîrjău au fost repatriaţi Români din Kuban (504 familii de dincolo de Bug au fost repatriate între Prut şi Bug la începutul acţiunii). Din relatările bulibaşei Coca din Sinteşti - Ilfov, pe malul Bugului era amenajat un fel de lagăr unde au fost adunaţi 2600 ţigani.

În 1944, odată cu înaintarea frontului, cea mai mare parte a Transnistriei a fost încorporată în RSS Ucraineană, iar raioanele Camenca, Rabniţa, Dubăsari, Grigoriopol, Tiraspol, Slobozia în componenţa RSS Moldoveneşti, situaţie existentă şi în prezent.

O Românie extrem-orientală

În 1966, R. Udler precizează că 240 de localităţi cercetate în cadrul Atlasului Lingvistic Moldav se aflau în Ucraina (Transcarpatia, Cernăuţi, Odessa, Nicolaev, Kirovograd, Dniepropetrovsk, Zaporojie, Donetk, Lugansk), în RSSA Abhazia, în Khirghizia. Mai existau materiale necartografiate şi pentru Omsk şi Primorsk. V. Buescu aduce date noi privind diaspora Românească de peste Ural. În regiunea Orenburg şi Turgai există sate pur Moldoveneşti. În satul Berdianski locuiesc Basarabeni ce mai întîi fusseră colonizaţi în Simferopol. În satul Abiarski a întîlnit familii cu numele Septechita. În regiunea Samarkand există un sat exclusiv Moldovenesc, iar în satul Orheievka din Semipalatinsk trăiau coloni din Orhei. Sate Româneşti există în jurul Omskului şi Akmolinskului şi în regiunea Tansk. În jurul oraşului Irkutsk există Români, unul din satele în care aceştia sînt concentraţi fiind Ceremskov. Lîngă Vladivostok pe fluviul Usuri există sate ca Teiul, Zămbreni, Bogatarca, Kişinovka, Bălcineşti, Dunai, Basarabia Nouă, Logăneşti cuprinzînd la 1968, 30.000 Moldoveni. Pe Amur, lîngă Habarovsk, există sate că Inul, Aur, Dunărea. În Manciuria trăiau înainte de război 20.000 de Români. S-au semnalat pescari Români din Primorsk care au cerut azil în Japonia.

Între multele valuri de deportări, emigrări, colonizări ale Românilor spre est, un rol important l-a avut şi strămutarea în Siberia şi Kazastan între 1906-1914 a 60.000 Basarabeni şi crearea unei adevărate Românii extrem-orientale.

Destrămarea URSS nu le-a folosit Românilor din Transnistria

Recensămîntul din 1989 din Ucraina atestă prezenţa Românilor la est de Nistru, în regiunea Odesa, care cuprinde însă şi sudul Basarabiei (149.534), Nikolaev (16.673), Kirovograd (10.694) şi alte regiuni (73.128). Există, în 1992, la Odessa o Societate Culturală Românească "Luceafărul" care edita şi un săptămînal cu acelaşi nume condus de Vadim Bacinschi. Maria Mărgărit din Ananiev spunea despre acest săptămînal că este un "alin pentru durerea ce mă încearcă" şi că "ne dor schimbările cărora au fost supuse cîndva denumirile satelor noastre" şi vorbeşte de "existenţa de veacuri a noastră pe aceste locuri".

Interesele Ruseşti în zona - a căror expresie este conflictul început în 1992 şi tendinţele centrifuge continuate pînă în prezent - împiedică accesul la viaţa naţională măcar pentru Românii Transnistrieni din raioanele Moldovei. Dacă la început 26.000 elevi din Transnistria au cerut grafie latină, în urma presiunilor rusofonilor au rezistat doar şcolile nr. 20 din Tiraspol (despre care T. Tabunscic vicepreşedinte al Societăţii "Transnistria" anunţa că a crescut de la 30 la 700 de elevi); nr.4, 17, 18, 19, din Bender (Thighina) şi nr. 12 din Rabniţa. În întreaga Transnistrie Moldovenii constituie 40% din populaţie (Ruşii şi ucrainenii reprezintă doar 22, respectiv 28%); în Tiraspol unde, în 1940, Românii formau 65% din populaţie, în 1989 reprezentau abia 12%.

Cu gîndul la aceşti bravi Români Transnistrieni va fi zis probabil Corneliu Coposu că "integritatea noastră territorială pînă la frontierele estice ale neamului este o obligaţie sfîntă, ca a XI-a porunca a decalogului Românesc".

Autorităţile autoproclamatei Republici Moldovene Transnistriene de azi controlează pe lîngă raioanele de la est de Nistru şi oraşul Tighina care este în Basarabia. În 1992, după ce Armata Moldovei a intrat în Tiraspol, a primit ordin de la Snegur să se retragă. Ostaşii au plîns de necaz. Chişinăul este îndreptăţit conform dreptului internaţional să restabilească ordinea constituţională în zonă însă a avut şi are nişte ezitări cel puţin suspecte.

Viorel DOLHA