200 DE ANI DE LA ANEXAREA BASARABIEI DE CĂTRE RUŞI „Am fost ţinuţi ca africanii, în bantustane“

Istoricul Andrei Eşanu, membru al Academiei de Ştiinţe de la Chişinău şi membru de onoare al Academiei Române, susţine că în urma tratatelor de pace de la Bucureşti, de acum două secole, au apărut toate problemele identitare ale basarabenilor. Savantul a declarat într-un interviu pentru „Adevărul" că şi în perioada ţaristă, şi în cea sovietică, Moscova a promovat în regiunea anexată o politică similară cu cea rasistă din Africa de Sud, de tip bantustane.

„Adevărul": Cum a fost posibilă anexarea Basarabiei la 1812? Acum două secole, la fel se făceau târguri cu anumite teritorii?

Andrei Eşanu: Sigur, secolul XVIII este plin de astfel de evenimente tragice pentru unele popoare. De exemplu, prin trei împărţiri consecutive - 1772, 1793 şi 1797 - între Rusia, Prusia şi Imperiul Habsburgic al Austriei şi-a încetat existenţa Polonia. Au împărţit-o între ei prin războaie şi prin diferite cârdăşii. Apoi privirile Imperiului Habsburgic, care deja la 1699 anexase Transilvania, s-au îndreptat spre Balcanii de Vest.

Dar pofta Rusiei pentru Basarabia când apare?

Raporturile româno-ruse încep încă din secolul al XIV-lea, iar politica expansionistă - mai ales din a doua jumătate a secolului al XVII-lea, când ruşii se implică în războiului lui Bogdan Hmelniţki împotriva Ţării Leşeşti, cum îi spunem noi, medieviştii, Poloniei. Au vrut chipurile să-l ajute pe Hmelniţki să obţină independenţa, dar până la urmă au anexat teritoriul din stânga Niprului. Asta se întâmpla în 1654, aşa numita pace (rada) de la Pereiaslav, un oraş de lângă Kiev. În felul acesta s-a deschis un coridor foarte ademenitor pentru Rusia moscovită, care începe să se extindă şi spre sud-estul Europei. Atunci teritoriile din Balcani şi de la nordul Dunării erau fie sub stăpânirea otomană, fie sub suzeranitatea otomană. Ţările Române, spre deosebire de cele din Balcani, erau principate autonome, care aveau diriguitorii lor, elitele lor naţionale, nimeni nu se amesteca în treburile interne, Poarta Otomană cerea doar să se plătească regulat tribut.

Dar la 1812 a fost încălcat principiul suzeranităţii? Putem spune că, într-un fel, turcii ne-au vândut?

De-a lungul secolului al XVIII-lea au avut loc patru războaie ruso-otomane, unele erau ruso-austro-otomane, de fiecare dată Rusia şi Austria erau aliaţi şi se înţelegeau din timp cine şi ce teritorii ocupă. În principiu, de-a lungul secolelor în care ne-am aflat sub suzeranitatea otomană era fie o înţelegere orală, fie una scrisă că turcii trebuiau să ne apere de alte împărăţii. În urma războiului din 1806-1812 parcă eram ocrotiţi de Poarta Otomană, numai că turcii au pierdut atunci. Imperiul Otoman era în decădere, Rusia era însă în plină ascensiune, iar direcţia sud-est Europeană devine, în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, prioritară. Era o luptă între marile puteri pentru împărţirea Europei, iar diplomaţia rusă devenise una dintre cele mai perfide şi mai rafinate de pe tot continentul.

Ce apreciere istorică daţi acestui eveniment? A fost un rapt, o anexare, o ocupaţie, ce a fost?

Toate pe care le-aţi numit. Acest război a purtat un caracter de cucerire şi Rusia a anexat Basarabia prin forţa armelor. În 1812, dacă nu venea pericolul războaielor napoleoniene, nu-i exclus că ruşii ajungeau şi la Constatinopol. Dar fiindcă Napoleon se apropia de graniţele imperiului lor, comandanţii ruşi trebuiau să încheie în grabă pacea şi să retragă întreaga armată de pe teatrul balcanic. Astfel, dacă la începutul negocierilor ei voiau ambele principate române şi hotarul pe Dunăre, treptat îşi reduc din pretenţii. Aşa graniţa dintre cele două imperii s-a negociat mai întâi pe Siret ca, în cele din urmă, comandanţi ruşi să încheie, la 16 mai (stil vechi), la Bucureşti, pacea, în urma căreia hotarul se stabileşte pe Prut.

Ce impact a avut acest eveniment asupra dezvoltării Ţării Moldovei, pentru că cea mai mare parte din teritoriu i-a fost luat?

Secolul al XVIII-lea a fost un dezastru pentru Ţara Moldovei. După patru războaie - 1711, 1736-1739, 1768-1774, 1786-1791, dar şi multiple invazii turceşti şi tătare, Ţara Moldovei a ajuns la o sărăcie cumplită. Sărăcia de astăzi din Moldova de la noi şi din Moldova de dincolo se trage de atunci. Totul are trecut, nu putea să renască ţara aşa din senin. De exemplu, o Turcie care astăzi cunoaşte o ascensiune economică, nu a avut războaie de peste o sute de ani. Dar la noi au fost atâtea confruntări militare, inclusiv cele două războaie mondiale. După 1812, Basarabia devine provincie ţaristă, pe urmă gubernie, sunt lichidate structurile de stat, sunt aduşi funcţionari ţarişti şi imediat este supusă la aceleaşi biruri şi dări, poate şi mai grele decât pe care le avusese pe timpul Imperiului Otoman.

Astăzi, la două secole de la pacea de la Bucureşti, cel mai popular politician din Republica Moldova şi liderul în care oamenii îşi pun cele mai multe speranţe este Vladimir Putin. Înseamnă asta că ruşii ne-au cucerit complet?

Asemenea răspunsuri la sondaje m-au întristat foarte mult. E o realitate tristă care vorbeşte despre o lipsa totală de cultură politică a populaţiei noastre. Din păcate, mulţi nu înţeleg lucruri elementare: că s-a prăbuşit un imperiu, un imperiu al răului, care ne-a adus război, foamete, deportări, colectivizări forţate, deposedări de avere. Nu-mi închipui cum astăzi poate fi văzut bine Putin, cel care susţine că cea mai mare tragedie a secolului al XX-lea a fost destrămarea Uniunii Sovietice, cel care menţine o armată la Nistru.

Ruşii spun că suntem o entitate separată, diferiţi chiar de acei moldoveni de la care ne-au rupt acum două secole. În ce măsură istoricii occidentali cred în această teorie?

Chiar şi oamenii politici şi cei de ştiinţă din Rusia de atunci, dar şi din secolul trecut, erau absolut conştienţi că e un singur popor, că noi suntem români, că vorbim aceeaşi limbă şi avem aceleaşi tradiţii. Iată de exemplu, la 1859, un istoric rus scrie „voievozii români ai Moldovei şi Valahiei" ori la 1918 academicianul rus Berg, geograf şi savant originar de la Tighina, a editat la Peterburg o monografie care se numeşte „Bessarabia". Chiar în introducere, Berg scrie: „Basarabia este populată de români, dar Rusia nu trebuie să scape din mâini această bucată grasă". Desigur că odată cu unirea principatelor de la 1859, Rusia înţelegea că se consolidează un stat român modern şi mai devreme sau mai târziu va vrea să-i unească pe toţi românii care au fost împărţiţi de cele trei imperii. Atunci s-a intensificat propaganda separatistă, moldovenistă. În cercurile înalte ţariste se discuta dacă să se deschidă sau nu şcoli pentru moldoveni. Dacă ar fi deschis şcoli, moldovenii şi-ar fi putut pune întrebări cine sunt ei.

Mai bine îi ţinem proşti...

Mai bine îi ţinem în întunecime. Chiar şi în şcolile bisericeşti de un an - doi, copiii erau învăţaţi să citească şi să scrie slavoneşte ori ruseşte. Nu cumva tirajele abecedarelor să fie prea mari. La începutul secolului al XX-lea, ne-am trezit că avem 90-95% din populaţie analfabetă, oamenii care au rămas închişi în satele lor, izolaţi de oraşe. Chişinăul şi alte târguri aveau o populaţie alogenă, numai nu băştinaşii.

Asta a fost o politică a imperiului?

O politică a imperiului care a continuat şi în perioada sovietică. Din ce cauză satele noastre s-au dezvoltat foarte mult în perioada sovietică? Pentru că nu le dădeau voie oamenilor să se aşeze la oraş. De fapt, această politică era comparabilă cu cea rasistă, segregaţionistă din Africa de Sud. Acolo populaţia băştinaşă de culoare locuia numai în bantustane, numai în zone în care li se rezerva. În oraşe erau numai albii. Acelaşi lucru a fost şi la noi, în Rusia ţaristă, dar şi în timpul sovietic. Deci o politică pentru a menţine oamenii în întuneric şi izolaţi. În schimb, încoace era pompată populaţie din imperiu, aşa-numita clasă muncitoare, în loc să fie pregătiţi muncitori dintre moldoveni şi să absoarbă surplusul de populaţie din sate. Rusia ţaristă a urmărit scopul diluării elementului autohton. În loc să le dea ţăranilor din centru regiunii pământ în sud, au fost aduşi special în sudul Basarabiei străinii, pentru a ne îndepărta de Dunăre şi Marea Neagră.

"Sărăcia de astăzi din Moldova de la noi şi din Moldova de dincolo se trage de la multiplele războaie din secolele XVIII-XIX.

"În loc să fie pregătiţi muncitori dintre moldoveni şi să absoarbă surplusul de populaţie din sate, erau trimişi din imperiu alogeni.

Andrei Eşanu, Istoric

„În Transnistria, la venirea ruşilor, majoritatea erau românii"

„La 1792, când, în urma războiului ruso-otoman, Rusia a anexat teritoriul dintre Bug și Nistru, aici mare majoritate a populaţiei era românească, nu numai moldoveni, dar din toate provinciile românești, și din Maramureș, și din Transilvania, și din Muntenia. Deși acest teritoriu era stăpânit parţial de Hanatul din Crimeea și parţial de Ţara Leșească, marea majoritate erau români", afirmă savantul. „Vă dau un singur exemplu: în satul Rohi, din Dubăsari, (n.r. - astăzi Roghi) oamenii au venit din satul Rohia din Maramureș. Dar câte asemănări de localităţi", mai spune Andrei Eşanu.

„1812 a fost începutul tuturor relelor"

Când le-a fost cel mai bine şi cel mai rău basarabenilor în aceşti 200 de ani?

În general, din cauza numeroaselor războaie care s-au derulat pe acest teritoriu, s-a trăit greu. Nu numai că statul a fost rupt în două, dar şi biserica moldovenească a fost înjumătăţită. Până la 1812, spaţiul acesta făcea parte din Mitropolia Moldovei, în mare parte în subordonarea episcopului de Huşi. Ruşii au instituit o nouă episcopie numită a Chişinăului şi Hotinului, sau a Basarabiei, şi în felul acesta au rupt regiunea de sub jurisdicţia Mitropoliei Moldovei.

De atunci apar şi problemele legate de cele două mitropolii?

În general, toate problemele de mai târziu, că există două limbi, că suntem două popoare. Atunci a fost începutul tuturor relelor. De la 1812 îşi trag obârşia şi discuţiile interminabile din societate, şi lipsa asta de conştiinţă naţională.

Dar când ne-a fost cel mai bine?

Perioada interbelică, atunci era un singur stat, cu un singur popor şi o singură limbă. Începuse să se cristalizeze o viaţă după modele capitaliste dintre cele mai avansate în Europa. Acum se vorbeşte de nostalgia faţă de perioada sovietică, dar toate generaţiile au nostalgiile lor. Unele sunt mai puţin îndreptăţite, altele mai mult. De exemplu, părinţii mei, ţărani din Sculeni, şi-au legat amintirile lor de perioada cea mai frumoasă şi mai avută a vieţii lor, de până la război. Ei, fiind ţărani harnici, au pornit de la două hectare când s-au luat şi către 1940 ajunseseră, prin muncă, la 16 hectare. Aveau 100 de oi, patru boi, patru cai, livadă, pădure. La târg la Sculeni erau cârciumi şi dughene de tot felul. Puteau să-şi cumpere tot ce le dorea inima. De la mama am auzit că există măsline, rodii, portocale, lămâi. Prima dată am văzut o portocală când eram student. Era adusă de la Moscova. Desigur că a exista un progres în perioada sovietică, dar asta a fost mult mai târziu. Când m-am deşteptat, ţin minte că permanent stăteam în casă, ploua, ningea şi era frig şi eu nu aveam cu ce să mă încălţ. Şi în clasa întâi, în 1955, m-am dus desculţ.

Cum ar trebui să fie marcată această dată rotundă?

E un eveniment care a complicat mult lucrurile. Trebuie să-l analizăm obiectiv, aşa cum a fost. Luni, la Academie, va începe o mare conferinţă ştiinţifică. Poate că ar fi trebuit să fie mai multe acţiuni. Adevărul trebuie să ajungă la întreaga populaţie, ca să nu ne trezim ridicându-l în slăvi pe Putin. Ştiţi, chiar şi atunci când aveau loc războaie pe aceste locuri, deseori oamenii îi luau drept domni ai Moldovei pe comandanţii ruşi. Le scriau scrisori, să fie miluiţi, să le confirme proprietăţile.

Un fel de Putin-salvator de astăzi.

Chiar dacă au trecut două secole, observ că în această privinţă nu ne-am mişcat departe. Mă întristează mult că a scăzut interesul tinerilor faţă de carte. Am fost preşedinte la examenele de licenţă la istorie şi am văzut cum a fost promovat un student care mai că nu ştia să citească. Degradează învăţământul superior şi cel preuniversitar. Asta duce la întunecime şi, respectiv, la ideea că Putin este preşedintele Republicii Moldova.

„Hasdeu nu devenea celebru în Rusia ţaristă"

De ce în secolul al XIX-lea, practic, nu am avut intelectualitate locală? Am avut, în schimb, un Hasdeu, un Donici, un Russo care s-au afirmat peste Prut.

Dacă Bogdan Petriceicu Haşdeu, Alecu Rusu, Iacob Stamati, Alexandru Donici nu plecau în Moldova de dincolo, nu deveneau celebri în condiţiile Rusiei ţariste. Asta a fost din cauza că aici nu trebuia să se formeze o intelectualitate. Era un lucru conştient, să nu există o gândire critică.

Dar exista o boierime în această regiune?

A rămas foarte puţină boierime. Cei care aveau moşii aici fie le-au părăsit, fie le-au schimbat cu altele de peste Prut. Multe din moşiile Basarabiei au intrat în posesia unor mari magnaţi funciari ruşi, iar spaţiile libere de la sud au fost împărţite coloniştilor. De fapt, bogăţiile provinciei erau controlate de străini. Era foarte puţină boierime locală. Chiar şi aşa, mai deschideau o şcoală, un spital, îşi trimiteau fiii la învăţătură, cum a fost în cazul lui Stere. Constantin Stere a încercat să înveţe mai departe în Rusia şi chiar să se încadreze în mişcarea democratică, dar colegii lui urmăreau alte scopuri, voiau eliberarea socială. Or, Stere dorea să-şi elibereze poporul său. Spre sfârşitul secolului al XIX-lea, mai mulţi boieri îşi trimiteau copiii la studii.

Şi apoi grupuri de basarabeni merg la studii la Tartu, la Kiev...

Doar astfel a fost posibilă crearea unei elite care să ducă ulterior la mişcarea democratică din Basarabia din 1905-1907, pe urmă la Unirea din 1918. Interesante lucruri: de la Tartu (Estonia), studenţi din Basarabia scriau în România să le fie trimise cărţi. În Basarabia aşa ceva nu se nu admitea. Pe urmă veneau aici împreună cu aceste cărţi. Acelaşi lucru a fost şi după 1956 în perioada sovietică. Noi ne duceam după carte românească la Moscova, la Kiev sau la Odesa.




Profil

Funcţia: academician în Republica Moldova (din 2007) şi membru de onoare al Academiei Române (2011);
Vârsta: 63 de ani;
Decoraţii şi premii: Ordinul „Gloria Muncii" (1996) şi „Ordinul Republicii" (2010). Savantul a luat premii în domeniul ştiinţei în Republica Moldova (1994, 2001), dar a primit distincţii şi din partea Academiei Române (1998, 2010).

Andrei Eşanu este autor a zeci de lucrări, multe fiind scrise în colaborare cu Valentina Eşanu, soţia sa. Pasionat de istoria culturii și civilizaţiei medievale și moderne din sud-estul și estul Europei, savantul a efectuat cercetări în domenii precum istoria politică și relaţiile internaţionale, istoria militară a Ţării Moldovei (sec. XIV-XIX). De asemenea, a dedicat mai multe volume unor personalităţi medievale româneşti (Ştefan cel Mare, Dimitrie Cantemir, Petru Movilă, Nicolae Milescu Spătarul).

Sursa: adevarul.ro

Deznaţionalizarea Bucovinenilor prin îndepărtare de Biserică

Des încercaţi de soartă, Românii ortodocşi din Ucraina au fost călăuziţi permanent de dragostea de neam şi ţară, dar mai presus de toate de iubirea faţă de Dumnezeu.

Odată cu ruperea silnică a Moldovei de Sus din trupul ţării de către Imperiul Habsburgic a început o lungă perioadă de dominaţie habsburgică şi ulterior Austro-Ungară (1775-1918). Eparhia ortodoxă Bucovineană, smulsă şi ea din Mitropolia Moldovei, a fost organizată şi condusă la început de drum de vrednicul episcop Dosoftei Herescu, fiind supusă în cele dogmatice mitropolitului Sârb de la Karlovitz.

Alogenii care au venit ulterior în acest colţ de rai s-au legat şi au rămas ataşaţi sufleteşte de frumuseţile naturii şi ale trăirii creştin-ortodoxe Româneşti, găsind aici un climat extrem de tolerant. Mai mult, Rutenii greco-catolici imigranţi din Galiţia în Bucovina, au trecut la credinţa ortodoxă orientală a populaţiei Româneşti.

De-a lungul timpului, sprijiniţi de autorităţile imperiale de la Viena, numărul Rutenilor (Ucrainenilor) a sporit considerabil, câştigând tot mai multă influenţă în Biserica Ortodoxă Românească din Bucovina, fiind încurajaţi de cancelaria aulică să folosească abuziv Fondul bisericesc constituit din daniile Voievozilor şi boierilor Moldoveni. Treptat, Ucrainenii şi-au impus limba în săvârşirea slujbelor religioase în oraşele şi satele Româneşti din Bucovina, samavolnicie care reprezintă un răspuns la toleranţa şi credinţa ortodoxă ale băştinaşilor Români.

În perioada României Reîntregite (1918-1940), Românii ortodocşi Bucovineni, organizaţi canonic şi religios din anul 1873, în cadrul Mitropoliei Bucovinei şi Dalmaţiei, au renunţat la cele două episcopii sufragane Sârbe, cerând (re)unificarea religioasă cu Biserica Ortodoxă Română. Aceasta din urmă a recunoscut autonomia Mitropoliei Bucovinei şi a luat-o sub oblăduirea sa.

Ortodoxia – numai în limba Ucraineană

Sub ocupaţie sovietică (1944-1991), nordul Bucovinei şi al Maramureşului, ţinutul Herţa şi sudul Basarabiei (regiunea Odesa) au fost încorporate cu forţa în R.S.S. Ucraineană, la indicaţia expresă a lui Stalin, care, astfel, transfera la Kiev responsabilitatea Pactului Ribbentrop-Molotov. Mitropolia Bucovinei, aflată în componenţa Bisericii Ortodoxe Române, a fost desfiinţată de autorităţile sovietice, în locul ei funcţionând o simplă eparhie în cadrul Bisericii Ortodoxe Ucrainene, subordonată canonic Patriarhiei Ruse.

De la iadul regimului comunist şi până la "revoluţia portocalie" românii din Ucraina au fost supuşi unui proces sălbatic de deznaţionalizare şi asimilare, fiind loviţi în principal în credinţă, prin eliminarea treptată a spiritualităţii ortodoxe din viaţa şi conştiinţa lor naţională.

Astăzi, Ortodoxia Românescă din Bucovina de Nord se află într-o situaţie dramatică. În prezent, în acest teritoriu strămoşesc îşi desfăşoară activitatea dumnezeiască, în condiţii vitrege, peste 110 parohii ortodoxe Româneşti, aflate sub jurisdicţia canonică a mitropoliei Ucrainene de la Cernăuţi, obedientă Patriarhiei Ruse.

ÎPS Onufrie, mitropolitul pro-moscovit de la Cernăuţi, practică o politică vădit antiromânească şi antieuropeană, persecutându-i pe clericii Români care cer cu insistenţă, conform drepturilor fundamentale ale omului şi comunităţilor etnice, oficierea serviciului religios în limba maternă. Obligaţi să săvârşească sfintele slujbe în limba Ucraineană, în mediul urban, au obţinut concesia la sate, unde credinţa este mai puternic înrădăcinată în viaţa şi sufletul omului decât la oraş, ca să oficieze ocazional şi în limba Română.

Ştefan Rotaru, membru al Societăţii pentru Cultură şi Literatură Română din Bucovina, atrăgea atenţia că preoţii şi enoriaşii ortodocşi Români trec prin mari dificultăţi, având nevoie de cărţi bisericeşti, obiecte de cult, literatură clasică în limba maternă pentru copii Români care frecventează şcolile duminicale (înfiinţate şi întreţinute cu greu de clericii Români), precum şi de bani pentru renovarea lăcaşelor de cult.

Mitropolitul, împotriva Românilor

ÎPS Onufrie a dispus însă categoric ca prelaţii şi credincioşii Români să nu mai primească literatură religioasă, cărţi de cult, materiale pentru biserici, veşminte, publicaţii sau orice alt sprijin din România, ameninţându-i cu sancţiuni canonice şi administrative, inclusiv cu anatema şi caterisirea pe cei care nu se vor conforma acestei hotărâri.

Clericii Români (printre care protopopul Covalciuc din Storojineţ, Pr. Vasile Cuciurean din Pătrăuţii de Sus, Pr. Vasile Paulenco din Hliboca, Pr. Vasile din Crasna) sunt indignaţi de faptul că atât autorităţile Ucrainene laice şi religioase, interzic sistematic legăturile fireşti, cultural-spirituale, ale Românilor Bucovineni cu Biserica Ortodoxă Română, ajungându-se până la "deturnarea" unor importante fonduri de carte religioasă provenite din patria mamă.

În sudul Basarabiei, încorporat regiunii Odesa, preoţii şi enoriaşii aparţinând Mitropoliei Basarabiei sunt ameninţaţi cu moartea şi prigoana, iar bisericile profanate, de către persoane instigate de clericii pro-moscoviţi, sub ochii îngăduitori ai autorităţilor locale. Declaraţiile lui Vasile Iordăchescu, epitropul bisericii "Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel" din Hagi-Curda, prezent în luna mai la Bucureşti pentru a cere ajutorul financiar şi binecuvântarea Patriarhiei Române pentru refacerea lăcaşului de cult din localitate ori pentru construirea unei biserici de lemn, confirmă ceea ce se întâmplă aproape zilnic în spaţiul Românesc de dincolo de Prut.

Pentru a descuraja afirmarea credinţei ortodoxe strămoşeşti, element fundamental al conştiinţei colective a Românilor Bucovineni, mitropolitul Onufrie practică o politică discriminatorie faţă de candidaţii Români la preoţie, aceştia fiind selecţionaţi doar prin prisma obedienţei faţă de ortodoxia slavă. Astfel, Bucovinenii din ţara vecină care au absolvit instituţiile teologice din România (ca bursieri ai statului român) şi s-au întors în localităţile de baştină pentru fi hirotoniţi preoţi, sunt numiţi în funcţii administrative în cadrul eparhiei cernăuţene. Mulţi dintre ei sunt menţinuţi în posturi care nu au nici o legătură cu pregătirea lor religioasă (paznici, muncitori, simpli şoferi) pentru ca din perspectiva şanselor nule de afirmare să renunţe la vocaţia preoţească.

Cei care se dovedesc fideli ortodoxiei slave şi mitropolitului Onufrie sunt hirotoniţi, după stagii de cercetare aidoma tunderii în monahism (între doi şi cinci ani), doar în parohiile cu populaţie majoritar Ucraineană.

Preoţii ortodocşi Români sînt ţintele ultranaţionaliştilor Ucrainieni

Activitatea preoţilor Români întru apărarea ortodoxiei Româneşti este criticată cu ură de publicaţii naţionaliste Ucrainene, cum ar fi "Ceas", "Tzerkalo Tejdnia", "Doba", "Molodâi Bucovineţ" şi "Curierul de Cernăuţi", nelipsind îndemnurile voalate la conflict interetnic.

Biserica Ortodoxă Română este învinuită în permanenţă de "planuri expansioniste" în Bucovina de Nord, de "Românizare forţată" şi "imixtiune în teritoriul canonic al ortodoxiei slave", provocări la care Patriarhia Română a răspuns, în spiritul toleranţei creştine, cu promovarea principiilor fundamentale ale democraţiei şi stabilităţii.

Cererile repetate ale preoţilor şi organizaţiilor Româneşti din Bucovina de Nord de constituire a Vicariatului Ortodox Român la Cernăuţi, sunt calificate drept încercări de dezbinare a Bisericii Ortodoxe Ucrainene, dependente de Moscova, ameninţată concomitent cu expansiunea Bisericii Ortodoxe Române şi de pretenţiile unificatoare ale "schismaticei Patriarhii de la Kiev".

Pr. Gheorghe Calancea, protopop de Rădăuţi, trage un ultim semnal de alarmă, previzionând că dacă va fi ratat şi acest "moment prielnic" (în condiţiile în care se preconizeză recunoşterea autocefaliei Bisericii Ortodoxe Ucrainiene, sub jurisdicţia Patriarhiei de la Kiev, pentru care şi-ar fi dat acordul chiar şi Patriarhul Ecumenic de Constantinopol, Bartolomeu) reconstituirea Ortodoxiei Române la Cernăuţi va deveni un deziderat greu de îndeplinit.

Socotim că autorităţile de stat şi religioase Române au datoria de a nu-i uita pe fraţii noştri din Ucraina şi au misiunea de a salva de la înstrăinare aceste mădulare al trupului eclesial şi naţional. Orice întârziere, indiferent de motivaţia ei, constituie o gravă eroare a forurilor diriguitoare de la Bucureşti, cu urmări greu cuantificabile în anii ce vor veni, când în Europa trebuie să intrăm uniţi în spirit, în credinţă şi în comuniunea de idei.

Pr. Prof. Radu Ilaş

Sursa: www.romfest.org

VIOLAREA DREPTURILOR MINORITĂŢII ROMÂNE DIN BUCOVINA DE NORD (UCRAINA)

Istoria Bucovinei de Nord

* Generalitãti

Pânã în 1940, Bucovina de Nord era o provincie Româneascã . Ca urmare a rusinosului pact Ribbentrop - Molotov, încheiat între Germania hitleristã si Rusia stalinistã, Bucovina de Nord a fost anexatã cu forta de Uniunea Sovieticã în 28 iunie 1940. In 1991 când s-a destrãmat URSS, Bucovina a rãmas în componenta Ucrainei, din care face parte si în prezent.

Bucovina de Nord a carei capitalã este Cernãuti (Tchernovtsy în ucraineanã) este o provincie cu majoritate Româneascã. In Ucraina trãiesc astãzi l.000.000 de Români, iar în Bucovina aproximativ 500.000 de Români. În Bucovina de Nord existã si astãzi numeroase localitãti cu populatie compactã Româneascã, precum Adâncata (Luboka), Budinet, Crasna (Krasnoilsk), Ciudei, Igesti, Pãtrãutii de Sus, Pãtrãutii de Jos, Tinutul Herta, etc.

* Bucovina de Nord in timpul ocupatiei sovietice

In timpul teribilei perioade staliniste, zeci de mii de Români au fost deportati în Siberia, Kazastan, etc. ca sã li se piardã urma. Au fost urcati cu forta în vagoane de cãrbuni si nu li se asigurau nici cele mai elementare conditii de viatã, fiind tratati mai rãu ca animalele.

In perioada ocupatiei sovietice, Rusii au dus o intensã politicã de rusificare si anti-Româneascã în Bucovina de Nord, menitã sã înãbuse sentimentele nationale Romãnesti. Alfabetul român a fost înlocuit cu cel chirilic, limba Românã a devenit limba Moldoveneascã, iar Românii erau numiti de acum încolo Moldoveni. Denumirile de localitãti au devenit Rusesti, de pildã Crasna a devenit Krasnoilsk, Ciujdei - Mejdurecic, Cernãuti - Tchernovtsy, etc. Si aceasta, în scopul de a înlãtura orice gând de apartenentã la România, patria mama. Limba Românã a fost înlocuitã cu limba Rusã în administratie, care a devenit limba oficialã.

In ultima perioadã a ocupatiei sovietice, în timpul lui Gorbaciov, a domnit o anumitã tolerantã fatã de minoritãti, ceea ce a permis Românilor de a se exprima si de a pune în valoare cultura si traditiile Românesti.

Dar în l decembrie 1991, Ucraina se desprinde din Uniunea Sovieticã si obtine independenta. De acum încolo, Bucovina de Nord face parte oficial din Ucraina, în timp ce Bucovina de Sud rãmâne în continuare în România.


Violarea drepturilor minoritatii Române din Ucraina

Incepând cu 1991, Ucraina duce o politicã de ucrainizare fortatã în Bucovina de Nord, mai ales în domeniul culturii si al învãtãmantului. Este vorba în principal de violarea drepturilor minoritãtii Românesti pe de o parte si pe de altã parte de violarea drepturilor omului în general, aceasta dovedind din plin ca nu existã o adevãratã democratie în Ucraina. Ca orice minoritate, Romãnii din Ucraina ar trebui sa aibã dreptul la prezervarea si protejarea identitãtii distincte culturale, etnice si lingvistice, ceea ce nu se întâmplã de loc în Ucraina. De altfel, numãrul crescând de solicitanti de azil provenind din Ucraina, în majoritate Români, dovedeste din plin acest lucru. Este vorba de un adevãrat genocid cultural, social si politic. Iatã o enumerare succintã a violãrii drepturilor minoritãtii Românesti din Ucraina :

Numãrul insuficient de scoli în limba Românã , în raport cu numãrul crescând al populatiei de origine Românã. Dacã scolile primare sunt mai numeroase, în schimb e o mare lipsã de licee de limba Românã. Autoritãtile Ucrainene înearcã sã închidã chiar si putinele scoli existente.

Nivelul învãtãmântului în limba Românã este foarte scãzut, cãci lipsesc cu acuitate cadrele calificate. Majoritatea cadrelor didactice sunt fãrã diplomã. Putinii profesori care au obtinut diplome în România, nu pot sã predea în scolile Românesti, cãci diplomele lor nu sunt recunoscute în Ucraina. Nivelul cunostintelor elevilor din scolile Românesti este redus iar elevii din aceste scoli nu pot concura cu cei din scolile Ucrainene. Scolile Românesti nu sunt competitive si de altfel multi Români sunt obligati sã-si dea copiii le scolile Ucrainene, pentru a asigura reusita copiilor lor în scolile superioare. In schimb, în scolile Ucrainene, situatia e mai bunã, cãci învãtãmantul Ucrainean primeste mai multe mijloace financiare de la stat. Statul Ucrainean încearcã prin toate mijloacele sã compromitã învâtâmântul în limba Românã si cu timpul sã-l facã sã disparã.

Starea materialã jalnicã a scolilor Românesti. Statul ucrainean nu acordã deloc subsidii scolilor Românesti. Ele sunt foarte vechi, unele datând încã din perioada Austro-Ungarã, sunt neîntretinute, insalubre, cãci banii lipsesc cu desãvârsire. Multi copii se îmbolnãvesc de tuberculozã, difterie, hepatitã.

Neplata cadrelor didactice din scolile Române de peste doi ani, acesta fiind un mijloc depresiune materialã. Multi profesori, învãtãtori neavând din ce trãi sunt obligati sã-si pãrãseascã profesia sau chiar si tara.

Imposibilitatea elevilor Români de a-si continua studiile la nivel superior, cãci pentru ei nu existã “locuri”. Putinii elevi care reusesc sã se strecoare mai departe, au trebuit sã plãteascã mari sume de bani ca sã-si “cumpere” locul, lucru inaccesibil pentru marea majoritate.

Pierderea traditiilor culturale Românesti. In scolile Românesti se învatã de acum încolo cântecele, dansurile si obiceiurile Ucrainene în loc de cele Românesti. Punerea în valoare a folclorului Românesc, atât de bogat si de diversificat este interzisã. Copiii nu mai sunt educati în spiritul atasamentului la valorile traditionale Românesti.

Intimidarea sistematicã a profesorilor care predau în scolile Românesti, ca sã-i oblige sã renunte la postul de dascãl în scolile Românesti. Existenta unui “dosar” precum si desele convocãri la raion, supunerea lor periodicã la adevãrate “interogatorii”, constituie adevãrate pietre de încercare pentru profesorii Români.

Incercarea autoritãtilor Ucrainene de a interzice legãturile intelectualilor Români din Ucraina cu cei din România sau Republica Moldova. Astfel, sunt interzise abonamentele la presa din România si Republica Moldova, lucru care era tolerat chiar si în timpul ocupatiei sovietice.

Inegalitatea economicã. Este bãtãtor la ochi sã vezi cã toate posturile cheie din economie sunt ocupate de cãtre Ucraineni. Un Român din Ucraina nu poate avea acces la un post de conducere în economie, lui nu i se permite sa fie un bun sef de intreprindere sau un comerciant cinstit. Românii sunt împiedecati prin toate mijloacele sã dobândeascã o bunã situatie economicã, sunt marginalizati. Situatia e si mai criticã cu muncitorii Români. Fie cã sunt concediati cu prioritate din intreprinderi, fie cã nu sunt acceptati sã lucreze, ei sunt obligati sã se descurce pe cont propriu, majoritatea fiiind obligati sã emigreze, din lipsã de perspectivã. Orice tentative de privatizare este anihilatã pe loc, când e vorba de Români. Românii sunt « uitati » cel mai adesea când e vorba sã li se repartizeze spre cumpãrare unelte agricole, seminte, masini industriale.

Neplata salariilor medicilor Români, neplata pensiilor pensionarilor Români, neplata alocatiilor familiilor de Români cu multi copii.

Românii sunt considerati “venetici” adicã veniti din alte pãrti, pe propriul lor pãmant. “Daloi” li se spune Românilor, adicã : “Plecati din Ucraina. Ucraina e a Ucrainenilor !”. Ucrainenii sunt reputati prin lipsa lor de tolerantã fatã de minoritãti, prin nationalismul lor excesiv, prin brutalitatea lor.

Lipsa democratiei în Ucraina se conjugã cu un regim de tip banditesc. Libertatea persoanei nu e de loc garantatã.Numeroasele disparitii de femei, copii, barbate de origine Românã confirmã acest lucru.

Mafia Ucraineanã în cârdãsie cu autoritãtile Ucrainene vizeazã în principal pe Români. Aici intervine marea durere a Românului. Câci de îndatã ce începe sã prospere, sã initieze o afacere, mafia Ucraineanã intervine prompt si paralizeazã orice tentativã de ridicare a Românului Ucrainean. Iar dacã are curajul sã se plângã la autoritãti, el riscã sã nu mai vadã rãsãritul soarelui. Mafia Ucraineanã actioneazã la toate nivelele societãtii. Ea e la curent cu tot ce se întâmplã. Pretinderea de sume imense pe nedrept, arderea caselor, rãpiri de persoane, atacuri armate, agresiuni, intimidãri, etc. sunt numai câteva din metodele folosite de mafia Ucraineanã. Presiunea exercitatã asupra Românilor n-are egal decât pasivitatea autoritãtilor politienesti când e vorba de Români.

Lipsa mass-mediei în limba Românã. Cernãuti, capitala, are propriul post de radio si televiziune. Si desi are o majoritate de populatie Româneascã, din 14 ore de program, doar o orã transmite în limba Românã. Calitatea e mediocrã, programul e fãcut de cãtre non-profesionisti. Mai strigãtor la cer încã, e cã Polonezii din Ucraina n-au nici radio si nici televiziune în limba lor. Se vede clar discriminarea practicatã de Ucraina fatã de minoritãtile sale si mai ales fatã de minoritatea Româneascã care în plus se afã pe propriul ei pãmânt, iar nu pe pãmânt strãin ca celelelate minoritãti. Scopul principal al autoritãtilor Ucrainene e sã asimileze fortat celelalte populatii care trãiesc în Ucraina.

Nu existã o tipografie în limba Românã.

Românii din Bucovina de Nord nu au nici mãcar un teatru în limba Românã, în ciuda demersurilor fãcute.

Lipsa catedrei de limba Românã în cadrul Universitãtii din Cernãuti. Intimidarea sistematicã a postulantilor la acest post, si imposibilitatea fizicã de a-l ocupa, a dus în cele din urmã la desfiintarea lui, lucru scontat de autoritãti.

In multe sate Romãnesti cu populatie compactã Romãneascã nu existã medici Români sau care sã vorbeascã Româneste.

In armatã, soldatii Români sunt bãtuti cu cruzime, fie de superiorii lor, fie de colegii lor Ucraineni, pe motivul apartenentei etnice. Deseori, ei devin depresivi, ori evadeazã din armatã, nemaiputând suporta batjocura si nedreptatea. Multi dintre ei când se întorc acasã, suferã de un handicap fizic sau psihic, datoritã bãtãilor din armatã.

Discriminarea politicã, nerespectarea alegerilor libere. Deputatii de origine Romãnã nu pot obtine un numãr suficient de voturi, din cauza falsificãrii urnelor. Existã un singur deputat Român în Parlamentul Ucrainean, asa-zis democrat, dl. Popescu Gheorghe si aceasta dupã o luptã înversunatã. El a primit numeroase amenintãri cu moartea si s-au înregistrat mai multe atentate împotriva lui.

Dacã în timpul puterii sovietice, era marcatã originea Românã atât în certificatul de nastere cât si în cartea de identitate, acum a dispãrut orice mentiune referitor la etnie.

Profanarea mormintelor Românesti reprezintã cea mai mare lipsã de respect fatã de cei dispãruti.

Abuzurile autoritãtilor politienesti si judiciare, domnia liberului arbitru când e vorba de apãrarea drepturilor Românilor n-au egal. Românii nu sunt apãrati de fortele politienesti si nu pot sa-si valorifice drepturile în justitie. In plus, ei sunt acuzati pe nedrept pentru fapte ce nu le-au fãcut si trebuie sã plãteascã mari sume de bani ca sã se disculpe.

Desi Ucraina a ratificat Tratatul cu România în 1997, prin care s-a angajat sa respecte drepturile minoritãtii Românesti, libertãtile lor culturale, etnice si lingvistice, în fapt minoritatea Românã e obijduitã si suferintele ei sunt fãrã numãr. Romãnii din Ucraina sunt obligati sa ia calea exilului si Europa Occidentalã se vede debordatã de valul de azilanti Români.


Concluzie

Se desprinde clar din expunerea de mai sus MARGINALIZAREA SI NERESPECTAREA DREPTURILOR ROMANILOR DIN UCRAINA. Românii nu au nici un drept în Ucraina. Din cauza discriminãrilor si inegalitãtilor economice, sociale si politice, Românii din Bucovina de Nord sunt obligati fie sã emigreze în masã, fie sã se lase asimilati de cãtre Ucraineni, adicã sã renunte la identitatea nationalã. Sate întregi precum Broscãuti (schimbat în Broschipti), Mihalcea au fost ucrainizate. Procesul a fost simplu. S-a schimbat numele localitãtilor si s-au închis scolile Românesti. Iar cei care nu se lasã asimilati sau nu iau calea pribegiei, se vãd confruntati cu cele mai atroce persecutii si inechitãti.

Aurelia Dima, Bruxelles, 15 august 2000