Deznaţionalizarea Bucovinenilor prin îndepărtare de Biserică

Des încercaţi de soartă, Românii ortodocşi din Ucraina au fost călăuziţi permanent de dragostea de neam şi ţară, dar mai presus de toate de iubirea faţă de Dumnezeu.

Odată cu ruperea silnică a Moldovei de Sus din trupul ţării de către Imperiul Habsburgic a început o lungă perioadă de dominaţie habsburgică şi ulterior Austro-Ungară (1775-1918). Eparhia ortodoxă Bucovineană, smulsă şi ea din Mitropolia Moldovei, a fost organizată şi condusă la început de drum de vrednicul episcop Dosoftei Herescu, fiind supusă în cele dogmatice mitropolitului Sârb de la Karlovitz.

Alogenii care au venit ulterior în acest colţ de rai s-au legat şi au rămas ataşaţi sufleteşte de frumuseţile naturii şi ale trăirii creştin-ortodoxe Româneşti, găsind aici un climat extrem de tolerant. Mai mult, Rutenii greco-catolici imigranţi din Galiţia în Bucovina, au trecut la credinţa ortodoxă orientală a populaţiei Româneşti.

De-a lungul timpului, sprijiniţi de autorităţile imperiale de la Viena, numărul Rutenilor (Ucrainenilor) a sporit considerabil, câştigând tot mai multă influenţă în Biserica Ortodoxă Românească din Bucovina, fiind încurajaţi de cancelaria aulică să folosească abuziv Fondul bisericesc constituit din daniile Voievozilor şi boierilor Moldoveni. Treptat, Ucrainenii şi-au impus limba în săvârşirea slujbelor religioase în oraşele şi satele Româneşti din Bucovina, samavolnicie care reprezintă un răspuns la toleranţa şi credinţa ortodoxă ale băştinaşilor Români.

În perioada României Reîntregite (1918-1940), Românii ortodocşi Bucovineni, organizaţi canonic şi religios din anul 1873, în cadrul Mitropoliei Bucovinei şi Dalmaţiei, au renunţat la cele două episcopii sufragane Sârbe, cerând (re)unificarea religioasă cu Biserica Ortodoxă Română. Aceasta din urmă a recunoscut autonomia Mitropoliei Bucovinei şi a luat-o sub oblăduirea sa.

Ortodoxia – numai în limba Ucraineană

Sub ocupaţie sovietică (1944-1991), nordul Bucovinei şi al Maramureşului, ţinutul Herţa şi sudul Basarabiei (regiunea Odesa) au fost încorporate cu forţa în R.S.S. Ucraineană, la indicaţia expresă a lui Stalin, care, astfel, transfera la Kiev responsabilitatea Pactului Ribbentrop-Molotov. Mitropolia Bucovinei, aflată în componenţa Bisericii Ortodoxe Române, a fost desfiinţată de autorităţile sovietice, în locul ei funcţionând o simplă eparhie în cadrul Bisericii Ortodoxe Ucrainene, subordonată canonic Patriarhiei Ruse.

De la iadul regimului comunist şi până la "revoluţia portocalie" românii din Ucraina au fost supuşi unui proces sălbatic de deznaţionalizare şi asimilare, fiind loviţi în principal în credinţă, prin eliminarea treptată a spiritualităţii ortodoxe din viaţa şi conştiinţa lor naţională.

Astăzi, Ortodoxia Românescă din Bucovina de Nord se află într-o situaţie dramatică. În prezent, în acest teritoriu strămoşesc îşi desfăşoară activitatea dumnezeiască, în condiţii vitrege, peste 110 parohii ortodoxe Româneşti, aflate sub jurisdicţia canonică a mitropoliei Ucrainene de la Cernăuţi, obedientă Patriarhiei Ruse.

ÎPS Onufrie, mitropolitul pro-moscovit de la Cernăuţi, practică o politică vădit antiromânească şi antieuropeană, persecutându-i pe clericii Români care cer cu insistenţă, conform drepturilor fundamentale ale omului şi comunităţilor etnice, oficierea serviciului religios în limba maternă. Obligaţi să săvârşească sfintele slujbe în limba Ucraineană, în mediul urban, au obţinut concesia la sate, unde credinţa este mai puternic înrădăcinată în viaţa şi sufletul omului decât la oraş, ca să oficieze ocazional şi în limba Română.

Ştefan Rotaru, membru al Societăţii pentru Cultură şi Literatură Română din Bucovina, atrăgea atenţia că preoţii şi enoriaşii ortodocşi Români trec prin mari dificultăţi, având nevoie de cărţi bisericeşti, obiecte de cult, literatură clasică în limba maternă pentru copii Români care frecventează şcolile duminicale (înfiinţate şi întreţinute cu greu de clericii Români), precum şi de bani pentru renovarea lăcaşelor de cult.

Mitropolitul, împotriva Românilor

ÎPS Onufrie a dispus însă categoric ca prelaţii şi credincioşii Români să nu mai primească literatură religioasă, cărţi de cult, materiale pentru biserici, veşminte, publicaţii sau orice alt sprijin din România, ameninţându-i cu sancţiuni canonice şi administrative, inclusiv cu anatema şi caterisirea pe cei care nu se vor conforma acestei hotărâri.

Clericii Români (printre care protopopul Covalciuc din Storojineţ, Pr. Vasile Cuciurean din Pătrăuţii de Sus, Pr. Vasile Paulenco din Hliboca, Pr. Vasile din Crasna) sunt indignaţi de faptul că atât autorităţile Ucrainene laice şi religioase, interzic sistematic legăturile fireşti, cultural-spirituale, ale Românilor Bucovineni cu Biserica Ortodoxă Română, ajungându-se până la "deturnarea" unor importante fonduri de carte religioasă provenite din patria mamă.

În sudul Basarabiei, încorporat regiunii Odesa, preoţii şi enoriaşii aparţinând Mitropoliei Basarabiei sunt ameninţaţi cu moartea şi prigoana, iar bisericile profanate, de către persoane instigate de clericii pro-moscoviţi, sub ochii îngăduitori ai autorităţilor locale. Declaraţiile lui Vasile Iordăchescu, epitropul bisericii "Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel" din Hagi-Curda, prezent în luna mai la Bucureşti pentru a cere ajutorul financiar şi binecuvântarea Patriarhiei Române pentru refacerea lăcaşului de cult din localitate ori pentru construirea unei biserici de lemn, confirmă ceea ce se întâmplă aproape zilnic în spaţiul Românesc de dincolo de Prut.

Pentru a descuraja afirmarea credinţei ortodoxe strămoşeşti, element fundamental al conştiinţei colective a Românilor Bucovineni, mitropolitul Onufrie practică o politică discriminatorie faţă de candidaţii Români la preoţie, aceştia fiind selecţionaţi doar prin prisma obedienţei faţă de ortodoxia slavă. Astfel, Bucovinenii din ţara vecină care au absolvit instituţiile teologice din România (ca bursieri ai statului român) şi s-au întors în localităţile de baştină pentru fi hirotoniţi preoţi, sunt numiţi în funcţii administrative în cadrul eparhiei cernăuţene. Mulţi dintre ei sunt menţinuţi în posturi care nu au nici o legătură cu pregătirea lor religioasă (paznici, muncitori, simpli şoferi) pentru ca din perspectiva şanselor nule de afirmare să renunţe la vocaţia preoţească.

Cei care se dovedesc fideli ortodoxiei slave şi mitropolitului Onufrie sunt hirotoniţi, după stagii de cercetare aidoma tunderii în monahism (între doi şi cinci ani), doar în parohiile cu populaţie majoritar Ucraineană.

Preoţii ortodocşi Români sînt ţintele ultranaţionaliştilor Ucrainieni

Activitatea preoţilor Români întru apărarea ortodoxiei Româneşti este criticată cu ură de publicaţii naţionaliste Ucrainene, cum ar fi "Ceas", "Tzerkalo Tejdnia", "Doba", "Molodâi Bucovineţ" şi "Curierul de Cernăuţi", nelipsind îndemnurile voalate la conflict interetnic.

Biserica Ortodoxă Română este învinuită în permanenţă de "planuri expansioniste" în Bucovina de Nord, de "Românizare forţată" şi "imixtiune în teritoriul canonic al ortodoxiei slave", provocări la care Patriarhia Română a răspuns, în spiritul toleranţei creştine, cu promovarea principiilor fundamentale ale democraţiei şi stabilităţii.

Cererile repetate ale preoţilor şi organizaţiilor Româneşti din Bucovina de Nord de constituire a Vicariatului Ortodox Român la Cernăuţi, sunt calificate drept încercări de dezbinare a Bisericii Ortodoxe Ucrainene, dependente de Moscova, ameninţată concomitent cu expansiunea Bisericii Ortodoxe Române şi de pretenţiile unificatoare ale "schismaticei Patriarhii de la Kiev".

Pr. Gheorghe Calancea, protopop de Rădăuţi, trage un ultim semnal de alarmă, previzionând că dacă va fi ratat şi acest "moment prielnic" (în condiţiile în care se preconizeză recunoşterea autocefaliei Bisericii Ortodoxe Ucrainiene, sub jurisdicţia Patriarhiei de la Kiev, pentru care şi-ar fi dat acordul chiar şi Patriarhul Ecumenic de Constantinopol, Bartolomeu) reconstituirea Ortodoxiei Române la Cernăuţi va deveni un deziderat greu de îndeplinit.

Socotim că autorităţile de stat şi religioase Române au datoria de a nu-i uita pe fraţii noştri din Ucraina şi au misiunea de a salva de la înstrăinare aceste mădulare al trupului eclesial şi naţional. Orice întârziere, indiferent de motivaţia ei, constituie o gravă eroare a forurilor diriguitoare de la Bucureşti, cu urmări greu cuantificabile în anii ce vor veni, când în Europa trebuie să intrăm uniţi în spirit, în credinţă şi în comuniunea de idei.

Pr. Prof. Radu Ilaş

Sursa: www.romfest.org

VIOLAREA DREPTURILOR MINORITĂŢII ROMÂNE DIN BUCOVINA DE NORD (UCRAINA)

Istoria Bucovinei de Nord

* Generalitãti

Pânã în 1940, Bucovina de Nord era o provincie Româneascã . Ca urmare a rusinosului pact Ribbentrop - Molotov, încheiat între Germania hitleristã si Rusia stalinistã, Bucovina de Nord a fost anexatã cu forta de Uniunea Sovieticã în 28 iunie 1940. In 1991 când s-a destrãmat URSS, Bucovina a rãmas în componenta Ucrainei, din care face parte si în prezent.

Bucovina de Nord a carei capitalã este Cernãuti (Tchernovtsy în ucraineanã) este o provincie cu majoritate Româneascã. In Ucraina trãiesc astãzi l.000.000 de Români, iar în Bucovina aproximativ 500.000 de Români. În Bucovina de Nord existã si astãzi numeroase localitãti cu populatie compactã Româneascã, precum Adâncata (Luboka), Budinet, Crasna (Krasnoilsk), Ciudei, Igesti, Pãtrãutii de Sus, Pãtrãutii de Jos, Tinutul Herta, etc.

* Bucovina de Nord in timpul ocupatiei sovietice

In timpul teribilei perioade staliniste, zeci de mii de Români au fost deportati în Siberia, Kazastan, etc. ca sã li se piardã urma. Au fost urcati cu forta în vagoane de cãrbuni si nu li se asigurau nici cele mai elementare conditii de viatã, fiind tratati mai rãu ca animalele.

In perioada ocupatiei sovietice, Rusii au dus o intensã politicã de rusificare si anti-Româneascã în Bucovina de Nord, menitã sã înãbuse sentimentele nationale Romãnesti. Alfabetul român a fost înlocuit cu cel chirilic, limba Românã a devenit limba Moldoveneascã, iar Românii erau numiti de acum încolo Moldoveni. Denumirile de localitãti au devenit Rusesti, de pildã Crasna a devenit Krasnoilsk, Ciujdei - Mejdurecic, Cernãuti - Tchernovtsy, etc. Si aceasta, în scopul de a înlãtura orice gând de apartenentã la România, patria mama. Limba Românã a fost înlocuitã cu limba Rusã în administratie, care a devenit limba oficialã.

In ultima perioadã a ocupatiei sovietice, în timpul lui Gorbaciov, a domnit o anumitã tolerantã fatã de minoritãti, ceea ce a permis Românilor de a se exprima si de a pune în valoare cultura si traditiile Românesti.

Dar în l decembrie 1991, Ucraina se desprinde din Uniunea Sovieticã si obtine independenta. De acum încolo, Bucovina de Nord face parte oficial din Ucraina, în timp ce Bucovina de Sud rãmâne în continuare în România.


Violarea drepturilor minoritatii Române din Ucraina

Incepând cu 1991, Ucraina duce o politicã de ucrainizare fortatã în Bucovina de Nord, mai ales în domeniul culturii si al învãtãmantului. Este vorba în principal de violarea drepturilor minoritãtii Românesti pe de o parte si pe de altã parte de violarea drepturilor omului în general, aceasta dovedind din plin ca nu existã o adevãratã democratie în Ucraina. Ca orice minoritate, Romãnii din Ucraina ar trebui sa aibã dreptul la prezervarea si protejarea identitãtii distincte culturale, etnice si lingvistice, ceea ce nu se întâmplã de loc în Ucraina. De altfel, numãrul crescând de solicitanti de azil provenind din Ucraina, în majoritate Români, dovedeste din plin acest lucru. Este vorba de un adevãrat genocid cultural, social si politic. Iatã o enumerare succintã a violãrii drepturilor minoritãtii Românesti din Ucraina :

Numãrul insuficient de scoli în limba Românã , în raport cu numãrul crescând al populatiei de origine Românã. Dacã scolile primare sunt mai numeroase, în schimb e o mare lipsã de licee de limba Românã. Autoritãtile Ucrainene înearcã sã închidã chiar si putinele scoli existente.

Nivelul învãtãmântului în limba Românã este foarte scãzut, cãci lipsesc cu acuitate cadrele calificate. Majoritatea cadrelor didactice sunt fãrã diplomã. Putinii profesori care au obtinut diplome în România, nu pot sã predea în scolile Românesti, cãci diplomele lor nu sunt recunoscute în Ucraina. Nivelul cunostintelor elevilor din scolile Românesti este redus iar elevii din aceste scoli nu pot concura cu cei din scolile Ucrainene. Scolile Românesti nu sunt competitive si de altfel multi Români sunt obligati sã-si dea copiii le scolile Ucrainene, pentru a asigura reusita copiilor lor în scolile superioare. In schimb, în scolile Ucrainene, situatia e mai bunã, cãci învãtãmantul Ucrainean primeste mai multe mijloace financiare de la stat. Statul Ucrainean încearcã prin toate mijloacele sã compromitã învâtâmântul în limba Românã si cu timpul sã-l facã sã disparã.

Starea materialã jalnicã a scolilor Românesti. Statul ucrainean nu acordã deloc subsidii scolilor Românesti. Ele sunt foarte vechi, unele datând încã din perioada Austro-Ungarã, sunt neîntretinute, insalubre, cãci banii lipsesc cu desãvârsire. Multi copii se îmbolnãvesc de tuberculozã, difterie, hepatitã.

Neplata cadrelor didactice din scolile Române de peste doi ani, acesta fiind un mijloc depresiune materialã. Multi profesori, învãtãtori neavând din ce trãi sunt obligati sã-si pãrãseascã profesia sau chiar si tara.

Imposibilitatea elevilor Români de a-si continua studiile la nivel superior, cãci pentru ei nu existã “locuri”. Putinii elevi care reusesc sã se strecoare mai departe, au trebuit sã plãteascã mari sume de bani ca sã-si “cumpere” locul, lucru inaccesibil pentru marea majoritate.

Pierderea traditiilor culturale Românesti. In scolile Românesti se învatã de acum încolo cântecele, dansurile si obiceiurile Ucrainene în loc de cele Românesti. Punerea în valoare a folclorului Românesc, atât de bogat si de diversificat este interzisã. Copiii nu mai sunt educati în spiritul atasamentului la valorile traditionale Românesti.

Intimidarea sistematicã a profesorilor care predau în scolile Românesti, ca sã-i oblige sã renunte la postul de dascãl în scolile Românesti. Existenta unui “dosar” precum si desele convocãri la raion, supunerea lor periodicã la adevãrate “interogatorii”, constituie adevãrate pietre de încercare pentru profesorii Români.

Incercarea autoritãtilor Ucrainene de a interzice legãturile intelectualilor Români din Ucraina cu cei din România sau Republica Moldova. Astfel, sunt interzise abonamentele la presa din România si Republica Moldova, lucru care era tolerat chiar si în timpul ocupatiei sovietice.

Inegalitatea economicã. Este bãtãtor la ochi sã vezi cã toate posturile cheie din economie sunt ocupate de cãtre Ucraineni. Un Român din Ucraina nu poate avea acces la un post de conducere în economie, lui nu i se permite sa fie un bun sef de intreprindere sau un comerciant cinstit. Românii sunt împiedecati prin toate mijloacele sã dobândeascã o bunã situatie economicã, sunt marginalizati. Situatia e si mai criticã cu muncitorii Români. Fie cã sunt concediati cu prioritate din intreprinderi, fie cã nu sunt acceptati sã lucreze, ei sunt obligati sã se descurce pe cont propriu, majoritatea fiiind obligati sã emigreze, din lipsã de perspectivã. Orice tentative de privatizare este anihilatã pe loc, când e vorba de Români. Românii sunt « uitati » cel mai adesea când e vorba sã li se repartizeze spre cumpãrare unelte agricole, seminte, masini industriale.

Neplata salariilor medicilor Români, neplata pensiilor pensionarilor Români, neplata alocatiilor familiilor de Români cu multi copii.

Românii sunt considerati “venetici” adicã veniti din alte pãrti, pe propriul lor pãmant. “Daloi” li se spune Românilor, adicã : “Plecati din Ucraina. Ucraina e a Ucrainenilor !”. Ucrainenii sunt reputati prin lipsa lor de tolerantã fatã de minoritãti, prin nationalismul lor excesiv, prin brutalitatea lor.

Lipsa democratiei în Ucraina se conjugã cu un regim de tip banditesc. Libertatea persoanei nu e de loc garantatã.Numeroasele disparitii de femei, copii, barbate de origine Românã confirmã acest lucru.

Mafia Ucraineanã în cârdãsie cu autoritãtile Ucrainene vizeazã în principal pe Români. Aici intervine marea durere a Românului. Câci de îndatã ce începe sã prospere, sã initieze o afacere, mafia Ucraineanã intervine prompt si paralizeazã orice tentativã de ridicare a Românului Ucrainean. Iar dacã are curajul sã se plângã la autoritãti, el riscã sã nu mai vadã rãsãritul soarelui. Mafia Ucraineanã actioneazã la toate nivelele societãtii. Ea e la curent cu tot ce se întâmplã. Pretinderea de sume imense pe nedrept, arderea caselor, rãpiri de persoane, atacuri armate, agresiuni, intimidãri, etc. sunt numai câteva din metodele folosite de mafia Ucraineanã. Presiunea exercitatã asupra Românilor n-are egal decât pasivitatea autoritãtilor politienesti când e vorba de Români.

Lipsa mass-mediei în limba Românã. Cernãuti, capitala, are propriul post de radio si televiziune. Si desi are o majoritate de populatie Româneascã, din 14 ore de program, doar o orã transmite în limba Românã. Calitatea e mediocrã, programul e fãcut de cãtre non-profesionisti. Mai strigãtor la cer încã, e cã Polonezii din Ucraina n-au nici radio si nici televiziune în limba lor. Se vede clar discriminarea practicatã de Ucraina fatã de minoritãtile sale si mai ales fatã de minoritatea Româneascã care în plus se afã pe propriul ei pãmânt, iar nu pe pãmânt strãin ca celelelate minoritãti. Scopul principal al autoritãtilor Ucrainene e sã asimileze fortat celelalte populatii care trãiesc în Ucraina.

Nu existã o tipografie în limba Românã.

Românii din Bucovina de Nord nu au nici mãcar un teatru în limba Românã, în ciuda demersurilor fãcute.

Lipsa catedrei de limba Românã în cadrul Universitãtii din Cernãuti. Intimidarea sistematicã a postulantilor la acest post, si imposibilitatea fizicã de a-l ocupa, a dus în cele din urmã la desfiintarea lui, lucru scontat de autoritãti.

In multe sate Romãnesti cu populatie compactã Romãneascã nu existã medici Români sau care sã vorbeascã Româneste.

In armatã, soldatii Români sunt bãtuti cu cruzime, fie de superiorii lor, fie de colegii lor Ucraineni, pe motivul apartenentei etnice. Deseori, ei devin depresivi, ori evadeazã din armatã, nemaiputând suporta batjocura si nedreptatea. Multi dintre ei când se întorc acasã, suferã de un handicap fizic sau psihic, datoritã bãtãilor din armatã.

Discriminarea politicã, nerespectarea alegerilor libere. Deputatii de origine Romãnã nu pot obtine un numãr suficient de voturi, din cauza falsificãrii urnelor. Existã un singur deputat Român în Parlamentul Ucrainean, asa-zis democrat, dl. Popescu Gheorghe si aceasta dupã o luptã înversunatã. El a primit numeroase amenintãri cu moartea si s-au înregistrat mai multe atentate împotriva lui.

Dacã în timpul puterii sovietice, era marcatã originea Românã atât în certificatul de nastere cât si în cartea de identitate, acum a dispãrut orice mentiune referitor la etnie.

Profanarea mormintelor Românesti reprezintã cea mai mare lipsã de respect fatã de cei dispãruti.

Abuzurile autoritãtilor politienesti si judiciare, domnia liberului arbitru când e vorba de apãrarea drepturilor Românilor n-au egal. Românii nu sunt apãrati de fortele politienesti si nu pot sa-si valorifice drepturile în justitie. In plus, ei sunt acuzati pe nedrept pentru fapte ce nu le-au fãcut si trebuie sã plãteascã mari sume de bani ca sã se disculpe.

Desi Ucraina a ratificat Tratatul cu România în 1997, prin care s-a angajat sa respecte drepturile minoritãtii Românesti, libertãtile lor culturale, etnice si lingvistice, în fapt minoritatea Românã e obijduitã si suferintele ei sunt fãrã numãr. Romãnii din Ucraina sunt obligati sa ia calea exilului si Europa Occidentalã se vede debordatã de valul de azilanti Români.


Concluzie

Se desprinde clar din expunerea de mai sus MARGINALIZAREA SI NERESPECTAREA DREPTURILOR ROMANILOR DIN UCRAINA. Românii nu au nici un drept în Ucraina. Din cauza discriminãrilor si inegalitãtilor economice, sociale si politice, Românii din Bucovina de Nord sunt obligati fie sã emigreze în masã, fie sã se lase asimilati de cãtre Ucraineni, adicã sã renunte la identitatea nationalã. Sate întregi precum Broscãuti (schimbat în Broschipti), Mihalcea au fost ucrainizate. Procesul a fost simplu. S-a schimbat numele localitãtilor si s-au închis scolile Românesti. Iar cei care nu se lasã asimilati sau nu iau calea pribegiei, se vãd confruntati cu cele mai atroce persecutii si inechitãti.

Aurelia Dima, Bruxelles, 15 august 2000

MIŞCAREA IREDENTISTĂ UCRAINEANĂ DIN BUCOVINA 1941-1944

Desi activitatea politica In timpul guvernarii antonesciene a fost cu desavirsire interzisa, totusi, In mod firesc, au activat mai multe forte politice de opozitie democrata, antiguvernamentale, antistatale sau subversive.
Dupa eliberarea de catre unitatile Armatei Romane a nordului Bucovinei de sub ocupatia sovietica (iulie 1941) si reinstaurarea autoritatilor Romanesti, in aceasta provincie forta politica cea mai puternica o constituia miscarea iredentista Ucraineana.
Ciudat, dar inainte de a avea un stat, nationalistii Ucraineni au avut revendicari teritoriale fata de Polonia, Cehoslovacia, Rusia sovietica si Romania.
In 1916 la Viena, a aparut lucrarea lui Stepan Rudnyckyj, Ukraina Land und Volk, In care autorul, exponentul opiniei publice Ucrainene, scria ca Basarabia, Bucovina si Maramuresul sunt teritorii istorice Ucrainene: in Basarabia hotarul Ucrainei Mari porneste de la bratul Chiliei si de la Delta Dunarii, mlastinoasa si plina de lacuri, unde salasluiesc astazi urmasii cazacilor Zaporojeni, trece pe la Ismail, atinge limanul Nistrului la Cetatea Alba si de acolo o ia pe Nistru in sus pina la Dubasari, de unde atinge in curbe indefinite Orheiul, Baltile si continua pe obcina dintre Nistru si Prut, atinge acest fluviu la Sulita Noua. In Bucovina, hotarul teritorial Ucrainean atinge mai intii vechea fruntarie Austriaca catre Romania, cuprinde orasele Siret si Radauti, se indoaie apoi intr-o curba spre Cernauti pentru a continua apoi intr-un semicerc deschis spre sud-vest si vest spre Storojinet, Vicov, Moldovita, Cirlibaba, pina la izvoarele Ceremusului Alb, unde trece In Ungaria. In Maramures, hotarul Ucrainei ar duce dealungul Visaului pina la Tisa si de acolo dea-lungul Tisei pe la Sighet pina la Vascau, unde trece Tisa si duce pe coama Gutinului pina la Palod pe riul Tur, unde fruntaria Romano-Ucraineana se termina si incepe cea Maghiara. Dupa cum putem observa, hotarul rivnit de Ucraineni a fost stabilit de sovietici in 1940 si restabilit in 1944, aceasta fiind inca o dovada la teza, precum ca, inspiratorii si autorii cerintelor de a ceda nordul Bucovinei au fost cercurile Ucrainene de la Kremlin.
In nordul Bucovinei, care alaturi de Basarabia era considerat teritoriu istoric Ucrainean, miscarea nationalistilor Ucraineni a fost cea care s-a manifestat cel mai intens, dar si mai ingrijorator prin indrazneala cu care a actionat, fiind poate primejdia cea mai mare pentru integritatea Statului Roman.
Dar, pina a vorbi despre actiunile Ucrainenilor nationalisti in nordul Bucovinei, vom prezenta un scurt istoric al luptei Ucrainenilor pentru constituirea lor intr-un stat independent.
Asadar, activitatile pentru obtinerea independentei de stat a Ucrainenilor (fata de Rusia sovietica), au luat amploare in timpul razboiului civil din Rusia (1918-1922), fiind conduse de Semion V. Petliura (1879 - la 25 mai 1926; a fost omorit la Paris de agentul N.K.V.D., Svartbart) si Evghen Konovalet (1891-1938; comandant al unei divizii de puscasi infanteristi SicevIe Strilti (puscasii din Sici - regiune In jurul careia trebuiau sa se uneasca toate paminturile Ucrainene si sa se formeze Statul Ucrainean independent).
In 1918, nationalistii ucraineni au declarat in mod oficial razboi, atit Rusiei (indiferent daca liderii acesteia urmau sa fie Taristi sau comunisti), cit si conducerii bolsevice Ucrainene. Ca rezultat al luptelor cumplite (in urma carora sate intregi de nationalisti Ucraineni au fost rase de pe fata pamintului si peste un milion de oameni au cazut victime ale acestor confruntari), Ucrainenii nationalisti au fost infrinti, fiind siliti sa se retraga in Polonia, iar fruntasii miscarii au mers in Germania, unde planuiau sa puna din nou mina pe Ucraina intr-un razboi viitor.
In Germania, liderii Ucrainenilor nationalisti s-au bucurat de un sprijin foarte larg din partea autoritatilor de la Berlin: Evghen Konovalet s-a intilnit de doua ori cu Adolf Hitler, care i-a propus ca un grup de Ucraineni nationalisti sa urmeze cursurile scolii Partidului nazist din Leipzig pentru a fi cit mai bine pregatiti politic si militar in lupta antibolsevica. Catre anul 1934, Ucrainenii aveau In Germania doua brigazi militare, cu un efectiv de circa 2.000 de combatanti, potentiali luptatori intr-un eventual razboi Germano-sovietic, care era mult asteptat.
Actiunea politica si de propaganda era coordonata de Organizatia Ucrainenilor Nationalisti (O.U.N.), fondata In ianuarie 1929, la Viena. Liderul organizatiei era Evghen Konovalet, iar ideologul miscarii, D. Dontov, fondatorul nationalismului Ucrainean integral. O.U.N. avea o aripa tinara In frunte cu Stepan Bandera si Kosterev, iar generatia mai veche era reprezentata de Evghen Konovalet si adjunctul lui, colonelul Andrei Melnik. Majoritatea membrilor O.U.N. erau studenti si elevi din Galitia si alte regiuni ale Ucrainei de Vest. Cuiburi ale acestei organizatii au fost formate In Polonia si In alte state europene, unde erau Ucraineni. Printre membrii O.U.N. erau multi intelectuali, emigranti Ucraineni, printre care: Evghen Malaniuk, Oleg Ol'jici, Olena Taliga, Bogdan Kravtin, s.a. La Inceputul anului 1939, O.U.N. numara circa 20.000 de membri, iar scopul urmarit era de a crea Statul Independent Ucrainean, bazat pe economie privata si cooperatista.
Dupa ce l-a lichidat In 1926 pe Semion Petliura, conducerea de la Kremlin si-a pus drept scop lichidarea noului lider al Ucrainenilor nationalisti, deoarece Konovalet reprezinta o primejdie reala, pentru ca se pregatea de razboi impotriva noastra, sprijinit de Nemti. Stalin a hotarit: "sa decapitam miscarea fascismului Ucrainean in ajunul razboiului si sa-i obligam pe banditi sa se anihileze unii pe altii intr-o lupta pentru putere". Ordinul stalinist a fost executat de agentul N.K.V.D. Pavel Sudoplatov la 23 mai 1938, la Rotterdam. Acesta era originar din Ucraina si dupa ce a capatat Increderea conducerii O.U.N., s-a intilnit cu Konovalet intr-un restaurant din Rotterdam pentru discutii "amicale", unde i-a adus si un "cadou" o cutie cu bomboane, in care se afla o bomba instalata de serviciile speciale sovietice. La scurt timp, Sudoplatov a parasit restaurantul si peste vreo zece minute bomba a detonat, atentatul reusind cu succes.
Dupa moartea lui Konovalet, asa dupa cum preconiza Stalin, O.U.N. s-a scindat In doua sectiuni: una condusa de Andrei Melnik si alta de Stepan Bandera.
In Romania interbelica, interesele politice ale Ucrainenilor din Romania erau promovate de Partidul National Ucrainean (U.N.P.), infiintat In 1926 si condus de Vladimir Zalozetzcki. Partidul avea drept scop: 1) evitarea pericolului deznationalizarii; 2) faurirea "Ucrainei Mari"; 3) introducerea limbii Ucrainene In scoli si redeschiderea Universitatii Ucrainene din Cernauti.
Eforturi deosebite erau depuse pentru realizarea punctului 2. Dupa cum se mentiona intr-un Referat al Biroului Studii din Directia Generala a Politiei Romane, intocmit in 1936, "intreaga miscare iredentista Ucraineana din tara este dirijata de Partidul National-Ucrainean de sub presedintia domnului Vladimir Zalozetzcki, care sub firma de partid politic al Ucrainenilor din tara, nu cauta sa serveasca numai interesele culturale si economice ale Ucrainenilor, ci urmareste realizarea Ucrainei Mari, formata din Galitia, Rusia Subcarpatica, Bucovina si Ucraina. Prin iredenta, Ucrainenii de la noi nu urmaresc numai dezlipirea teritoriilor locuite de populatie Ucraineana, dar cauta cu o perseverenta criminala sa dea Bucovinei de Nord caracterul unui teritoriu autohton, apartinind numai lor. In ziarele lor, in manifestatiunile lor culturale ca: reprezentatiuni teatrale, conferinte, sezatori, excursiuni si carti, afirma totdeauna drepturile Ucrainenilor asupra Bucovinei".
Ucrainenii din Romania interbelica mai aveau un sir de organizatii si cercuri studentesti, care, de asemenea, activau in scopul dezvoltarii culturii si spiritului national: Ukrainska Volia, Partidul Social Democrat Ucrainean, Partidul National Taranesc Ucrainean, Narodni Dim, Ruska Besida, Ukrainska Scola, Misciansky Chor, Cobzar, Dovbus, Luh, etc.
In vara anului 1940, Romania a avut de suferit grave pierderi teritoriale. Basarabia si nordul Bucovinei au fost anexate de Uniunea Sovietica. La Intrarea autoritatilor militare sovietice in nordul Bucovinei, membrii-ilegalisti ai O.U.N. si Armata Revolutionara Ucraineana (U.P.A.) a O.U.N., au opus o puternica rezistenta In fata bolsevicilor, considerind nordul Bucovinei drept teritoriu istoric Ucrainean. Mai intens s-a actionat in regiunea localitatilor Vijnita, Vascauti, Putila, Zastavna si Chitmani.
La revenirea autoritatilor Romanesti in iulie 1941 in nordul Bucovinei, Ucrainenii din Bucovina constituiau cea mai numeroasa minoritate etnica. Acestia, pe parcursul celui de-al Doilea Razboi Mondial, dominati de ideea iredentista si a crearii Statului Independent Ucrainean, in care sa intre Bucovina, Basarabia si chiar Maramuresul, s-au manifestat ostil fata de autoritatea Romaneasca.
Razboiul antisovietic a readus in rindul Ucrainenilor speranta crearii Ucrainei Independente, caci ocupatia sovietica a nordului Bucovinei din iunie 1940, a adus In rindul Ucrainenilor o bucurie de scurta durata, fiindca nu au primit mai multe drepturi si nu si-au indeplinit visul crearii Ucrainei Independente.
Fiind solidari cu intentiile Germaniei si Romaniei fata de U.R.S.S, priveau cu multa simpatie trupele Germano-Romane eliberatoare. Insa intentiile autoritatilor Romane, de a-si reinstaura administratia in nordul Bucovinei, i-au facut sa-si manifeste "o oarecare rezerva", care la scurt timp a luat forma unei rezistente. Chiar la intrarea trupelor Romane In Cernauti, Ucrainenii au organizat fata de primirea solemna a Armatei eliberatoare, o contra-manifestatie, purtind pe strazile orasului drapele Ucrainene si portrete ale fruntasului Ucrainean Petliura. Situatia era intr-atit de incordata, incit populatia Romaneasca a fost nevoita sa renunte la primirea solemna a Armatei. Deoarece unii Ucraineni erau inarmati, s-a incercat evitarea oricarui incident. Chiar si acum cind erau deja dezrobiti din jugul bolsevic, Ucrainenii, dupa cum afirma profesorul Torontiu, reprezentantul Bucovinenilor la Bucuresti, n-au avut niciodata sentimente prietenesti fata de poporul Roman.
Pina la reinstalarea autoritatii Romane in teritoriul Bucovinei eliberate, Ucrainenii au format garzi nationale, care au mentinut ordinea publica si au impiedicat devastarile. Inarmate cu arme provenite de la sovietici, garzile au luptat contra trupelor bolsevice in retragere, impiedicindu-le sa aplice tactica "pamintului ars". Nu s-au abtinut si de la unele acte abuzive, in special contra Evreilor, omorind si maltratind mai multe persoane.
Astfel de garzi au fost organizate la Stanesti, Banila pe Ceremus, Vilancea, Zamostea (jud. Storojinet), Cotul Vinatori, Jucica Veche, Lujeni, Mamaesti, Cernauca, Rohozna si Sirauti (jud. Cernauti), etc. In judetul Storojinet, garzile au fost constituite de catre studentul Ucrainean Timus din oraselul Vascauti.
La intrarea Armatei eliberatoare in localitatile locuite in majoritate de Ucraineni, a fost arborat pe linga drapelele Roman si German, si drapelul Ucrainean. Dupa inaintarea trupelor Romano-Germane (si raminerea localitatilor Ucrainene fara nici o autoritate), minoritarii Ucraineni au numit imediat din rindul conationalilor primari si functionari, care au inceput sa administreze comunele folosind numai limba Ucraineana. Corpul administrativ (format exclusiv din Ucraineni) actiona In baza instructiunilor primite de la Centrala Ucrainenilor nationalisti din Cozmeni (jud. Cernauti), ceea ce putea duce la subminarea extinderii suveranitatii Romanesti asupra acestor teritorii.
In aceste comune, reinstaurarea autoritatilor Romane a intilnit mari greutati. La intrarea unitatilor Jandarmeriei, Ucrainenii s-au aratat nemultumiti de venirea "din nou" a administratiei Romane, garzile refuzind de la bun inceput sa depuna armele, opunind rezistenta. In urma interventiilor lui Alexandru Riosanu, imputernicit al Generalului Antonescu pentru administrarea teritoriilor din Bucovina eliberata si a prefectului judetului Storojinet, s-a ajuns la un compromis: garzile au fost dezarmate si trecute sub comanda si controlul sefilor de posturi de jandarmi, iar Ucrainenii in schimb, si-au mentinut aparatul administrativ si drapelul pe institutiile publice. Ulterior, dovedindu-se ca Ucrainenii isi organizau clandestin formatiuni armate, s-au luat masuri pentru dezarmarea si desfiintarea lor, iar primarii Ucraineni au fost inlocuiti cu primari Romani si drapelele Ucrainene date jos, mentinerea ordinii publice trecind exclusiv in grija jandarmilor.
Fiind indemnati de fruntasii lor sa fie pregatiti "pentru rasturnarea oricarei autoritati straine", Ucrainenii nu dadeau ascultare administratiei revenite, crezind ca aceasta s-a instalat provizoriu. Manifestind o puternica romanofobie, nu ocoleau sa-si insulte concetatenii de origine etnica Romana. In acest sens, ministrul Justitiei, C. Stoicescu sublinia ca, "in Cernauti, ucrainenii persista in atitudinea lor dusmanoasa fata de tot ce este Romanesc". Iar inspectorul general N. Rusu, din Ministerul Culturii Nationale si Cultelor, dupa vizitarea orasului Siret, jud. Radauti, relata ca, pretutindeni se vorbeste Ucraineste (fapt care se petrecea foarte rar pe timpul stapinirii Austriece), numeroase femei (si copii) sunt incinse cu brie nationale (in culorile galben-albastre), iar propaganda Ucraineana "nu a fost nicicind atit de pronuntata". "Am inteles" conchidea N. Rusu "ca ne gasim intr-un focar, care a Inceput sa arza cu furie". Tendinta de a vorbi numai In Ucraineana se accentua pe parcursul timpului din ce in ce mai mult. Taranii refuzau sa-si trimita copiii la scoala, pentru a nu-i invata Romaneste. De educatia lor se ocupau organizatiile nationaliste, educindu-i prin citirea diferitelor carti patriotice. Aceiasi situatie era atestata si in perioada interbelica: la 24 ianuarie 1921 seful Serviciului Special de Siguranta Cimpulung raporta: "Acestia (Ucrainenii) ne urasc atit de mult incit, desi stiu Romaneste la perfectie, cind vorbesti cu ei spun ca nu stie decit Ruseste. Acest fapt denota ca-n judetele de peste Prut se face propaganda ucraineana cu scop vadit contra statului. In circumscriptia noastra ii avem in continua supraveghere pe citiva intelectuali. Seful serviciului, Giossan".
Multi dintre minoritarii Ucraineni au declarat autoritatilor rezistenta pasiva: refuzau sa participe la reconstructia podurilor distruse (motivind ca nu au carute), sabotau lucrarile agricole si se eschivau de la plata impozitelor, nu-si dadeau concursul la subscriptiile "Darul Soldatului" si "Ajutorul de Iarna".
Totodata manifestau nemultumiri de ordin social-economic, fiindca, dupa cum sustineau, au fost: a) Indepartati din serviciu functionarii de origine Ucraineana ramasi sub ocupatia sovietica; b) sistate pensiile pensionarilor ramasi in Bucovina ocupata; c) lipsiti (este adevarat ca doar pentru inceput) de dreptul de a face comert, de a vinde-cumpara pamint, etc.
Cei nemultumiti de noua autoritate, au fost lasati liberi sa plece din Bucovina. Ucrainenii (precum si cei de alte etnii) originari din Ucraina, care se aflau la revenirea autoritatilor Romane in Basarabia si in nordul Bucovinei, dar si Ucrainenii Bucovineni si Basarabeni, puteau pleca in teritoriile istorice Ucrainene, restul urmind sa fie treptat evacuati In Ucraina dupa stabilirea aranjamentelor privind schimbul de populatie.
Ucrainenii periculosi pentru siguranta Statului Roman (in special cei ce sprijineau ideea iredentista din Bucovina), urmau sa fie internati in lagar. Pe parcursul operatiunii de identificare si internare a acestora, jandarmii erau atentionati "sa fie cu tact si sa nu se procedeze decit legal si in caz bine dovedit cu energie".
La recensamintul din 1941, unii Ucraineni din oportunitate s-au declarat "Romani" (nationalistii Ucraineni prin amenintari la adresa conationalilor incercau sa preintimpine aceasta actiune), iar altii s-au declarat "Germani" in timpul recensamintului populatiei de origine etnica Germana (in vederea constituirii grupului etnic German din Bucovina), deoarece, dupa cum se considera, aceasta le deschidea noi perspective pentru viitor.
Populatia majoritar Ucraineana din nordul Bucovinei, buna organizare si activitate a nationalistilor Ucraineni, a format o miscare, care pina atunci nu s-a manifestat atit de puternic si care asculta de ordinele Organizatiei Ucrainenilor Nationalisti, ce isi avea sediul In Guvernamintul General (in teritoriul statului Polonez desfiintat In septembrie 1939).
In urma proclamarii, fara succes, a Statului Ucrainean Independent (deoarece autoritatile Germane nu l-au recunoscut) la 30 iunie 1941, la Lemberg, de catre Stepan Bandera, si a divergentelor interne (care au inceput dupa moartea lui Evghen Konovalet), O.U.N. s-a divizat oficial in doua fractiuni: banderista (O.U.N.) , sub conducerea lui Stepan Bandera si melnikista (O.U.N. - M), in frunte cu colonelul Andrei Melnik.
Banderistii luptau pentru crearea Ucrainei Mari fara concursul german, avind lozinca: "Ucraina independenta prin singe ucrainean". Ei urmareau sa produca o miscare impotriva statelor ocupante ale teritoriilor Ucrainene, fiind gruparea cea mai refractara. Acest plan urma sa fie realizat prin: 1. pregatirea maselor pentru rezistenta pasiva si sabotaj economic fata de autoritatile Germane si Romane, pentru ca astfel sa le determine sa mearga la colaborare si concesiuni politice si teritoriale; 2. comiterea de atentate contra sefilor de autoritati Germane si Romane, (ca protest fata de stapinirea Romaneasca a Bucovinei) pentru a periclita relatiile Romano-Germane. Erau sustinuti de studenti, elevi, liceeni si liber profesionisti. Sediul banderistilor Bucovineni se afla la Cernauti.
In cadrul acestei fractiuni era un curent moderat, care isi limita actiunile la demersuri diplomatice, pretinzind ca aveau un specific "national-socialist".
Melnilkistii sustineau politica germana, avind ferma convingere ca autoritatile de la Berlin vor facilita crearea unui Stat Ucrainean si numai alaturi de Germania se va realiza acest deziderat. Preconizau sa organizeze un plebiscit in toate teritoriile populate de Ucraineni, dupa care, in urma acordului general al populatiei, sa contopeasca aceste teritorii (inclusiv si nordul Bucovinei) intr-un singur organism teritorial, administrativ si politic Ucrainean.
Prin ponegriri, informatii false si defaimatoare, aceste doua grupari luptau pentru intiietate in conducerea miscarii de eliberare nationala.
In Bucovina era sprijinita actiunea banderistilor. Dupa cum informa la 29 ianuarie 1942 Inspectoratul Jandarmeriei Cernauti, "gruparea melnikista din cauza lipsei unor elemente energice si hotarite, si datorita aspiratiunilor sale evolutive, nu prea are ascendent asupra Ucrainenilor din nordul Bucovinei".
Teritoriul in care activau Ucrainenii iredentisti (nationalisti), fara a face vreo deosebire Intre curentele sus mentionate, cuprindea (zona de frontiera): Valea Ceremusului, de la Iablonita - Vijnita, pina la Oraseni si restul frontierei conventionale cu Guvernamintul General, de la Oraseni - Ivancauti - Babin, pina la Schit si (zona interioara), cu centre importante la Cernauti, Lentesti, Lujeni, Tg. Nistrului, Cozmeni si Seletin. Conform unei note informative a Comitetului de conducere a iredentei Ucrainene din Cernauti, adresata la sfirsitul lui august 1942, conducerii din Lemberg, situatia numerica a iredentistilor Ucraineni din Bucovina se prezenta astfel: 92 de intelectuali, 32 de comercianti, 38 de persoane ocupate in intreprinderile comerciale si 2.098 de agricultori, in total 2.260 de membri.
Manifestarile active ale minoritarilor Ucraineni se datorau si sprijinului pe care il aveau din partea Germanilor. La inceput insa, se credea ca sunt sprijiniti ocult de catre Unguri. Pe linga Comandamentul Militar German din Bucovina (Deutsche Ostkommandatur) a fost constituit Consiliul National al Ucrainenilor (C.N.U.) din care faceau parte dr. Dutceak Vasile, (avocat), Haras Nicolae (director de scoala, pensionat), dr. Kirilov Anton (avocat), Dzuleba N., (ing. silvic), dr. Krauciuk Stepan (avocat), dr. Huzar Vladimir (medic), Karbulitki N. (director de scoala, pensionat), toti consilieri si Bendak Dimitrii (ing. chimist), In calitate de presedinte. Consiliul desfasura o vie activitate atit pe plan intern, cit si pe plan extern, urmarind scopul de a demonstra forurilor Germane ca, minoritatea Ucraineana din Bucovina este nemultumita de administrarea Romaneasca, staruind in a-i convinge pe Germani si a-i determina sa hotarasca in favoarea alipirii nordului Bucovinei si Basarabiei la viitorul Stat Ucrainean sau trecerii acestor teritorii sub protectoratul German.
Aproape zilnic erau prezentate plingeri la Comandamentul German din Cernauti, In care nationalistii Ucraineni invinuiau autoritatile Romane de persecutii, maltratari si ilegalitati de orice fel. Frecvent inaintau memorii conducerii de la Berlin In care cereau autonomie politica, economica si culturala. Liderii Ucrainenilor Bucovineni au intervenit si la ministrul de stat German Pflaumer (venit in Romania in calitate de consilier pentru organizarea administrativa a Basarabiei si Bucovinei) si au Inaintat memorii Ambasadei germane de la Bucuresti, au participat la consfatuirile O.U.N. din strainatate. In perioada interbelica, reclamatiile unor persoane si organizatii din strainatate si din Tara (care de obicei nutreau sentimente revizioniste si iredentiste anti-Romanesti) impotriva politicii guvernelor Romane fata de minoritati erau destul de frecvente. Insa, in majoritatea cazurilor ele erau neintemeiate si nu plecau de la insasi minoritarii din Bucovina.
Referitor la aceasta situatie, Ion Antonescu, Conducatorul Statului Roman, a ordonat la 9 decembrie 1941, "ca aceasta stare de lucruri sa inceteze". Ordinul a fost executat prin dizolvarea C.N.U., care a dus la proteste inversunate din partea iredentistilor Ucraineni. In raportul Guvernamintului Provinciei Bucovina pentru luna ianuarie 1942, se spunea ca, "desfiintarea Biroului ucrainean (C.N.U.) din Comandatura Germana [...], a produs o mare nemultumire in rindurile acestei minoritati, in special intre conducatori". De comun acord cu Consulatul German de la Cernauti, li s-a interzis conducatorilor Ucraineni sa mai depuna plingeri la autoritatile Germane, iar Comandamentul German din localitate nu trebuia sa le mai dea curs acestor demersuri, care erau indreptate in contra intereselor Romanesti.
La sfirsitul anului 1941, conducerea iredentistilor Ucraineni din Bucovina a inaintat autoritatilor Romane un memoriu, in care si-au inserat plingerile: 1) organele politiei aresteaza si interneaza o multime de Ucraineni sanctionati pentru activitate comunista, dar care de fapt erau cunoscuti ca fiind infocati antibolsevici; 2) sunt arestati si internati cei ce au reusit sa dezerteze din Armata Rosie; 3) Directiile scolare secundare refuza sa inscrie pe copiii Ucraineni la scoala, motivind cu lipsa locurilor vacante; in scolile primare este suspendata predarea limbii Ucrainene; 4) pensionarilor Ucraineni, care constrinsi fiind, au lucrat sub ocupatia sovietica, nu li se plateste pensia; 5) jandarmii forteaza pe taranii si meseriasii Ucraineni sa munceasca fara plata pe gospodariile lor; 6) jandarmii interzic Ucrainenilor sa vorbeasca Ucraineste, etc. La toate acestea, Inspectoratul de Jandarmi Cernauti a dat urmatoarele explicatii: 1) toti cei arestati si internati pentru activitati comuniste, au fost condamnati in baza unor dovezi concrete; 2) un jandarm a fost gasit vinovat pentru lovire si ridicare de bunuri dintr-o locuinta; 3) copiii Ucrainenilor din contra, sunt "ademeniti prin diferite mijloace" sa vina la scoala; 4) pensiile nu erau platite nimanui, avind loc trierea pensionarilor care au lucrat sub regimul de ocupatie; restul invinuirilor imputate nu corespundeau adevarului.
Conducerea O.U.N. din Lemberg, fiind Ingrijorata de sciziunea miscarii, (care facea imposibila realizarea idealurilor nationale), a organizat la sfirsitul lunii octombrie 1942, la Lemberg o consfatuire, cu participarea gruparilor melnikista si banderista. La intrunire au fost prezenti Zenon Kuzela, presedintele Institutului Ucrainean din Lemberg, Demetro Levitki, presedintele Comitetului National din Lemberg si colonelul Omelcenko, presedintele misiunii nationale Ucrainene la Berlin. In urma discutiilor din cadrul acestei Intruniri, s-a ajuns la o impacare aparenta, banderistii urmind sa se subordoneze gruparii melnikiste, alcatuind sectiunea terorista, care sa se ocupe si de organizarea celulelor in toate teritoriile locuite de Ucraineni. Insa, catre mijlocul lunii decembrie 1942, intelegerea de la Lemberg nu mai era valabila, Ucrainenii Impartindu-se In doua tabere: pro si contra impacarii. Aceste divergente i-au facut pe liderii miscarii sa lanseze citeva apeluri catre Ucraineni, indemnindu-i la "unitate politica".
O alta conferinta, care de asemenea a urmarit realizarea unitatii politice a miscarii nationalistilor Ucraineni, a avut loc in septembrie 1943 la Berlin. Si de aceasta data tratativele dintre cele doua tabere au esuat, miscarea Ucraineana raminind divizata pina dupa sfirsitul razboiului.
Pina la aceste intruniri, in august 1939, la Roma, a avut loc a doua Mare Adunare a O.U.N., la care au dominat melnikistii si, ca rezultat, Andrei Melnik a fost ales lider al Organizatiei. Insa In februarie 1940, la Krakow, a avut loc o intrunire la care au fost abrogate hotaririle Adunarii de la Roma si a fost alcatuit programul revolutionar al O.U.N., care trebuia realizat de gruparea lui Stepan Bandera. Cu concursul german, O.U.N. a organizat Legiunea nationalistilor Ucraineni, formata din corpurile Nachtigal si Roland. Legiunea trebuia sa-si dea concursul la administrarea teritoriilor ocupate de trupele Germane si avea mai putin de 600 de militari. Dupa proclamarea (esuata) a independentei Statului Ucrainean, Stepan Bandera si alti lideri banderisti au fost arestati de autoritatile Germane si internati in lagarele de concentrare Sachsen-Hausen si Oranienburg. A fost internat in lagar si Andrei Melnik. Dupa arestarea celor doi lideri, fractiunile miscarii erau conduse din Lemberg: gruparea melnikista prin dr. Levitki si banderista prin B. Iaworski, activitatea lor fiind extinsa si asupra Bucovinei. La 10 decembrie 1942, B. Iaworski a vizitat Cernautiul, unde s-a intilnit cu banderistii din zona, spunindu-le ca, In viitor vor actiona dupa directivele din Lemberg si ca Bucovina, Galitia si Ucraina Subcarpatica vor forma, in acest sens, un tot Intreg.
Catre mijlocul anului 1943, idealurile Ucrainenilor nationalisti ramineau in continuare nerealizate. Multi nu mai credeau in reusita gruparii banderiste, care s-a dovedit a fi foarte promitatoare in anul 1941. Astfel ca, in vara anului 1943, o buna parte a nationalistilor Ucraineni si-au Indreptat sperantele catre conducatorii Biroului de Propaganda Ucraineana din Londra, Iakov Makohin si profesorul Kiselevski. Acestia sfatuiau pe fruntasii Ucraineni din Galitia si Bucovina sa mearga ca voluntari in Armata Germana si Romana, si dupa ce vor primi arme si vor fi instruiti, sa declanseze impreuna cu populatia civila, o grandioasa rascoala In spatele frontului, incercind constituirea Statului Ucrainean.
Tot In anul 1943, toamna, in unele cercuri ucrainene, In frunte cu dr. Kirilov, se discuta perspectiva intelegerii minoritatii ucrainene cu Statul Roman.
Activitatea iredentei Ucrainene din Bucovina, dupa cum am spus, se desfasura conform directivelor O.U.N. Organizarea executivului pe teren avea o structura ierarhica bine determinata, constituirea caruia a inceput pe timpul ocupatiei sovietice, fiind desavirsita dupa 5 iulie 1941 (eliberarea nordului Bucovinei de sub regimul sovietic). Conducerea centrala si-a stabilit sediul la Cernauti, sub denumirea de "Krai" (tinut), fiind condusa de Mihai Colotelo, denumit "Kraiovei". Al doilea organ de conducere regionala purta denumirea de "Oblasti" (regiune), cu sediul tot la Cernauti, denumit si "Monte Karlo". Imputernicirile lui erau extinse asupra nordului Bucovinei si anume, asupra judetelor Cernauti, Storojinet si comunelor Ucrainene din judetul Radauti, toate sub conducerea lui Miroslav Haiduk. Centrala conducerii judetului Storojinet, denumita "Okruh" (district), avea sediul in comuna Lucavatul de Sus si era sub conducerea lui Gheorghe Polamariuk. Urmatoarea subdiviziune era "Nadraionul". De obicei, judetul se impartea in trei "nadraioane", care era format din trei "Raioane", acestea la rindul sau fiind formate, din cite 2-3 "Pidraioane". "Pidraioanele" erau alcatuite din "stanesni" si conduse de cite un "stanesnii". "Zvenul", era cea mai mica subunitate, format din 3 persoane si condus de un "zvenevoi". Trei sau mai multe "zvenouri" formau o "stanesni".
Cele mai active subdiviziuni ale miscarii Bucovina erau in judetul Storojinet, si anume, in localitatile Vijnita, Visnicioara, Bahna, Cernatesti, Berhomet pe Siret, Lucavat pe Siret, Catrineni, s.a.
Fiecare membru purta ascunsa o insigna, "trizub" (care reprezenta simbolul national ucrainean) si avea un carnet de membru (carnete de membru similare erau si la Ucrainenii nationalisti din Transnistria, aveau pe ele un "trizub" si inscriptia: "Vom redobindi statul Ucrainean sau vom pieri luptind pentru el"). Drapelul militantilor Ucraineni era alcatuit din doua fisii: albastra si galbena, cu un "trizub" de aur pe cimpul albastru. O.U.N. avea si steag propriu rosu-negru, cu o cruce rosie pe cimpul negru (culoarea rosie simbolizind singele, iar cea neagra pamintul, ceea ce insemna ca "pamintul va fi al nostru (al Ucrainenilor), numai atunci cind vom varsa singe pentru el"). Imnul Ucrainenilor era "Sce ne vmerla Ukraina (Ucraina Inca nu a murit)", iar marsul "Rodelis mi (Ne-am nascut noi)". Sarbatorile nationale erau: Ziua ideii Ucrainene (22 ianuarie - in aceasta zi, in anul 1918 a fost proclamata la Kiev, independenta Ucrainei); Ziua de nastere a lui Taras Sevcenko (23 martie, nascut in anul 1814); Ziua Conducatorului; Ziua Armei (31 august - in aceasta zi, in 1919 s-au unit armatele Ucrainene, formind Armata Statului Ucrainean) si Ziua Eroilor.
In teren, tendinta miscarii Ucrainene era ca in fiecare localitate sa existe "un om de-al nostru, un sediu al nostru, un grup de oameni ai nostri si miscarea noastra". In fiecare casa sa existe "trizub" si portretele conducatorilor, o carte de cintece si una de istorie a Ucrainei. Societatile O.U.N. (este vorba de Prosvita /societate culturala/, Sici, Jenocea, Slujba Ukraini, etc.), precum si bibliotecile, si expozitiile, militia si celelalte organe de stat, trebuiau sa fie in miinile Ucrainenilor. Doar asa, precum si printr-o instructie ideologica si de profilaxie (de interzicere a fumatului si a consumului de alcool), O.U.N. dorea sa creeze un tip nou de Ucrainean: un luptator pentru libertatea Ucrainenilor, un creator al vietii noi Ucrainene.
O.U.N. era in mare parte finantata de Marele Stat Major al Armatei Germane. De asemenea, o sursa financiara o reprezentau cotizatiile membrilor si primea sume mari de bani de la Ucrainenii din S.U.A. si Canada, pentru renasterea Statului Ucrainean. (De mentionat ca, atunci cind liderii O.U.N. se aflau refugiati in Germania, inainte de razboi, "comunitatea ucraineana era foarte saraca si nu prea huzurea"). O parte a mijloacelor financiare se acumula in interiorul organizatiei, este vorba de cotizatiile membrilor, care se colectau lunar intru sustinerea propagandei si procurarea armamentului, necesar declansarii "revolutiei nationale". Pentru a-si mari fondurile, O.U.N. punea in vinzare timbre postale, carti ilustrate in culori si cu simboluri nationale, manifeste, insigne, brosuri, calendare, etc.
Dupa declansarea razboiului antisovietic, O.U.N. a introdus un impozit national, la care trebuiau sa contribuie nu numai membrii miscarii, dar si toti etnicii Ucraineni, inclusiv si cei din Bucovina. Potrivit informatiilor detinute de Inspectoratul General de Politie Cernauti, contributia taranilor Ucraineni din nordul Bucovinei la acest "impozit national" pentru anul 1942/1943 a constituit circa 20.000 de lei. Banii erau incasati de subunitatile primare si centralizate de jos in sus, conform structurii ierarhice.
Din cauza frontierei slab pazite dintre Bucovina si Guvernamintul General, In teritoriul Romanesc reusea sa patrunda, in cantitati mari si in numar mare, material propagandistic si propagandisti. Tot materialul de propaganda era adus in zona compact locuita de Ucraineni din apropierea frontierei (in regiunea de pe Valea Ceremusului), de unde pornea din comuna in comuna spre interior. Trupele Germane din Bucovina contribuiau si ele la transportarea sau depozitarea materialului de propaganda.
Aproape zilnic veneau din Galitia in comunele Bucovinene misionari Ucraineni. Acestia isi indemnau conationalii sa vorbeasca numai Ucraineste, chiar si cu reprezentantii autoritatilor. Isi manifestau deschis ostilitatea fata de autoritatea Romaneasca, promovind o puternica campanie de Romanofobie, sfatuiau pe tarani sa saboteze muncile agricole, iar pe mobilizatii Ucraineni sa dezerteze din armata, etc.
Aceeasi propaganda era dusa si de activistii locali (studenti, invatatori, preoti): lansau diverse zvonuri alarmiste, provocind ingrijorarea si neincrederea populatiei fata de autoritati. Pentru a "mari" numarul Ucrainenilor, cautau sa convinga locuitorii de origine etnica Hutana sa se numeasca "Ucraineni". Fotografiau diverse scene din viata cotidiana, pe care le interpretau cum le convenea, ca mai apoi sa le trimita In Galitia pentru a fi exploatate propagandistic.
In manifestele si brosurile cu caracter iredentist si nationalist Ucrainean raspindite in Bucovina, populatia Ucraineana era chemata sa se pregateasca de "ziua razboiului", pentru formarea Statului Ucrainean. Indemnau la violenta, anarhie si nesupunere, sfatuiau conationalii sa se penetreze In aparatul administrativ. Mai multi tineri Ucraineni din Bucovina au plecat in Galitia, unde au fost pregatiti si specializati in diferite domenii (in special In economie). La fel, au plecat In Galitia si functionarii care nu au fost reprimiti in serviciu In Bucovina dupa revenirea autoritatilor Romane. Toti acestia urmau sa fie folositi in institutiile de stat din Bucovina, cind aceasta va fi inglobata in viitorul Stat Ucrainean Independent. A fost raspindita cartea colonelului Andrei Melnik, "Cum a murit Olga Besarabova", in care eroina povestirii s-a jertfit In lupta pentru crearea Ucrainei Mari, chemind cititorul sa-i urmeze exemplul. Printre lucrarile istorice folosite ca tribune pentru propaganda, era si cea a lui D. Dorosenko, Istoria Ucrainei, (In limba Ucraineana), Lemberg-Krakowia, 1942, despre care Revista Bucovinei (nr. 12, decembrie 1942, p. 477) scria ca, faptele expuse in aceasta lucrare "oscileaza Intre neserios si jignitor" si a lui G. Leibbrandt, Ukraine, Berlin, 1942.
Legaturile dintre organizatiile Ucrainene erau intretinute prin curieri, care faceau cursa: Cernauti - Galitia - Berlin; Cernauti - Bucuresti, etc. Ucrainenii din Germania transmiteau prin curieri diverse instructiuni conationalilor din teritoriile "ocupate", tot prin ei aflau despre activitatea iredentista, starea de spirit a populatiei din acele teritorii. Cele mai preferate puncte de trecere ale curierilor din Bucovina erau Rastoace, Vijnita, Milie, Vascauti si Babin, unde existau toate conditiile necesare pentru libera actiune (vaduri mici ale Ceremusului, lunci dese, sate populate de Ucraineni de mare incredere, etc.
S-au depus eforturi pentru a desfasura campania de propaganda nu numai cu materialele si resursele venite de peste hotare, dar si cu cele din Bucovina. In toamna anului 1941, nationalistii Ucraineni preconizau sa Inceapa publicarea (clandestina) in Bucovina a ziarului de propaganda Zvinok (Clopotul). La Cernauti au fost infiintate organizatiile cultural- propagandistice Bandera, precum si un cor cu orchestra numit Zelena Bukovina, care cutreiera Bucovina si Galitia in scop de propaganda.
Fata de actiunile propagandistilor Ucraineni, In decembrie 1941, administratia Romaneasca a luat masuri ca "toti cei ce au intocmit si au raspindit manifeste iredentiste, precum si cei ce adreseaza plingeri oficiale altor autoritati locale decit celor Romanesti, sa fie arestati si trimisi in lagarul de la Tg. Jiu". In baza acestei decizii, pina la 4 februarie 1942, au fost intocmite liste cu cetatenii Romani de origine etnica Ucraineana, care au activat in contra intereselor Statului Roman, listele incluzind 123 de persoane.
La 14 ianuarie 1942, in sedinta Consiliului de Ministri (de Colaborare), la care au participat Guvernatorii Provinciilor Basarabia, Bucovina si Transnistria, maresalul Antonescu a dat urmatoarea dispozitie: "Ucrainenii, care activeaza politiceste, cari continua sa faca propaganda, cari fac manifestatii de orice natura, cu steaguri, etc. ii bagati In lagar. Cine a trecut frontiera dincolo, nu mai are voie sa se intoarca; cine s-a intors clandestin, va fi impuscat. Cind a trecut frontiera si-a pierdut cetatenia si nu se mai poate intoarce in tara. Inca odata va spun sa procedati energic, sa fiti fara crutare". Maresalul Antonescu a mai dat dispozitii in acest sens: "Cui nu-i place in tara Romaneasca, sa plece. Cine se amesteca sa traga consecintele. Deci, Ministerul de Interne le va da un avertisment si daca continua sa mai aiba gura, afara din tara, sau in lagar"; "Sa fie toti arestati, care calca legile Statului, oricine i-ar proteja, judecati cu precadere si inchisi definitiv", etc.
In perioada 1 aprilie 1942-1 aprilie 1943 au fost deferiti justitiei (459), condamnati (42), internati (54), trecuti peste frontiera (421) si evacuati In Transnistria (3.415), 4.391 de minoritari, in cea mai mare parte, Ucraineni. In semestrul I al anului 1943, In judetul Cernauti, au fost identificati 1.200 de iredentisti Ucraineni, in jud. Storojinet - 607, In jud. Hotin - 116, In jud. Cimpulung - 50, jud. Suceava - 59 si in jud. Radauti - 208. Pina la data de 15 decembrie 1943, Curtea Martiala Cernauti a clasat (234), achitat (319), condamnat corectional (26), la munca silnica (74), la moarte (5) si erau in curs de judecare (118), si cercetare (155), un total de 931 de iredentisti Ucraineni.
Nu a fost admisa reintoarcerea unor refugiati Ucraineni care au plecat in Germania, impreuna cu etnicii Germani (in perioada de ocupatie sovietica a nordului Bucovinei), deoarece erau cunoscuti ca fiind infocati iredentisti. De mentionat ca, dupa eliberarea Basarabiei si nordului Bucovinei, ziarul Ucrainean Jittia, care aparea la Bucuresti (nr. 20 din 5 octombrie 1941), a publicat urmatoarea informatie: "Ukrainskii wesnek" (Berlin, In rubrica "Din Inalta Conducere O.U.N.") aduce la cunostinta tuturor Ucrainenilor din Bucovina si Basarabia (refugiati), sa se intoarca urgent in tara si propriul lor pamint".
Chiar si in urma pedepselor aplicate unor nationalisti Ucraineni si a interdictiilor impuse de autoritatile Romane, spiritele iredentistilor nu s-au temperat, ci din contra, ei au devenit si mai indirjiti si mai dornici de a lupta. Pentru a calma situatia din nordul Bucovinei, la 1 iunie 1943, Ion Antonescu a luat decizia: "Toti Ucrainenii cari fac orice fel de agitatii sa fie transportati cu familiile In Transnistria pe Bug. Paminturile si casele lor sa fie date in folosinta Romanilor. Decizia o da Guvernamintele. Executia o face prin Ministerul de Interne in acord cu Transnistria".
Pentru a solutiona intrucitva problema Ucraineana din Bucovina, V. Dimitriuc, fost Subsecretar de Stat, originar din Bucovina, a propus la 27 februarie 1942, sa se organizeze o miscare "benevola" a populatiei ucrainene din Bucovina spre Transnistria. Autorul mentiona ca, pentru reusita actiunii, Guvernamintul Transnistriei trebuie sa lanseze un apel catre populatia Ucraineana din Basarabia si Bucovina ca sa vina in "bogata provincie a Transnistriei", unde li se vor acorda loturi de pamint mult mai mari decit le au in cele doua provincii. Insa, aceasta propunere s-a dovedit a fi nepotrivita momentului, urmind ca realizarea ei sa aiba loc doar dupa finele razboiului. In schimb, Ucrainenilor Bucovineni li s-a propus In septembrie 1942, sa mearga benevol la munca remunerata in Germania, (propunere ce era valabila si pentru Romani).
Actiunea nationalistilor Ucraineni a scazut aparent pentru o scurta perioada doar catre luna iulie 1943, iar in septembrie 1943 Corpul de Graniceri din Bucovina informa ca, "Ucrainenii continua a fi ostili si trimit scrisori de amenintare jandarmilor" (la Vijnita, Banila, Ispas).
Promptitudinea si insistenta actiunilor Ucrainene se explica si prin existenta In Galitia invecinata a unor formatiuni militare Ucrainene, care le dadeau mult curaj si incredere Ucrainenilor din Bucovina. Cu atit mai mult ca, acestea erau incadrate cu multi Ucraineni Bucovineni. Dupa reinstaurarea administratiei Romanesti in nordul Bucovinei, multi tineri Ucraineni au plecat in grupuri In Galitia pentru a se inrola in Armata Ucraineana, care se forma In localitatea Kosov. Numai la sfirsitul lunii iulie 1941, au plecat circa 800-900 de tineri. Pentru a mari afluxul voluntarilor In formatiunile militare din Galitia, in teritoriul Bucovinei erau raspindite manifeste, care chemau tinerii sa se inroleze in Armata Ucraineana, care va lupta pentru crearea Ucrainei Mari. Autoritatile Romanesti cu nimic nu au impiedicat plecarea lor, chiar din contra, au incurajat-o: la 11 august 1941, legiunile de jandarmi din Bucovina au primit urmatorul ordin: "Veti acorda tot sprijinul tinerilor Ucraineni ce parasesc tara pentru a se inrola in armata Ucraineana. Veti lua masuri pentru a li se ridica cetatenia Romana. Acestor tineri nu li se mai permite intoarcerea in tara". Autoritatile Romane nu au reactionat in nici un fel nici in iulie 1941, cind o misiune Germana a instruit in comuna Frumosul, jud. Cimpulung, tineri Ucraineni din intreaga Bucovina, care mai apoi au fost dusi In Ucraina.
Cu toate ca le-a fost interzis sa mai revina In Bucovina, unii dintre cei plecati In Galitia au reusit sa vina acasa "in vacanta" trecind fraudulos frontiera. Aici, plini de mindrie, cutreierau satele in uniforma de politisti Ucraineni si distribuiau material de propaganda conationalilor. Defilau pe strazile oraselor, laudindu-se prietenilor ramasi in Bucovina cu realizarile lor; nu scapau nici o ocazie pentru a-i intimida pe gardienii publici. In vederea Indepartarii acestei stari de lucruri, maresalul Antonescu a dat urmatoarele ordine prin rezolutii (scrise pe mai multe rapoarte ale institutiilor de Stat): "Sa fie toti arestati si bagati in lagar. Sa se discute si la Consiliul de Colaborare"; "Sa fie pusi la locul lor. Sa li se interzica uniforma. Sa nu faca premilitarie, ci munca de folos obstesc" (ordinul se referea la cei ce nu plecasera peste hotare, dar purtau uniforme); �Sa fie arestati si bagati in lagare. Sa fie arestati fara ezitare si condamnati pentru port ilegal de arme si pentru intrare in tara ilegal. Ce asteptati, sa va imboldesc sa executati legile tarii? Ordine noi si drastice sa se dea imediat"; "Cine este prins cu arme, sa fie imediat sanctionat cu toata asprimea legii. Generalul Calotescu (guvernatorul Bucovinei) sa dea ordonanta clara si sa le anunte fara ezitare. Orice act de sabotare in spate trebuie reprimat la timp". Toate aceste dispozitii ale maresalului Antonescu au fost date in lunile ianuarie-februarie 1942.
La mijlocul anului 1943, in Galitia a fost formata divizia Ucraineana Vinatori Galitieni SS ("SS" - abreviere de la "Sicevie Strilti" - puscasii din SIci). Aceasta formatiune (cu un efectiv de 1.000 de oameni), sub presiunea sperantelor pierdute In posibilitatea crearii Statului Ucrainean pe cale politica si exclusiv cu ajutorul Germaniei, profitind de slabirea puterilor Axei, a declansat la 14 iulie 1943 In Galitia, o actiune armata contra autoritatilor Germane, care urma sa fie extinsa si asupra Bucovinei dupa un plan stabilit din timp, insa a fost inabusita de germani.
Asa dar, incepind cu anul 1943, nationalistii Ucraineni au trecut la solutia fauririi Statului Ucrainean independent prin lupta armata, iar in Bucovina iredenta Ucraineana a declansat lupta de gherila; "In locul activitatii lente a izbucnit lupta fatisa, glontul luind locul manifestelor atitatoare, iar bandele armate, pe cel al clandestinismului".
Majoritatea tinerilor Ucraineni, care au fost mobilizati in Armata Romana, dupa perioada de instruire dezertau. Unii dintre ei s-au constituit in bande armate, cu scopul de a intimida autoritatile. Astfel, In iunie 1943, au fost semnalate In padurile comunelor Rastoace si Marinceni, jud. Storojinet sl Gura Putilei, jud. Radauti, bande de Ucraineni, formate din infractori si dezertori din Armata Romana, avind un caracter politic. Bandele erau formate din circa 25 de tineri si aveau drept scop, atacarea autoritatilor Romanesti, dezorientarea si hartuirea granicerilor Romani. Se aprovizionau cu cele necesare de la populatie, prin concursul benevol din partea acesteia sau prin constringere.
Pentru a preveni eventualele actiuni subversive a bandelor armate Ucrainene, organele de siguranta Romanesti au luat sub control toate punctele strategice (drumurile, podurile, etc.). Au fost intarite posturile de jandarmi cu noi efectiv si s-au organizat echipe speciale de jandarmi. Legiunile de jandarmi au elaborat "ipoteze" de actiune si efectuau razii. Aceste masuri, precum si vigilenta necontenita a formatiunilor politienesti, nu au admis producerea unor acte teroriste de amploare.
Catre anul 1944, aspiratiile Ucrainenilor nationalisti la independenta si suveranitate au fost spulberate. Cu toate acestea, actiunile lor s-au activizat mult dupa reocuparea nordului Bucovinei de catre Armatele sovietice, cind au venit In acest teritoriu mai multi membri ai O.U.N.-U.P.A. din Galitia, dind lupte crincene cu partizanii sovietici, iar apoi cu trupele regulate si cele ale N.K.V.D. Conform datelor sovietice, numeroase ciocniri intre gruparile armate ale Ucrainenilor nationalisti si fortele speciale sovietice au avut loc imediat dupa sfirsitul razboiului: in ianuarie 1945 - 24, in februarie - 17 si in martie - 5.
Imediat dupa razboi, nationalistii Ucraineni detineau sub control 150.000 de km.2 In perioada postbelica regimul stalinist a intreprins in toata Ucraina, in special, In partea de Vest, 9.238 de operatiuni de reprimare, in urma carora au fost omoriti 34.000 si luati prizonieri 46.000 de combatanti Ucraineni nationalisti. Contra formatiunilor Ucrainenilor nationalisti autoritatile sovietice au mobilizat In nordul Bucovinei, in primavara anului 1945, 35.000 de soldati din trupele regulate, precum si trupele interne si de granita ale N.K.V.D. (Comisariatul Afacerilor Interne), militia si trupele speciale ale N.K.G.B. (Comisariatul Securitatii Statului). Din rindul localnicilor au fost formate potere de "exterminare": la 15 martie 1945 au fost organizate 17 batalioane (2.162 persoane) si 314 brigazi (cu un efectiv de 2.607 persoane). Pe parcursul anilor 1944-1945 au fost lichidati (de catre potere) 780 de nationalisti Ucraineni si 1.079 luati prizonieri. Anihilarea miscarii nationalistilor Ucraineni din nordul Bucovinei nu a fost o operatiune tocmai usoara pentru autoritatile sovietice, ea finalizindu-se catre prima jumatate a anului 1950, ultimele grupari armate ucrainene actionind in raioanele Vijnita si Putila.
Paralel cu anihilarea gruparilor armate ostile, sovieticii au purces si la "pedepsirea popoarelor" care s-au manifestat antisovietic pe timpul Razboiului Germano-sovietic din anii 1941-1945, prin deportarea lor in regiunile indepartate ale Uniunii Sovietice (printre care erau Romanii Basarabeni, popoarele Caucazului: Cecenii, Ingusii, Calmicii, s.a., precum si Ucrainenii nationalisti concentrati In vestul Ucrainei, denumiti "ounovti" de la "O.U.N."). Conform datelor istoricilor Ucraineni, in perioada septembrie 1944-iulie 1947, au fost deportati 703,5 mii de Ucraineni din intreaga Ucraina (printre care multi nationalisti). Intr-un film documentar prezentat la 9 iunie 1999 de televiziunea centrala a Ucrainei (UT-1) se spunea ca, in perioada 1944-1953 din Ucraina de Vest au fost deportati 104.000 Ucraineni nationalisti si simpatizanti ai O.U.N. Alte date sunt prezentate In Revista de istorie a Moldovei: pina la mijlocul lunii iulie 1949, au fost deportati 95.552 de "ounovti" (dintre care 22.569 de barbati, 48.583 de femei si 24.400 de copii), iar In 1951 In lagarele Siberiei de Vest erau 53.206 "ounovti" si in lagarele din Siberia de Est - 38.199, in total 91.405 Ucraineni nationalisti. In toata perioada luptei cu nationalismul Ucrainean, sovieticii au deportat si exterminat 3 milioane de nationalisti Ucraineni.
La 15 octombrie 1959, Stepan Bandera a fost omorit la Munchen de agentul serviciilor speciale sovietice B. Stasinski, iar Andrei Melnik a decedat in Luxemburg, in 1964, dupa ce in 1959 a Incercat constituirea Congresului Ucrainean Mondial si a Uniunii Mondiale a Ucrainenilor. In 1946 a fost luata hotarirea de a demobiliza formatiunile U.P.A. Pe parcursul activitatii sale, O.U.N. a organizat 14,5 mii de diversiuni si acte teroriste, in care au fost omoriti 30.000 de inamici. Dupa moartea comandantului U.P.A., R. Suhevici (la 5 martie 1950) rezistenta armata a Ucrainenilor din vestul Ucrainei a mers spre declin.
Cu toate ca in mare parte Ucrainenii au manifestat ostilitate fata de autoritatea Romaneasca din Bucovina, Statul Roman a avut o atitudine corecta fata de ei, acceptindu-i in administratie, economie, etc., fiind combatut doar iredentismul Ucrainean. Aceasta atitudine i-a facut pe multi Ucraineni ca in momentul evacuarii administratiei Romanesti din Bucovina (martie 1944), sa-si impartaseasca soarta cu cea a refugiatilor Romani.

Articol publicat in: Partide politice si minoritati nationale din Romania in secolul XX. Vol. II. Coordonatori: Vasile Ciobanu, Sorin Radu. Ed. "Tehno-Media", Sibiu, 2007, pp. 147-168.

MITOLOGIILE ISTORICE ALE UCRAINEI ACTUALE

Relaţii foarte contradictorii le au cele două state Româneşti (România şi Republica Moldova) cu Ucraina. Aceasta este una dintre cele cincisprezece ţări care au apărut pe ruinele URSS şi unica dintre ele căreia continuă să-i aparţină întinse regiuni care au făcut odată parte din România Mare sau din arealul de etnogeneză a poporului Român. În primul caz este vorba de Bucovina de Nord, ţinutul Herţa, Basarabia de Nord şi Basarabia de Sud. În al doilea – de Bugo-Nistria (numită greşit de către unii şi Transnistria (inclusiv în literatura de specialitate din România).

Spre deosebire de Ucraina, Tările Româneşti au o istorie multiseculară, iar rădăcinile genealogice ale poporului Român sînt într-atît de adînci, încît el poate pretinde la titlul unuia dintre cele mai vechi din lume. Ucraina, însă, nu poate să-şi vadă trecutul statalităţii sale mai adînc de 15 ani. Or, anii 1918 şi 1919 (cînd a existat efemera „Republică Populară Ucraineană”) nu pot fi puşi pe balanţa de greutăţi, căci în acest răstimp ţara a fost bîntuită de focul războiului civil. Guvernele şi stăpînirile autohtone şi străine se schimbau cu o iuţeală caleidoscopică (vezi filmul „Nunta în Malinovka”). În acest context este destul să ne amintim că însăşi capitala ţării, Kievul, a trecut de cîteva ori din mînă în mînă pe parcursul doar a cîtorva luni.

Mai mult decît atît, pe parcursul acestei scurte existenţe ca stat independent, Ucraina nu a existat nici un moment ca un stat unitar şi suveran pe întreg teritoriul său. Pe teritoriul Galiţiei Orientale, sub auspiciile Austriecilor a fost formată Republica Populară a Ucrainei Apusene. Aceasta aşa şi nu a mai reuşit să se unească cu restul Ucrainei, fiind în curînd ocupată şi anexată de Polonia lui Pilsudski. Regiunile Harkov şi Doneţk au fost aproape în permanenţă sub ocupaţie sovietică. „Novorosia” şi Taurida au fost fiefurile albilor[1], iar Odesa pînă în anul 1920 a fost „porto-franco” sub tutela Antantei (prin acest oraş-port se efectua jefuirea ţării de către Occident şi aprovizonarea albilor cu armament).

Tot în această perioadă tulbure s-au perindat pe teritoriul ei ocupanţii Austro-Ungari şi Germani, intervenţioniştii Polonezi, Englezi, Francezi, Greci şi de alte naţionalităţi. „Conducători Supremi” ai Ucrainei „nezalejnice”[2] au fost rînd pe rînd istoricul M. Gruşevski, atamanii naţionalişti Skoropadski şi Petliura, anarhistul „batko” Mahno, „democratul” Vinnicenko şi mulţi alţii. Pentru ca în fine la Harkov (prima capitală a Ucrainei Sovietice) şi mai apoi la Kiev să se înscăuneze comisarii lui Lenin şi Troţki (de o apartenenţă etno-culturală anumită, numai nu Ucraineană şi nici măcar Rusă).

Cea de-a doua independenţă de stat a Ucrainei este legată de destrămarea Uniunii Sovietice (de altfel, ca şi independenţa celorlalte „republici-surori”). E drept că istoricii de la Kiev susţin că statalitatea Ucraineană a cunoscut cîteva „valuri” de existenţă anterioare anului 1918 sau 1991. Este vorba de Rusia Kieveană şi de Sicia Zaporojană[3]. La o studiere mai îndeaproape şi cît de cît obiectivă a faptelor istorice ne dăm uşor seama că la mijloc este o banală încercare a unui „parvenue” de a-şi înnobila trecutul cam obscur şi nu prea glorios.

Poate nu ar mai trebui să mai facem aceste escapade în trecutul istoric al ţării vecine, dacă în „ucrainiada” măsluită de către „istoricii” oficiali ai Kievului nu s-ar ascunde rădăcnile pretenţiilor aberante asupra unor teritorii pur Româneşti, Poloneze, Ruseşti, Ungureşti şi chiar Caucaziene. Dar, să o începem de la început.

UCRAINENII – URMAŞII VECHILOR TRIPOLIENI

(sau cîte ceva despre fenomenul mitologizării în istorie şi politică)

Acest titlu ar părea că este preluat din vreun roman de-al lui Kafka (autorul romanului absurdului) dacă nu ar fi prezent în lucrările unor pseudo-istorici de pe malurile Niprului. Cu vre-o cîteva milenii înaintea lui Hristos, pe teritoriile de astăzi ale Ucrainei, României şi Republicii Moldova a existat una dintre cele mai reprezentative culturi ale eneolitului: cultura Tripolie. Tripolienii au fost printre primii agricultori sedentari din Europa. Unii dintre „istoricii” de la Kiev, îndeplinind o comandă politică bine direcţionată, s-au grăbit să declare că aceştia nu sînt altcineva decît strămoşii Ucrainenilor.

Nu este cazul să credem că aceşti „savanţi” au „descoperit America” în domeniul de falsificare grosolană a istoriei. Istoriografia Bulgară, de pildă, susţine şi ea cu tot dinadinsul că strămoşii direcţi ai Bulgarilor ar fi fost ...Tracii. Istoricii unguri declară că Secuii de pe arcul carpatin descind din hunii lui Attila care ar fi fost primii locuitori ai acestei regiuni[4]. La mijloc este o încercare vădită de mitologizare a propriului trecut istoric menită de a îndreptăţi pretenţiile teritoriale ale unor state (în cazul nostru este vorba de Ucraina, Ungaria şi Bulgaria) asupra unor ancestrale pămînturi Româneşti.

Referinţele politicaştrilor de toate naţionalităţile şi coloraturile politice şi confesionale posibile la mituri şi tradiţie religioasă poartă, se vede, un caracter cronic. Astfel, cercurile sioniste, interpretînd fraudulos textele biblice, pretind la imensul teritoriu dintre Nil şi Eufrat (care ar fi fost juruit de către Dumnezeu descendenţilor lui Avraam). Aceste pămînturi, după părerea lor, ar trebui să constituie „Ereţ Israel”. Nilul şi Eufratul sînt prezente pe drapelul de stat al Israelului prin cele două dungi albastre care încadrează Steaua lui David.

În fond, după cum spunea Eclesiastul, nimic nu este nou sub soare sau este binecunoscut: cu cît pretenţiile sînt mai lipsite de temei, cu atît fundamentarea lor este mai „înflorită”. Acest lucru se referă şi la unii oameni concreţi. Este destul să ne aducem aminte cum lingăii de la butaforica „curte” de pe malurile Bîcului i-au găsit lui Snegur şi Lucinschii strămoşi în Maramureş (cu ce-au fost mai breji Dragoş şi Bogdan I decît aceşti „fii ai neamului” şi „oameni de bună credinţă”?). Aceeaşi „cronografi” au găsit în şatrele lingurarilor de prin părţile Nisporenilor os domnesc de-al Sturzeştilor. Paralele făcute de către un „poet, istoric de vază şi proeminent om politic” autohton la una dintre primele Mari adunări Naţionale între Mircea cel Bătrîn şi cei doi mircişori de-ai noştri (este vorba acelaşi M. Snegur şi M. Druc) altceva decît ilaritate nu pot stîrni.

Guvernanţii actuali de la Chişinău (spre onoarea lor) nu au făcut încercări de a-şi înnobila originea plebee prin intercalarea neruşinată în arborii genealogici de domni şi domniţe. Ispita de a conferi „statalităţii Moldoveneşti independente, suverane şi internaţional recunoscute” statutul de moştenitoare legitimă a Moldovei voievodale (pe numai o treime din teritoriul ei) s-a dovedit a fi prea mare. Rezultatul eforturilor depuse în această direcţie a fost „blocbasterul” celor de la „Şcoala Superioară Antropologică” întitulat „Neizvestnîi Ştefan” („Necunoscutul Ştefan”). Antropologii în tandem cu jurnalistul C. Starîş au „descoperit” la marele nostru domnitor, nici mai mult – nici mai puţin, intenţia de a deveni împărat al Imperiului Bizantin refăcut din scrumul Porţii Otomane![5]

Dar, să ne întoarcem la cultura Tripolie şi pretenţiile Ucrainene la moştenirea ei. Cu ce ar putea oare argumenta istoricii Kieveni legătura dintre străvechii agricultori ai culturii tripoliene cu Ucrainenii contemporani, decît cu coincidenţa teritorială (şi aceea parţială, deoarece cultura arheologică în cauză mai cuprindea în afară de teritoriul Ucrainei şi pe cel al Republicii Moldova şi României)? Reieşind din această logică bolnavă, atunci şi Nemţii ar fi în drept să pretindă la întreg arealul de răspîndire al omului de Neanderthal (aproape tot teritoriul Eurasiei şi Africii), căci localitatea care i-a dat numele se găseşte pe teritoriul Germaniei.

Prin „înrudirea” lor cu tripolienii naţionaliştii Ucraineni mai tind (în afară de aberantele pretenţii la primogenitură pe teritoriile populate de Români) să-şi sublinieze diferenţa lor de Ruşi (numiţi istoriceşte „Velikoruşi”). Aceştia, după părerea lor, ar trebui să-şi caute sorgintea la vechile triburi Fino-Ugrice de vînători şi pescari primitivi. Or, tripolienii agricultori sedentari (care cunoşteau deja prelucrarea metalelor) erau cu mult mai înaintaţi în civilizaţia lor decît strămoşii presupuşi ai Velikoruşilor . Concluzia se impune de la sine ...

Următoarea încercare de falsificare a istoriei a fost întreprinsă de către acei care susţin că „Rusia Kieveană este statul feudal timpuriu al Ucrainenilor”. Între ea şi Rusia Moscovită nu ar exista decît o coincidenţă toponimică. Or, „Moskalii” au uzurpat „gloriosul trecut istoric al Ucrainenilor” pentru a-şi legitima imperiul apărut pe ruinele Hoardei de Aur. Rusia Moscovită s-ar fi ridicat din nefiinţă datorită Tătaro-Mongolilor.

Aceste ipoteze sînt însă total nefundamentate. În primul rînd: Slavii de Răsărit (care alcătuiau baza populaţiei Rusiei Kievene) au fost strămoşii comuni ai Ruşilor, Beloruşilor şi Ucrainenilor de astăzi. Înrudirea lingvistică pînă la coincidenţă dintre aceste popoare este prea evidentă pentru a putea fi negată. Datorită faptului că aceste popoare au avut deja scrisul lor către formarea vechiului stat Rus Kievean, noi putem să urmărim pas cu întreaga lor istorie. Din vechile letopiseţe reiese clar că popoarele est-Slave au alcătuit o singură comunitate etno-lingvistică.

Limba acestor trei popoare est-Europene existenă în trei graiuri literare – limba Rusă, cea Ucraineană şi cea Belorusă - a avut un singur strămoş: limba Rusă veche, limbă în care au fost notate primele monumente scrise ale Rusiei Kievene („Cîntec despre Oastea lui Igor”, „Povestea anilor de demult” ş. a m. d.). În secolele XIV-XV teritoriul Ucrainei şi Belorusiei de astăzi au nimerit sub stăpînirea Polono-Lituaniană. Pentru Ucraina a fost caracteristică dominaţia elementului Polonez, iar pentru Beloorusia – a celui Lituanian. Rusia Moscovită a reuşit să scape de această influenţă, fiind apărată de ...scutul jugului Tătaro-Mongol. Este binecunoscut faptul că marii hani se mărgineau la perceperea birului fără ca să se amestece în treburile interne ale cnezatelor Ruseşti, inclusiv în problemele de cultură, limbă şi confesiune(spre deosebire de „confraţii” de credinţă Polono-Lituanieni).

Nu-şi găseşte nici o fundamentare ştiinţifică la teza care afirmă că triburile Tiverţilor şi ale Ulicilor (prezente începînd cu secolul VII în spaţiul dintre Carpaţii Orientali şi Bugul de Sud) ar fi fost de sorginte Slavă. Era vorba, mai degrabă de o populaţie amestecată Slavo-Volohă. Nu au fost Slavi nici Brodnicii şi nici Bolohovenii (pomeniţi şi ei în izvoarele timpului).

Despre aceasta ne mărturisesc denumirile geografice de locuri, rîuri şi localităţi (Romanovo, Bolohovo ş. a.) răspîndite pînă la hotarele Polesiei (o regiune mlăştinoasă şi împădurită situată între Belorusia şi Ucraina). O mărturie încă vie a acestui fapt incontestabil este şi prezenţa în această regiune a grupului etnic al Huţulilor a căror limbă reprezintă un ciudat amalgam de cuvinte Româneşti şi Slave, iar portul este identic cu cel al Românilor din Maramureş şi Bucovina[6]. Dacă populaţia românească nu ar fi existat acolo încă din timpuri străvechi, atunci de unde s-au luat cuvintele româneşti şi portul naţional românesc la aceşti locuitori ai Galiţiei Orientale şi Ruteniei (Maramureşul de Nord)?

Nici Rusia Kieveană nu a cuprins în cadrul graniţelor sale politice teritoriile de stepă de la sud de Kiev (inclusiv Bugo-Nistria) şi nici pe acel al Moldovei istorice (dintre Carpaţii Orientali şi Nistru). Chiar şi pe hărţile din atlasele istorice editate la Kiev teritoriul Moldovei istorice este haşurat, ceea ce înseamnă că el era nu o parte constitutivă a statului kievean, ci un teritoriu dependent (tributar). Or, nu putea fi vorba de un control efectiv şi continuu asupra lui din partea marilor cneji Kieveni.

Zona de stepă situată la sud de Kiev din cele mai vechi timpuri a fost fieful popoarelor nomade care veneau din inima Asiei (Marea Stepă) şi îşi găseau aici un adăpost provizoriu în drumul lor spre bogatele oraşe ale civilizaţiilor mediteraniene. Prin urmare, nici acest teritoriu nu poate fi definit ca areal de etnogeneză al naţiunii Ucrainene. El a început să fie intens colonizat cu ţărani din Malorosia[7] abia după războiul Ruso-Turc din anii 1768-1774 cînd stepele din bazinul de nord al Mării Negre şi peninsula Crimeea au fost anexate la Imperiul Rus[8].

Cît priveşte pămînturile Moldovei de peste Nistru (Bugo-Nistria), ele au intrat în componenţa Imperiului Rus (nu ale Ucrainei!) şi mai tîrziu: în anul 1792. Către această perioadă dispăru în neantul istoriei şi ultimul simulacru de autonomie Malorosă (Hătmănia) care a fost dizolvată din ordinul împărătesei Ecaterina II. Datele statistice publicate în acea perioadă mărturisesc cu elocvenţă că pe pămînturile interfluviului Bugo-Nistrean către venirea armatelor Ruseşti majoritatea populaţiei – circa 90%(!) - era alcătuită din Români moldoveni, Munteni, Bănăţeni, Bîrseni, Maramureşeni, Ardeleni.[9]

Istoricii Ucraineni fondează pretenţiile teritoriale ale Kievului asupra pămînturilor Româneşti, apelînd la letopiseţele care vorbesc despre cnejii din Halici-Volînia care ar fi stăpînit pămînturile dintre Carpaţii de Nord şi Dunăre, deşi şi pentru un nespecialist este clar că autorii cronicelor se referă la limitele pînă unde au ajuns aceşti cneji cu drujinele (cetele) lor. Dacă ar fi să ne conducem după acest principiu, atunci Scandinavii (descendenţi ai renumiţilor Vikingi) ar fi în drept să pretindă asupra întregii Europe, Africii de Nord, Levantului şi al litoralului est-Canadian, iar noi, Românii, în calitatea noastră de „fii ai Romei” – no comment!

Despre absurditatea pretenţiilor cercurilor politice naţionaliste Ucrainene asupra unor pămînturi Româneşti ne vorbeşte faptul că în anul 1774 (în ajunul anexării Bucovinei la Imperiul Habsburgic) populaţia Slavă alcătuia doar douăsprezece procente din populaţia acestui ţinut[10]. În această cifră erau incluşi nu numai Ucrainenii (Rutenii), ci şi Ruşii ortodocşi de rit vechi (staroverii care în Delta Dunării se mai numesc şi lipoveni). Numai după ce autorităţile Austriece au procedat la o colonizare masivă a ţinutului cu ţărani Ucraineni fugari din Malorosia (unde Ecaterina II a introdus iobăgia), Evrei, Polonezi şi colonişti Germani, situaţia demografică s-a schimbat în defavoarea Românilor. Cu toate acestea, chiar şi către anul 1918 Românii alcătuiau aici cel mai numeros grup etnic.

HAI JIVE RIDNA I VELIKA UKRAINA!

(„Să trăiască Ucraina Mare natală!”)

Megalomania pretenţiilor teritoriale ale politicaştrilor de la Kiev iese foarte reliefat în evidenţă în atlasele istorice şcolare publicate în Ucraina după cea de-a doua proclamare a independenţei de stat (anul 1991). În categoria „teritoriilor etnice Ucrainene” sînt incluse nu numai cele ale statului Ucrainean contemporan (dintre care cel puţin jumătate nu corespund nici pe departe unei asemenea calificări) ci şi partea de sud a Bucovinei care a rămas în componenţa României, nordul Republicii Moldova şi raioanele ei Nistrene, regiunile limitrofe ale Poloniei, Polesia belorusă, Rusia Centrală (pînă la Voronej inclusiv) şi stepele nord-Caucaziene.

Ucraina

Ar trebui menţionat faptul că după răsturnarea Tarismului în februarie anul 1917 cînd zidurile “închisorii popoarelor (cum a fost numit Imperiul Rus de către contemporani) au fost dărîmate, Ucraina (alături de alte periferii naţionale) şi-a revendicat şi obţinut dreptul la autonomie naţional-statală. Guvernul Provizoriu de la Petrograd (denumirea Sankt-Petersburgului între anii 1914-1924) la trasarea hotarelor acestei autonomii s-a bazt strict pe principiul etnic. În componenţa ei nu intrau guberniile Novorosiei, bazinul Donbasului şi nici Crimeea!

Hotarele autonomiei Ucrainene, 1917

Pentru prima dată „Ucraina Mare” (fără Galiţia Orientală, Bucovina de Nord, Crimeea şi Bugeacul de Sud) a apărut datorită actului de capitulaţie semnat de către bolşevicii lui Lenin la Brest-Litovsk în faţa Cvadruplei Alianţe (Germania, Austro-Ungaria, Bulgaria şi Turcia) în anul 1918. Tot Nemţii au fost aceea care i-au silit pe bolşevici să recunoască „independenţa” marionetei sale. Ucraina urma să devină un apendice agrar şi de materie primă pentru Mittel Europa (Europa Centrală) în frunte cu Germania. Aici vedeau geopoliticienii Germani (R: Kellen ş. a.) acel „lebensraum” („spaţiu vital”) atît de necesar celui de-al II-lea Reich.

Folosindu-se de faptul că Rusia Sovietică lupta pe mai multe fronturi împotriva duşmanilor interni şi externi, Kievul a reuşit să alipească la teritoriul atribuit de către Guvernul Provizoriu fostei autonomii Ucrainene regiunile Novorosiei şi Donbasului (care, după înfiinţarea URSS, le-au fost cedate definitiv de către bolşevicii lui Lenin). Mai mult decît atît: încurajaţi de protectorii lor din blocul Puterilor Centrale, naţionaliştii Ucraineni au început să înainteze pretenţii teritoriale faţă de toate statele din jur. De la Rusia ei revendicau stepele nord-caucaziene, regiunile Azovului, Voronejului şi peninsula Crimeea; De la Polonia – raioanele oraşelor Helm şi Peremîşl; De la Belorusia – partea acesteia din Polesia, iar de la România – Basarabia şi Bucovina. Credem că a devenit clar cine au fost în realitate acei care, după cum s-a exprimat Molotov în ultimatumul său adresat în anul 1940 României, „...s-au folosit de situaţia grea în care s-a pomenit Rusia Sovietică...”.

În manualele de istorie şi literatura de specialitate Ucraineană se vorbeşte cu lux de amănunte despre „ocupaţia ilegală” a Bucovinei de Nord şi a Bugeacului de Sud în perioada interbelică şi despre „lupta eroică de eliberare naţională a poporului Ucrainean din regiune de sub jugul de ocupaţie al boierilor Români”. Se vehiculează cu stăruinţă şi faptul că Uniunea Sovietică „nu a recunoscut niciodată ocuparea Basarabiei de către România burghezo-moşierească”. Nu se pomeneşte însă nicăieri despre recunoaşterea hotarelor de pe Nistru de către Republica Populară Ucraineană al cărei moştenitor de drept se vrea a fi actualul stat Ucrainean.

Astfel, în anul 1919 a fost instituită o misiune diplomatică a Ucrainei la Bucureşti. În fruntea acestei misiuni s-a aflat profesorul Constantin Matzievici. La 26 iunie al aceluiaşi an, el şi-a prezentat preşedintelui de Consiliu al guvernului Român scrisoarea sa de acreditare în care, printre altele, se menţiona că: „Guvernul Ucrainean declară că nu voieşte sub nici un chip de a pune în discuţie fruntaria actuală între cele două state, considerînd Nistrul ca fruntarie definitivă între ele şi dorind să stabilească la această frontieră cele mai bune relaţii de vecinătate”[11]. Aceeaşi recunoaştere a hotarelor de pe Nistru o vedem şi în declaraţia Guvernului ucrainean din anul 1920. Se omite cu stăruinţă şi faptul că Unirea Bucovinei cu Ţara de la data de 28 noiembrie (stil nou) anul 1918 a fost votată în unanimitate şi de către cei 13 delegaţi din partea populaţiei Ucrainene la Congresul General al Bucovinei.

CÎTE CEVA DESPRE “IMPERIALISMUL” ROMÂNESC

În literatura de specialitate este prea puţin oglindit un fapt destul de interesant care nu lasă piatră pe piatră din argumentaţia duşmanilor statului Românesc care îl învinuiesc de imperialism şi expansiune teritorială. În anul 1919, armatele Româneşti au stat la Tisa[12] şi au deţinut controlul asupra Pocuţiei, dar s-au retras la hotarele internaţional recunoscute imediat ce situaţia în aceste regiuni s-a ameliorat şi retragerea a fost cerută de către aliaţii Anglo-Francezi.

Deci, mai subliniem încă o dată: România nu a pretins şi nu a acceptat (atunci cînd a avut ocazia sau chiar i s-a propus să o facă) teritorii care, din punct de vedere politic, nu i-au aparţinut. Deşi, din punct de vedere istoric, etnic şi de ce nu, geopolitic, ea a fost pe deplin în drept să o facă, precum în cazurile hotarului de pe Tisa, Pocuţiei, localităţilor Româneşti din Maramureşul de Nord, Banatul de Sud-Vest şi Bugo-Nistria.

Astfel, în anul 1938, Hitler îi propune regelului Carol II al României să participle la partajarea Cehoslovaciei (trădată de către aliaţii ei Anglo-Francezi prin actul cîrdăşiei de la Munchen) şi să preia controlul asupra localităţilor populate de Români din Rutenia (Maramureşul de Nord) care pe atunci aparţinea acestei ţări. Spre deosebire de Ungaria şi Polonia, România a respins această ofertă.

Situaţia s-a repetat în anul 1941 după invadarea Iugoslaviei de către Germania nazistă. României (deja în persoana atunci încă generalului Ion Antonescu) i s-a propus să anexeze partea de sud-vest a Banatului (cunoscută în alte izvoare şi sub denumirile de Banatul Sîrbesc sau Torontal). Răspunsul a fost acelaşi. Interesant de menţionat că la conferinţa de la Versailles România a cerut de la aliaţii săi această regiune (pe atunci cu o populaţie majoritară Românească), însă Franţa şi Anglia au optat pentru Serbia.

În timpul războiului de eliberare a provinciilor sale răsăritene purtat de către România împotriva Uniunii Sovietice între anii 1941-1944, ei i s-a propus de către aceeaşi Germanie nazistă anexarea teritoriului dintre Bugul de Sud şi Nistru (Bugo-Nistria). Mareşalul Ion Antonescu a respins şi de această dată oferta germană, procedînd doar la formarea în regiune a guvernămîntului Transnistriei sub administraţia militară română. Acest regim instaurat de Bucureşti în Bugo-Nistria a fost foarte liberal comparativ cu cel Germano-nazist din alte regiuni răsăritene ale URSS. Subliniem încă o dată, că nu a fost vorba de includerea acestui teritoriu în componenţa statului Român!

RELAŢIILE ROMÂNIEI CU UCRAINA SOVIETICĂ

Republica Populară Ucraineană cu toate formele sale de guvernămînt cam exotice (de genul hatmanatului, directoratului ş. a.) care s-au perindat pe parcursul a mai puţin de doi ani de independenţă a fost o statalitate efemeră şi contradictorie, lipsită de vreo coerenţă internă. Bolşevicii lui Lenin au reuşit să înăbuşe împotrivirea internă şi, cu mari cedări teritoriale[13], să respingă atacurile din afară. În urma războiului civil care a decimat populaţia Rusiei în general şi a Ucrainei în special, pe harta lumii a apărut URSS.

Una dintre republicile fondatoare al acestui stat federativ (numai „de jure”, căci „de facto” URSS a fost unul hiperunitar şi hipercentralizat) a fost şi Ucraina. La acel moment în componenţa ei nu intrau aşa regiuni precum Crimeea (atunci încă republică autonomă a RSFSR), Bucovina de Nord, ţinutul Herţa, jumătatea de nord a judeţului Hotin, Basarabia de Sud şi insula Şerpilor (care aparţineau României), Maramureşul de Nord (Cehoslovacia) şi nici Galiţia Orientală (cedată de către tandemul Lenin-Troţki în anul 1920 (tratatul de la Riga) Polonezilor).

În schimb, Moscova bolşevică, pentru a slăbi şi mai mult rezistenţa Ruşilor contra dictaturii bolşevice, i-a cedat cu generozitate Kievului bazinul carbonifer al Donbasului şi „Novorosia” (fosta „Stepă Sălbatecă” cucerită de la Tătarii din Crimeea pe timpul Ecaterinei II) care erau locuite o populaţie amestecată (majoritar Rusească) care vorbea în diferite graiuri sud-Ruse (aşa numitul “surjik”). În acest prim „cadou de nuntă” (au mai urmat şi cele enumerate mai sus) a intrat şi Bugo-Nistria populată din cele mai vechi timpuri de către o populaţie Românească.

România, însă, s-a limitat în pretenţiile sale răsăritene doar la acele teritorii care politiceşte au făcut parte vreodată din România sau din cele două ţări Româneşti care au precedat-o (Moldova şi Muntenia). Este vorba, desigur, de Basarabia. Prin urmare, ideea vehiculată cu stăruinţă în literatura de specialitate editată la Moscova şi la Kiev, precum că România s-ar fi folosit în mod mîrşav de slăbiciunea temporară a Rusiei Sovietice provocată de războiul civil pentru a acapara teritorii străine, este nu altceva decît o minciună sfruntată.

Conducătorii comunişti ai Ucrainei au preluat pretenţiile istoriografiei Ruseşti Tariste la pămînturile Româneşti. Ce e drept, de data aceasta se vorbeşte despre „străvechile pămînturi Ucrainene” atunci cînd este vorba de Basarabia, Bucovina şi chiar de teritoriului cuprins între rîurile Prut şi Siret.

Visul unei „Ucraine Mari” şi-a văzut realizarea în urma cîrdăşiei criminale dintre fosta Uniune Sovietică şi Germania nazistă (cunoscută sub denumirea de „Pactul Ribbentrop-Molotov”). Datorită acestei înţelegeri de partajare a Europei Răsăritene, Ucraina s-a „căpătuit” cu Bucovina de Nord, ţinutul Herţei şi Basarabia de Sud pe contul României. Culmea este, că „nezalejnicii” de la Kiev, criticînd şi condamnînd pe drept regimul stalinist de „actele de genocid comise împotriva poporului Ucrainean”, uită să se dezică de „cadourile” făcute Republicii Sovietice Socialiste Ucrainene de către acesta pe seama altor ţări.

Apoteoza falsificării adevărului istoric şi a stării de lucruri existente la moment a fost nota ultimativă a lui Molotov trimisă pe data de 26 iunie anul 1940 guvernului regal al României în care se vehicula ideea că „...majoritatea populaţiei Basarabiei o alcătuiesc Ucrainenii care doresc reunirea cu RSS Ucraineană”. Urmarea directă a acestui monstruos act de injustiţie a fost răpirea de la România a Basarabiei, Bucovinei de Nord (aceasta din urmă în calitate de... „recompensă şi aceasta încă prea mică (!?!) pentru cei 22 de ani de ocupaţie ilegală a Basarabiei de către România Regală[14]”) şi a ţinutului Herţa.

După ocuparea acestor teritorii de către armata sovietică a urmat formarea RSS Moldoveneşti pe o parte din teritoriul Basarabiei şi a fostei RASSM de pe malul stîng al Nistrului. Mai mult de jumătate din teritoriul fostei autonomii moldoveneşti, precum şi Basarabia de Sud şi partea de Nord-Vest a judeţului Hotin i-au fost atribuite în mod arbitrar şi abuziv (pe lîngă Bucovina de Nord şi ţinutul Herţa) aceleiaşi RSS Ucrainene.

Ultimul punct pe „i” a fost pus în anul 1947 cînd Moscova a impus guvernul-marionetă al lui Ioan Petru Groza să-i cedeze Ucrainei şi insula Şerpilor care are o extraordinar de importantă aşezare strategică în faţa deltei Dunării. Este de mirare cum de nu şi-au amintit liderii de la Kremlin şi marionetele lor de la Kiev că în Deltă şi-au găsit refugiu nu numai Ruşii lipoveni, ci şi ultimii sicevici zaporojeni. Acest fapt ar fi fost pentru ei îndeajuns pentru a declara şi Delta drept „pămînt strămoşesc Rusesc” (sau „Ucrainean”, în funcţie de apartenenţa etnică a „istoricilor”). Puteau, de asemenea, să mai scociorască prin letopiseţe şi să invoce campania cneazului Sveatoslav care a avut de gînd să mute la Durostor capitala Rusiei Kievene.

În 1954, N. Hruşciov, ca Ucrainean de origine şi ca prim-secretar al Partidului Comunist al URSS, dăruieşte, cu prilejul împlinirii a 300 de ani de la proclamarea la Pereiaslav a unirii Ucrainei din dreapta Niprului cu Rusia, Republicii Ucrainene Republica autonomă Crimeea din cadrul Rusiei. Poate, în 2012, urmînd acest exemplu, Ucraina „va dărui”, cu prilejul împlinirii a 200 de ani de la răpirea Basarabiei României sau Republicii Moldova Basarabia de Sud şi Basarabia de Nord, nemavorbind de Bucovina de Nord şi ţinutul Herţa care ar fi fost cazul să fie dăruite încă în 1974 la fel cu prilejul împlinirii tragicului bicentenar.

Uniunea Sovietică s-a destrămat demult, însă Kievul nici nu are de gînd să renunţe la teritoriile căpătate pe nedrept. Mai mult decît atît: populaţia Românească este supusă unei acerbe campanii de Ucrainizare forţată (alături cu celelalte minorităţi naţionale printre care (ironie a sorţii, or, Dumnezeu nu bate cu băţul) se află şi foştii binefăcători Ruşi (datorită cărora Ucraina a devenit cea de-a doua ţară ca mărime teritorială din Europa).

ÎN LOC DE EPILOG: CINE PE CINE A TRĂDAT, TOTUŞI, ÎN EPISODUL UCRAINEAN?

Trădaţi am fost noi, Românii Moldoveni de dincoace de Prut şi cei din teritoriile anexate la Ucraina. Oricît de dureros ar fi, însă sîntem nevoiţi să recunoaştem că rolul de trădător infam îi aparţine Bucureştiului. Liderii României post-ceauşiste, în graba lor de a adera cît mai repede la NATO şi UE au renunţat la orice pretenţii la fosta URSS şi, ulterior, la Ucraina. Cu aceste state au fost semnate tratate care consfinţesc graniţele anului 1940. Or, aderarea la NATO şi UE cere de la statele-candidat lipsa unor litigii teritoriale cu vecinii. Cu alte cuvinte, se repetă istoria biblică cu Isav care şi-a vîndut dreptul la primogenitură lui Iacov pentru un blid de linte.

Singura problemă teritorială pe care guvernanţii Români o mai pun în discuţie cu Ucraina este retrocedarea insulei Şerpilor şi delimitarea din braţul Chiliei al deltei Dunării. Milioane de compatrioţi au fost lăsaţi de izbelişte, în schimb se duce „o luptă principială şi fără de compromis” pentru cîteva mii de fundaci şi pescăruşi şi cîţiva kilometri patraţi de baltă bîhlită! Situaţia aceasta seamănă ca două picături de apă cu cea descrisă de către scriitorii umorişti sovietici Ilf şi Petrov în dilogia lor „12 scaune” şi „Viţelul de Aur”. Acolo era vorba despre un contabil care suferea de lipici la mîini şi a fost arestat sub învinuire că ar fi delapidat cîteva mii de ruble şi trei kopeici. Contabilul cu pricina s-a luptat din răsputeri să dovedească anchetei că acele trei kopeici au fost cheltuite de el în beneficiul statului (pe care l-a văduvit de cîteva miişoare de ruble).

A. Savin



[1] În anii războiului civil din Rusia (anii 1918-1920) ţara a fost împărţită în două tabere numite convenţional „albii” şi „roşii”. „Roşii” erau numiţi adepţii bolşevicilor lui Lenin, iar „albii” – forţele care li se opuneau. Mai existau şi „verzii”, însă aceştia nu aveau nimic în comun cu mişcarea ecologistă contemporană. Era vorba de anarhiştii conduşi de către renumitul „batko” Mahno a cărui deviză era: „Bate-i pe albi pînă aceştia se vor înroşi şi pe roşii – pînă se vor înălbi!”.

[2] În graiul Ucrainesc – neatîrnată, independentă – reprezintă esenţa „ideii naţionale” a separatiştilor Ucraineni – independenţa faţă fratele de singe - poporul Rus.

[3] Despre relaţiile Românilor cu cazacii Zaporojeni vezi mai amănunţit pe site-ul www.mdn.md în articolele consecrate Ucrainei (“Geopolitica internă a Ucrainei”şi “Creşterea teritorială a Ucrainei”) precum şi în articolul “O Moldovă uitată”.

[4] Această afirmaţie se include în renumita “teorie migraţionistă” a lui Roesler venită să susţină primogeniture Maghiară la nord de Dunăre.

[5] Pentru a fi obiectivi, totuşi, trebuie să recunoaştem că opera de „prihvatizare” a marelui nostru domnitor au început-o aceeaşi „democraţi” descălecaţi din Maramureş.

[6] Deac Augustin, “Din istoria Ucrainei “Ţara de Margine”, Bucureşti, anul 2001, pp. 57-59.

[7] “Rusia Mică” - Denumirea istorică a Ucrainei.

[8] Mai amănunţit vezi în articolul „Creşterea teritorială a Ucrainei” publicat pe site-ul www.mdn.md.

[9] Vezi articolul „O Moldovă uitată” publicată pe paginile aceluiaşi site.

[10] Kiriţescu Constantin, Istoria Războiului pentru Întregirea României”, Bucureşti, a. 1989, V-I, p. 73. Kiriţescu include greşit întreaga populaţie Slavă în categoria Rutenilor, deşi Ruşii staroveri nu pot fi incluşi în acest grup etnic. De menţionat faptul că majoritatea populaţiei Slave din Bucovina către anul 1774 o alcătuiau anume staroverii fugiţi din Rusia din cauza persecuţiilor de ordin confesional şi nu Ucrainenii.

[11] Nistor Ion, „Problema Ucraineană în lumina istoriei”, Rădăuţi, anul 1997, p. 216

[12] Este vorba despre participarea României la nimicirea avanpostului bolşevic din inima Europei Centrale: a “Republicii Sovietice Ungare” în frunte cu “ungurii” get-beget Bela Kun şi Tibor Samueli. De fapt, Armata Română a ocupat pentru un scurt timp chiar şi Budapesta, salvînd Ungaria de coşmarul comunist.

[13] Între anii 1917-1920 de la Rusia s-au desprins rînd pe rînd Finlanda, Polonia, Lituania, Estonia şi Letonia care devin state independente. Încercările similare ale Ucrainei şi ale republicilor transcaucaziene s-au soldat cu eşec. Basarabia s-a unit cu Ţara, iar teritoriul Armeniei Mari (districtele Kars, Ardagan şi Erzurum) a fost cedat Turciei lui Ataturk. Asupra Sahalinului de Nord a fost stabilit un condominiu economic cu Japonia.

[14] Citat din aceeaşi notă ultimativă a lui Molotov adresată Guvernului României Regale pe data de 26 iulie anul 1940.