Memoriile adresate de patriotul roman Ghiţă Popp, dupa 11 ani de puscarie comunista si 4 ani de domiciliu fortat, conducătorilor comunişti, Gheorghe Gheorghiu Dej şi Nicolae Ceauşescu, memorii in care cerea redobândirea Basarabiei şi a Bucovinei de Nord. Memoriu redactat pentru a fi trimis lui Gheorghe Gheorghiu – Dej Stimate Domnule Gh. Gheorghiu – Dej, Am şovăit îndelung pînă m-am hotărît să Vă adresez aceste rînduri, deşi gîndul care le inspira mă urmăreşte de patru-cinci ani. O fac totuşi nu fără teama că rîndurile mele ar putea fi socotite fie un act de servilism şi platitudine, fie chiar de opoziţie şi îndrăzneală. În realitate ele sînt şi nu vor să fie decît manifestarea unui patriot sincer, convins că nu-şi face decît datoria de cetăţean şi român. Cele două şedinţe din luna aprilie 1964 ale Comitetului Central P.M.R. rămîn faptul cel mai însemnat, hotărîtor în evoluţia evenimentelor interne ale ţării de la 1945 încoace. Cu deosebire şedinţa a doua şi „Declaraţia”, larg şi curajos răspîndită în ţară, au însemnat o turnură se poate spune istorică în viaţa acestei ţări. Cînd am isprăvit de citit, mărturisesc că am uitat dintr-o dată cei 15 ani de privaţiune de libertate, am iertat foamea, frigul şi loviturile fizice îndurate (cele morale m-au lăsat indiferent) şi am simţit dorinţa vie ca, trecînd peste orice considerente, explicabile cred şi pentru D-Voastră care deasemenea aţi suferit, să Vă urez din inimă succes pe calea apărării bărbăteşti a marilor interese naţionale. Am înţeles atunci că între programele noastre politice nu a existat decît o deosebire relativă, nu absolută şi totală, o deosebire de ritm în progres, nu însă de direcţiunea spre care urmează să se îndrepte ţara, spre o democraţie socială în interesul maselor populare.Sub acest aspect este acum evident că ideologia şi programele celor două partide, deşi unul desfiinţat iar al doilea în plină acţiune de guvernare, nu a fost o deosebire fundamentală şi adîncă. Fără a ataca sau a nega drepturile altor naţiuni, sau naţionalităţi, ambele partide naţionale (nu însă naţionaliste), lipsite de agresivitate şi intoleranţă şovină, au fost, iar unul este şi acum hotărît să apere drepturile naţionale, proprii acestui neam. Am ieşit din politică şi fireşte că la vîrsta mea nu doresc să reintru chiar dacă s-ar putea, dar în situaţia de astăzi socot că trebuie să ascult de dublul comandament al unei obligaţiuni morale şi al unui drept de simplu cetăţean care se conformează şi se supune legilor ţării. Am obligaţiunea morală ca, oricît de convins şi pasionat în trecut, să nu fiu pătimaş şi nedrept azi cu cei care conduc statul, chiar dacă m-au lovit, recunoscînd partea lor de operă pozitivă, constructivă, pe care au creat-o. Nici un spirit, lipsit de prejudecăţi sau de fanatism orb, nu poate nega marile progrese realizate de regimul de azi în domeniile sănătăţii publice, al construcţiei de locuinţe, al căilor de comunicaţii, al învăţămîntului, al culturii şi artelor. Dar mai ales şi în primul loc trebuie să se aprecieze uriaşa operă de industrializare înfăptuită în timpul relativ scurt de 20 de ani.Deşi fostul P.N.Ţ. punea în programul său accentul principal (nu exclusiv) pe dezvoltarea agriculturii, nu pot să nu aprob fără rezerve poziţia hotărîtă şi dîrză luată de D-Vs în susţinerea şi apărarea acestei mari realizări în domeniul industriei Româneşti, faţă de cei ce ar dori să ne întoarcă înapoi din calea aceasta. Deschizînd larg porţile oraşelor pentru prisosul satelor înăbuşite de inflaţia demografică, aţi asigurat pîinea zilnică unui milion de capete de familie sau mai mult. Aţi înţeles astfel adevărul formulat plastic de un economist care a spus că excedentul de poporaţiune al satelor nu are decît două căi de ales: ori pleacă, ori intră în mormînt.Dar în baza dreptului de suplică al fiecărui cetăţean, îmi permit să Vă adresez un apel, nu în interes personal, ci într-un interes naţional superior. Istorica „Declaraţie” din luna aprilie 1964, salutată cu însufleţire, a răscolit sentimentul naţional al ţării şi a trezit aşteptări şi aspiraţii la cari nu a renunţat, aspiraţii care nu se vor stinge niciodată în sufletul românesc. Ele trăiesc şi vibrează puternic mai ales în sufletul celor vechi, fie că au fost sau nu în închisori. Ca unul dintre aceştia, îmi permit să Vă rog ca, hotărînd să restauraţi şi să apăraţi de acum înainte atributele elementare ale ţării, independenţa şi suveranitatea Statului, să continuaţi mergînd pînă la capăt pe această cale, pînă la recucerirea dreptului întreg al neamului, la refacerea unităţii naţionale depline în hotarele României din 1919-1920, cîntate în „Doina” lui Eminescu. Ştiu că acest apel poate să Vă pară îndrăzneţ şi surprinzător. Îl fac nu în calitate de fost membru al unui partid, ci în calitate de membru al unei generaţiuni, aceea care, dincolo şi dincoace de Carpaţi, prin muncă, luptă şi jertfă comună îndelungată, a pregătit şi înfăptuit România Mare. Oricare ar fi criticile sau imputările ce s-ar putea face acestei generaţii, un lucru nu i se poate tăgădui: de la retragerea din Dacia a legiunilor Romane sub Aurelian, pînă astăzi, ea a trasat din nou harta acestei ţări pe vechile ei linii de hotare nu de o clipă scurtă şi sprinţară ca sub viteazul Mihai Vodă, ci fixate puternic şi pecetluite şi prin semnăturile factorilor internaţionali hotărîtori. Scăzută şi decimată de vîrstă şi suferinţe, această generaţie nu pierde totuşi dorinţa arzătoare şi speranţa nestinsă de a vedea idealul său reîntrupat sau măcar reafirmat şi pe cale de a renaşte prin hotărîrea celor ce conduc ţara. Am făcut parte din această generaţiune, întîi încă înainte de primul război mondial, ca luptător cu condeiul în mînă, arma de atunci, pe urmă ca ostaş voluntar în Armata Română (1916-1918), ca delegat care a votat Unirea la Alba Iulia în anul 1918, iar după unire ca partizan al unei politici de democraţie naţională, ales de nouă ori în parlamentul ţării, mergînd întotdeauna neîntrerupt pe o linie absolut dreaptă: naţiunea şi poporul. Cu sufletul adînc legat de ideea unităţii naţionale, cu credinţă în ea, lupta pentru ea a fost însuşi sensul şi conţinutul vieţii mele şi al altora ca mine. Aceasta mă îndeamnă şi îmi dă dreptul de a apela la D-Vs. Nu vreau şi nu pot să Vă fac, nici D-Vs personal, nici altor conducători ofensa de a presupune că acest ideal nu Vă este scump, tot astfel ca şi nouă, vechei generaţiuni. Mai mult, bănuesc că după „Declaraţia” din Aprilie trecut, în mintea D-Vs, conştiinţa acestui ideal este acum şi mai vie decît oricînd înainte. Această conştiinţă a D-Vs, unită cu recrudescenţa sentimentului naţional în ţară, exaltat de manifestările D-Vs, ale conducătorilor de azi, face ca toţi Românii să ne simţim sufleteşte uniţi într-o singură tabără, marea tabără a naţiunii. Ea îşi revendică dreptul la refacerea unităţii naţionale pe pămîntul României unite, cucerită prin jertfe uriaşe în anii 1916-20. Deşi nu dispun de mijloacele de informaţiune de care puteţi să dispuneţi D-Vs., fără a putea citi măcar un ziar străin (afară de „Pravda” cîte odată) ne-avînd nici măcar un aparat radiofonic, am totuşi sentimentul că situaţia nu este neprielnică unei acţiuni pentru formularea şi afirmarea drepturilor României. Chiar dacă revendicarea lor făţişă nu ar avea ca rezultat imediat redobîndirea provinciilor despărţite de noi, afirmarea lor va avea darul de a provoca în lume de la început o atmosferă favorabilă cauzei româneşti, atmosferă preţioasă pentru iniţierea unei acţiuni şi exercitarea unei presiuni morale continue, pînă la dobîndirea succesului final.Ţin să subliniez în mod hotărît şi stăruitor că această acţiune nu o concep în nici un chip ca o acţiune ostilă şi cu atît mai puţin agresivă contra Uniunii Sovietice. Numai o minte bolnavă, obsedată de hipertrofia eului, ca a generalului Antonescu, a putut concepe asemenea demenţă. Dimpotrivă, am constatat cu satisfacţie că chiar şi după publicarea „Declaraţiei”, Guvernul D-Vs. a procedat cu tact şi prudenţă, menţinînd raporturile normale anterioare cu puternicul nostru vecin. Aţi făcut aceasta probabil în pofida încurajărilor şi incitărilor interesate venite din afară. E o moderaţiune şi prevedere, pentru care guvernul trebuie felicitat. Nu se poate conta pe bunăvoinţa şi înţelegerea unui partener cu care raporturile au fost compromise dinainte. Mă găseam la Moscova cînd Lenin însuşi, puţin timp după luarea puterii în 1917, a declarat că guvernul său este hotărît să acorde tuturor naţionalităţilor şi provinciilor dreptul de autodeterminare, mergînd pînă la despărţirea şi ruperea de Rusia. Mai mult, acest drept a fost în urmă înscris în Constituţia Uniunii, care a reprodus textual cuvintele lui Lenin „vploti do otdeleniia” (pînă la separaţiune).Dar alte fapte şi mai recente, ne îndreptăţesc să sperăm într-o izbîndă a unei acţiuni pasnice în interesul cauzei noastre. Astfel, în ultimii ani, Secretarul General şi conducătorul Partidului Comunist Rusesc, N.S. Hruşciov a făcut numeroase şi foarte categorice declaraţii în sprijinul năzuinţelor de libertate şi independenţă ale tuturor popoarelor şi naţionalităţilor aflate sub stăpîniri străine. Acţiunea delegaţiilor Ruseşti la sesiunile ONU-lui a dus la triumful politicii de descolonizare şi eliberare. Neamuri pînă atunci aproape necunoscute în opinia publică mondială, s-au eliberat. Zeci de state noi au fost primite cu drepturi de egalitate în ONU. Nu se poate ca Uniunea Sovietică să nu-şi dea seama că aceasta acţiune creează obligaţiuni şi pentru ea însăşi.În sfîrşit, ca o încoronare a acestei acţiuni de mare stil, în luna Decembrie 1963, şeful Statului Sovietic N.S. Hruşciov, în numele Guvernului Sovietic, a adresat tuturor guvernelor de pe glob o notă prin care le-a propus să adere la încheierea unui tratat obligîndu-se ca pe viitor toate litigiile teritoriale dintre statele lumii să fie soluţionate pe cale de negocieri pacinice, renunţînd la orice acţiune de violenţă şi agresiune. Nu ştiu care a fost reacţiunea celorlalte guverne la această notă; nu cunosc mai ales răspunsul Marilor Puteri. E posibil ca nota să fi provocat, în loc de discuţii obiective şi rodnice, comentarii rău voitoare şi ironice. Cu toate acestea, cu riscul de a fi socotit un naiv şi „minor”, persist să socotesc că aceea notă ar fi trebuit să fie considerată ca sinceră şi serioasă, pînă la dovada contrarie şi că ea poate să formeze o bază de tratative. Hruşciov s-a retras, e drept, dar cei dimprejurul lui nu au dezavuat niciodată această iniţiativă a lui, dimpotrivă ei se găsesc azi în fruntea Statului Sovietic. În virtutea principiului de conducere colectivă, ei trebuie socotiţi solidari cu conţinutul acestei importante propuneri. Am impresia că instinctul politic atît de ascuţit şi de fin care a caracterizat toate guvernele sovietice, presimte poate evenimentele viitoare. Conducerea Uniunii îşi dă seama că mai curînd sau mai tîrziu, mişcarea de redeşteptare şi eliberare naţională nu se va opri nici la hotarele celui mai uriaş conglomerat de naţionalităţi din istorie, care e însăşi Uniunea Sovietică. Această conducere înţelege poate că nici satisfacerea aspiraţiilor acestor naţionalităţi, a drepturilor, într-adevăr largi, administrative şi culturale sub formă de republici şi autonomii cu acordarea unor largi drepturi naţionale nu poate împiedica ivirea unor năzuinţe de separaţiune şi independenţă completă şi totală, aşa cum o proclama Hruşciov pentru Africani. Se socoteşte poate acolo că e preferabil să meargă, deocamdată foarte prudent şi şovăitor, în întîmpinarea unei evoluţii fatale şi inevitabile. Această nouă orientare a politicii sovietice se va lovi probabil de rezistenţa vechiului naţionalism Rusesc, imperialist şi rusificator, dar biruinţa spiritului vremii noi este neîndoielnică, pentru cei care, ca subsemnatul, încă înainte de primul război mondial, au luat parte activă la asaltul popoarelor robite contra Bastiliei habsburgice Austro-Ungare. Credem tare în adevărul acesta, aşa cum credeţi şi D-Vs. în puterea adevărului marxist-leninist. Sînt două legi care nu se exclud, ci dimpotrivă se sprijinesc reciproc, se întreţes şi se confundă într-o sinteză superioară menită să triumfe în lume. Închei, asigurîndu-Vă că am scris acestea cu gîndul cel mai bun şi curat, fără intenţia de a Vă crea dificultăţi şi fără orice gînd ascuns sau perfidie, cu încredere în simţămintele D-Vs. patriotice manifestate în „Declaraţie”, aşa cum de altfel mi le-aţi exprimat odată personal în faţa întregului Consiliu de Miniştri, cu prilejul discutării decretului pentru reglementarea drepturilor minorităţilor din ţara noastră în 1945, decret pe care, în principiile lui noi, l-am aprobat atunci cu toţii.Urîndu-Vă succes în acţiunea D-Vs. pentru refacerea unităţii naţionale, Vă asigur că în lupta pentru înfăptuirea ei veţi avea simpatia şi solidaritatea tuturor cetăţenilor Români, aşa cum aţi avut-o la publicarea „Declaraţiei” din aprilie 1964. Vă urez mai ales să Vă bucuraţi în viitor de sprijinul neîntrerupt şi de solidaritatea totală a Partidului D-Vs., condiţie esenţială a izbînzii finale. Ea este azi mai mult decît înainte un interes personal sau de partid: e un interes naţional.
Direcţia Arhivelor Naţionale Istorice Centrale, Fond Ghiţă Popp,
dosarul nr.4
Memoriu adresat lui Nicolae CeauşescuStimate Domnului Secretar General, Deşi nu am avut plăcerea a Vă cunoaşte personal, un caz de conştiinţă mă obligă să Vă trimit aceste rânduri. Am şovăit îndelung până le-am pus pe hârtie. Destinate iniţial răposatului D-Voastră înaintaş, Gheorghe Gheorghiu – Dej, cu care am fost tovarăş de echipă în două guverne de scurtă durată (Sănătescu şi Rădescu), după dispariţia lui neaşteptată şi surprinzătoare pentru mine – care trăiesc în retragere – le-am distrus, socotindu-le fara destinatar. După un timp însă, sub presiunea unei mustrări de suflet aproape chinuitoare, le-am refăcut din nou, cu gândul că ele ar trebui adresate urmaşului lui la locul de Secretar General al P.C.R., în ciuda faptului că sînt pentru el un necunoscut. Încurajat de un bun prieten, d. Anton I. Murăraşu, cu care aţi fost tovarăş de lagăr sub regimul generalului Antonescu, prieten care m-a asigurat că sînteţi nu numai un comunist convins, dar şi un Român animat de sentimente naţionale puternice ca şi ale noastre, m-am hotărât să Vă supun memorial de mai jos. Repetatele D-Voastre declaraţii din ultimul timp au confirmat pe deplin această caracterizare. Încredinţat că vorbesc ca de la un Roman patriot la alt Roman patriot, sper că voi fi înţeles şi că expunerea mea nu va fi socotită un act de opozant ireductibil, nici ca o manifestare de platitudine servilă, ci ca mărturisirea unei conştiinţe lipsite de orice ostilitate, cît şi de viclenie.Ţin să Vă mărturisesc de la început, că şi astăzi, după mai mult de 2 şi ½ ani, mă găsesc sub impresia memorabilei “Declaraţii” din luna aprilie 1964 a Partidului Comunist Român.Ca unul care în tratativele de armistiţiu de la Moscova în luna septembrie 1944, am avut norocul să contribui prin expunerea mea în faţa d-lor Molotov (U.R.S.S.), Averill Harrriman (S.U.A) şi Sir Clark Kerr (Marea Britanie), la recâştigarea graniţelor noastre de la Apus în toată îndinderea lor, sfărmate prin “Dictatul de la Viena” din 1940, dar care în acelaş timp am avut durerea sufletească mereu arzătoare de a fi semnat prin acel act, sub presiunea unei necesităţi fatale, pierderea Basarabiei şi Bucovinei de Nord, am salutat cu siceră şi adâncă bucurie această “Declaraţie”, de sigur rezultat matur chinzuit al unor dezbateri îndelungate.Am iertat suferinţele celor 15 ani de privaţiune de libertate, cu foame, cu frig şi lovituri, căci am văzut în ea revelaşiunea unui viitor nou, a unui gest de adevărată eliberare politică şi ca un început de refacere a unităţii naţionale, grav ştirbită prin evenimentele anilor anteriori.Am înţeles că prin acest act începe în istoria ţării noastre o nouă epocă. Larg răspândit şi curajos, poate prea curajos interpretat în “Prelucarare”, el avut un răsunet puternic în mase. Mi se pare că pînă în prezent, poate nici un fapt nu a apropiat atât de mult pe cei de sus de cei de jos, închegându-I sufleteşte într-o singură şi mare colectivitate naţională. Numeroasele şi categoricele reafirmării ale principiilor de independenţă şi suveranitate naţională ce au urmat, ne dau garanţia că guvernul este ferm hotărât să nu se abată din calea “Declaraţiei” sale, cale pe care el poate fi sigur câ-l va însoţi şi sprijini toată suflarea românească. Exprimându-Vă sincere felicitări, simt însă că, în faţa noii orientări a conducerii de stat, am obligaţiunea de a Vă face o îndoită manifestare, una de recunosştere şi apreciere a părţii positive a acţiunii D-Vs de guvernare de douăzeci de ani şi alta de apel la conştiinţa D-Vs Românească de care faceţi dovadă. În ordinea primei manifestări constat că nici un spirit liber de prevenire nu va putea contesta numeroasele rezultate ale activităţilor D-Vs guvernamentale. Mai întîi am apreciat ca un act favorabil comprehensiunea de care aţi dat dovadă, menţinînd autonomia Bisericii noastre Ortodoxe, evitînd greşeli care ar fi putut tulbura viaţa sufletească a credincioşilor. Respectarea sentimentului religios nu V-a împiedicat totuşi să înfăptuiţi realizări însemnate în alte domenii, rezultate pozitive pe tărîmul sănătăţii publice, al instrucţiunii şi alfabetizării poporului, pe al căilor de comunicaţie, al construirii de locuinţe, al electrificării, al sistemului de asigurări sociale, al ridicării nivelului de trai şi al culturii generale a maselor etc. Mai presus de toate trebue însă să se releve uriaşa operă de dezvoltare a industriei româneşti, desfăşurată şi sistematic răspîndită pe toată întinderea ţării. Prin înfăptuirea ei, poate un million de capete de familii sau mai mult (nu dispun de date) au dobîndit siguranţa zilei de mâine, pentru ei şi pentru ai lor. Dacă industrializarea nu ar fi dat nici un alt rezultat decît acesta, el singur ar fi însemnat totuşi foarte mult. Aţi înţeles că suprapoporaţiunea satelor, după cuvîntul unui vechi economist, nu are decît două căi deschise în faţă: ori pleacă din satul natal, ori intră în mormînt. D-Vs aţi deschis acestor mase calea mîntuitoare a unei vieţi noi, prin muncă nouă, creatoare şi fecundă, revoluţionînd structura economică şi socială a ţării.Dar îndeplinîndu-mi cu loialitate datoria de a Vă recunoaşte larga operă de creaţiune înfăptuită de D-Vs, socot că în ordinea celei de a doua manifestări, îmi este îngăduit să mă folosesc de dreptul de petiţiune al fiecărui cetăţean, acordat mi se pare şi foştilor condamnaţi, drept înscris în toate constituţiile moderne. În baza acestui drept îmi iau voia a Vă face un apel pe care glasul conştiinţei îmi impune să Vi-l adresez, ca o datorie morală, pentru mine imperioasă şi ineluctabilă. Hotărîndu-Vă să redaţi ţării toată independenţa şi suveranitatea, compromise prin catastrofa unui mare război pierdut, V-aţi asumat implicit şi obligaţiunea morală de a-i reda toate atribuţiile vieţii naţionale care decurg din principiul modern al naţionalităţilor, formulat de Pasquale Mancini cu un veac în urmă. În temeiul lui simt că prin glasul meu generaţia veche Vă face apel ca să mergeţi pînă la capăt pe calea ce aţi ales în aplauzele Românismului, pînă la refacerea unităţii naţionale Româneşti, în hotarele visate de 5-6 generaţii de înaintaşi şi cîntate în nemuritoarea “Doină” a lui Eminescu. Multiplă şi bogată, opera D-Vs îndeplinită în interior va fi completă atunci cînd o veţi întregi şi la hotarele ţării. Dintr-un tors mutilat, cum este azi ţara, va trebui să refaceţi organismul viu şi sănătos precum a fost, trăindu-şi integritatea individualităţii proprii căreia au predestinat-o geografia, istoria şi geniul naţional. Sînt aproape două decenii de cînd, în urma evenimentelor interne, am încetat să mai fac politică, după desfiinţarea partidului din care am făcut parte din prima adolescenţă, fiind încă sub jugul stăpînirii străine. Astăzi, trăind în izolare, la “vîrsta patriarhului”, nemai avînd nici o veleitate personală, am totuşi convingerea că, fără a avea de la cineva un mandat, apelul meu adresat D-Vs exprimă gîndul şi simţirea întregii generaţii de la 1914-1920. Oricare au fost greşelile şi păcatele acestei generaţii – şi cărei generaţii nu i se găsesc? – un singur lucru nu i se va putea contesta: de la anul 274 e.n. cînd împăratul Aurelian a retras legiunile sale din Dacia şi pînă în zilele noastre, această generaţie a înfăptuit pentru întîia oară nu numai unitatea sufletească şi culturală, dar şi unitatea naţional-politică a Românilor, şi aceasta nu numai pe un scurt moment, ca un episod de genială cutezare a Viteazului Mihai-Voievod, ci în forma statornică şi solidă a unui rezultat pregătit îndelung, ieşit din conştiinţa clar cristalizată şi din acţiunea perseverentă a mai multor generaţii, încoronată şi pecetluită prin tratate internaţionale, avînd semnăturile factorilor hotărîtori în Europa,consacrînd nu numai victoria unei mari personalităţi, ci pe a unui neam, factor nou în viaţa continentului. Nu aveţi nici o răspundere pentru prăbuşirea măreţului templu al unităţii naţionale, dar ştiţi de sigur că, deşi doi pereţi din el s-au năruit, temeliile lor, hotărîrile de unire de la Cernăuţi şi Chişinău în anul 1918, pe care au fost clădiţi, au rămas, şi nimeni nu le va putea şterge din istoria acestui neam. Pe această temelie dorim şi nădăjduim noi bătrînii, dar de sigur şi tineretul întreg, că veţi reclădi opera trecutului, înscriind în programul D-VOASTRĂ această “sarcină” nouă, alături de celelalte “sarcini” de plan, cu slove nevăzute, mereu vii în sufletele tuturora.Între partidul din care am făcut parte, azi desfiinţat, şi partidul D-VOASTRĂ, azi în plină acţiune de guvernare, au existat similitudini importante, bazate pe identitatea bazelor de ideologie democratică. Noi am crezut însă, înainte de 1914, că în ordinea de prioritate în timp, principiul naţional trebue să ocupe locul întîi. Era limpede pentru noi că nu se poate aştepta ca regimul străin, de stăpînire Maghiară feudal-şovină, să poarte la inimă cauza eliberării sociale şi de progres a maselor Româneşti din provinciile subjugate, socotite bune de desnaţionalizat în vreme de pace şi destinate să fie carne de tun în timp de război. De aceea noi am crezut că drumul dreptăţii sociale nu trece decît prin poarta triumfală a unităţii naţionale. Dacă D-VOASTRĂ, inversînd acest program, veţi izbuti să înfăptuiţi din nou unitatea naţiunii, trecînd prin poarta eliberării sociale, noi bătrînii ca şi tinerii Vă vom felicita cu sinceră însufleţire şi vă vom da tot sprijinul de care vom fi capabili.Îmi dau seama de dificultăţile mari ale acestei noi “sarcini” în afară de plan şi chiar de eventualele ei riscuri, şi nu este în gîndul meu de a Vă îndemna la o acţiune necugetată care ar pune în cumpănă fie existenţa, fie siguranţa statului românesc de astăzi. Chiar dacă nu am avea încă vie în memorie catastrofa naţională la care ne-a dus aventura ambiţioasă a generalului Antonescu, nici un spirit lucid nu ar putea concepe ideea neroadă a unui război împotriva marelui nostru vecin de la răsărit, în prezent, probabil, cea mai mare putere militară a lumii. Dimpotrivă, că o acţiune, un cuvînt pripit, ar putea deveni periculoase scopului urmărit. Nu se indispune dinainte un partener cu care vrei să tratezi pentru un rezultat ce poate fi obţinut în mod paşnic. Am totuşi credinţa că reintegrarea ţării poate fi înfăptuită pe calea de perzuaziune paşnică, a unei acţiuni politico-diplomatice răbdătoare, prudente şi bine pregătite. Îmi întemeiez această convingere pe considerentele ce urmează:
1) Istoria mişcărilor revoluţionare din Rusia şi ideologia lor demonstrează că, începînd cu “decembriştii” de la 1815-25 ai lui Pestel şi pînă la Revoluţia din 1917, toţi propagandiştii şi ideologii revoluţionari Ruşi au condamnat politica de cuceriri războinice ale Tarismului, cum şi rezultatul ei, sistemul de asuprire şi înăbuşire a libertăţii popoarelor supuse. Al. Hertzen, Bakunin, Kropotkin, Plehanov şi atîtea alte capete luminate, apostoli ai libertăţii, au fost unanimi a cere odată cu încetarea războaielor de expansiune, şi sfîrşitul politicii de desnaţionalizare şi rusificare a naţionalităţilor supuse cu forţa armelor şi ţinute cu nagaica sub tăcere şi ascultare. Cu deosebire partidele socialiste au înscris în programele lor eliberarea neamurilor alogene şi dreptul lor la libertate prin autodeterminarea naţională. Aceasta explică prezenţa multor reprezentanţi ai naţionalităţilor: Ucrainieni, Gruzini (Tereteli, Stalin), Armeni (Micoian), Poloneji (Pilsudschi), Evrei (Troţchi, Buharin etc.), Letoni etc. în rîndurile partidelor socialiste din Rusia, încă înainte de 1917. Acordarea autonomiei pentru Ucraina, Bielorusia, Caucaz, Finlanda, chiar în primul an al revoluţiei din 1917 părea că este un început promiţător. Realizarea eliberării naţionale a neamurilor alogene (inorodţi) este astăzi o datorie de onoare a democraţiei sovieto-Ruseşti.
2) Unirea Basarabiei cu Ţara-mamă a fost precedată de hotărîrile şi declaraţiile formale ale celor două partide socialiste Ruseşti, enunţate aproape îndată după căderea Tarismului şi după proclamarea “Republicii Poporului Rusesc” în anul 1917, manifestări care au dat acestei provincii în mod formal deslegare de a se desprinde de Rusia, aflată ea însăşi în plină transformare revoluţionară. Astfel, partidul social-democrat (menşevic), întrunit în aprilie 1917 în “conferinţa de partid”, reafirmînd importanţa deosebită a “postulatului” de autodeterminare a naţionalităţilor, cuprins în programul partidului, a ţinut să precizeze din nou sensul acestui punct din program, declarînd că el însemnează (citez) “Recunoaşterea pentru toate naţiunile şi naţionalităţile care intră în compunerea statului “Republica Poporului Rusesc” a dreptului de a se desface (de stat) şi de a forma statul lor, şi că această recunoaştere trebue să exercite asupra celorlalte popoare atracţiunea la noul stat, nu prin coerciţiune, ci exclusiv numai prin consimţămîntul lor liber. Unitatea şi alianţa muncitorilor din toate ţările nu se împacă cu siluirea, nici directă, nici indirectă, practicată faţă de alte naţionalităţi”. Declaraţia dată de partidul comunist-bolşevic în această problemă a fost încă şi mai precisă şi categorică. Îndată după luarea puterii politice (27 oct. 1917), şeful Partidului , Vladimir Ilici Lenin, în calitate de prim ministru, a declarat că este partizanul principiului de autodeterminare a naţionalităţilor “pînă la dreptul de despărţire”. În urma acestei declaraţii, constituţia nouă a Rusiei Sovietice a înscris acest drept în cuprinsul ei, reproducînd textual cuvintele lui Lenin “v ploti do otdelenia” (pînă la despărţire). Chiar şi fără aceste declaraţii, singur numai în baza principiului naţionalităţilor, recunoscut şi acceptat de conştiinţa universală a epocii, Basarabia avea incontestabil dreptul de a se desprinde după căderea Tarismului, autor al raptului din 1912, dar declaraţiile celor două partide socialiste, menşevic şi bolşevic, deşi rivale, fiind ambele de acord asupra principiului autodeterminării, au creat şi baza formală, atît morală cît şi juridico-politică a hotărîrii luate de Sfatul Ţării din Chişinău.
3) Chestiunea legalităţii Sfatului Ţării fiind pusă de unele voci sovietice, este momentul să amintim că el a fost format, ce-i drept, fără alegeri legal organizate, neexistînd atunci o lege electorală pentru sfaturile provinciale. El a fost constituit printr-o înţelegere-acord între diversele forţe politice existente în acel timp pe arena politică a Basarabiei, din reprezentanţi ai tuturor naţionalităţilor, Românii, conform statisticilor Tariste, formînd majoritatea. Astfel, Sfatul Ţării a fost un produs al Revoluţiei Ruseşti (înainte de intrarea trupelor Româneşti), întocmai ca şi “Rada” ucraineană de la Kiev în 1917 şi întocmai aşa ca şi “Sovietul muncitorilor, ţăranilor şi soldaţilor deputaţi” care în 1917-1918, fără alegeri, format de Vladimir Ilici Lenin, a instaurat regimul politic şi social economic, stăpînitor pînă astăzi în Uniunea Sovietică. Contestînd legalitatea “Sfatului Ţării”, contestatarii atacă implicit şi baza legală a “Sovietului” din Petrograd din 1917-1918, care a fost la temelia situaţiei interne a Uniunii din prezent.
4) Faptele istorice sînt de o putere de elocvenţă decisivă: Basarabia ne-a fost luată de trei ori fără plebiscit şi fără orice altă formă de consultare a voinţei populare (în 1812, 1940 şi 1944-1946, fără a mai aminti ocuparea celor trei judeţe Basarabene în 1878); dar ea a revenit la Ţara-mamă în 1918 prin votul liber a Sfatului Ţării, legal constituit, avînd în compunerea lui reprezentanţi ai tuturor naţionalităţilor, o parte dintre aceştia votînd şi ei pentru unire.
5) Regimul de rusificare a Basarabiei şi izolarea ei de Tările Române timp de peste 100 de ani făcuse să se creadă că această parte a neamului se va pierde pentru Românism, dar îndată după izbucnirea revoluţiei burghezo-democratice, în martie 1917, fără propagandă sau educaţie politică pregătitoare, conştiinţa naţională latentă s-a trezit cu o vigoare şi dinamism surprinzător, ducînd în puţine luni la formarea “Sfatului Ţării” care a proclamat unirea cu Ţara-mamă. Spoiala rusificării de peste un veac a căzut în scurt timp ca un pospai, dovedind justeţea tezei vechi că glasul conştiinţei naţionale nu poate fi înăbuşit definitiv prin nici un artificiu sau presiune. Cum pot crede conducătorii de azi ai Uniunii că, după 50 de ani de revenire la conştiinţa naţionalităţii Româneşti, Basarabenii vor putea fi convinşi că nu sînt Români? În anul 1906, silit de valul revoluţiei, Tarul a acordat poporului o constituţiune; în alegeri, pentru prima Dumă, contestîndu-se existenţa unei limbi şi naţionalităţi Ucrainene şi îndreptăţirea unui partid Ucrainean, guvernul Rus s-a adresat Academiei de Ştiinţe din Petrograd pentru rezolvarea acestei controverse importante. Academia, în răspunsul său, bazat pe avizul motivat ştiinţific al specialiştilor, a statuat definitiv că idiomul denumit fals “Malorusesc” (Ucrainean) este o limbă şi nu un dialect. Pentru ce nu se adresează guvernul Sovietic de astăzi aceloraşi foruri ştiinţifice din Rusia, Ucraina, Germania, Franţa etc., spre a obţine recunoaşterea existenţei unei limbi “Moldoveneşti”, ca a zecea limbă Romanică, pe cînd este ştiut că filologia modernă a stabilit de peste o sută de ani că numărul limbilor Romanice este în total de nouă?
6) O Basarabie, chiar autonomă, înglobată definitiv în Uniune, ar reprezenta o anomalie geografică şi politico-administrativă unică în istoria imperialismelor cuceritoare. Cum va putea naţionalitatea Velico-Rusă, nucleul central şi principal al Uniunii, elementul etnic conducător, (cum a scris “Pravda” într-un articol interesant, publicat aproximativ în 1946 să justifice rolul său “conducător”, deci superior, peste o provincie Europeană de altă substanţă etnico-culturală cu care nu a avut şi nu are nici un contact, măcar geografic, nefiind nici măcar limitrofă cu ea, fiind nevoită să-şi exercite acţiunea sa guvernamentală şi administrativă “peste capul” unei Ucraini autonome? Şi nu s-ar putea atunci ca Velico-Rusia să-şi anexeze chiar şi Portugalia? Care ar fi situaţia dacă Ucraina, locuită de o naţiune cu individualitate naţională proprie, tot mai energic accentuată, s-ar desface de Velicorusia pentru a forma un stat independent, “Republica Moldovenească”, urmînd să menţină contactul cu Uniunea prin aer, sau prin Marea Neagră? Şi cum ar putea Velicorusia şi Moscova să afirme că Romînii Basarabeni doresc şi preferă să fie “conduşi” de un popor etniceşte atît de deosebit, de care îi desparte teritorial o distanţă de 500-600 km. în linie dreaptă şi că refuză să trăiască în unire politică, economică şi culturală cu fraţii săi, de care-i leagă atît geografia, cît şi istoria, limba, cultura şi conştiinţa, factor atît de suveran şi hotărîtor în epoca modernă? Nu este oare menţinerea rolului conducător al Moscovei asupra acestei provincii o încercare de supravieţuire a vechiului imperialism Tarist în formă nouă, a neocolonialismului, atît de anatemizat de Moscova?
7) Eventuala obiecţiune ce ni se va face pe tema minorităţii Ucrainene din Basarabia şi Bucovina va putea fi întîmpinată prin propunerea soluţiunii schimbului de populaţie minoritară obligatoriu, aşa cum a fost realizat între România şi Bulgaria cu prilejul cedării silite, în 1940, a Cadrilaterului. Bineînţeles, soluţionarea acestei sarcini, complexe dar nu imposibile, va cere să fie studiată în toate amănuntele ei încă de acum şi pregătită fără zăbavă şi fără zgomot. Pentru studiul acestei probleme şi al celorlalte, privind cele două provincii, se recomandă şi consultarea următoarelor persoane: D-l Pantelimon Halippa, reprezentantul cel mai autorizat al Basarabiei româneşti, martir şi simbol viu al acestei cauze mari; a D-lui Nichita Smochină, adevărat apostol al cauzei româneşti de peste Nistru, din care dînsul şi-a făcut o misiune de viaţă; a D-lui profesor dr. Onisifor Ghibu de la Universitatea Cluj, care, călăuzit de un sentiment naţional unic, cu o superioară conştiinţă a marilor interese ale neamului, a adus din iniţiativă personală o contribuţie importantă la acţiunea de revenire a Basarabiei la Ţara-mamă în anii 1917-1918 şi 1926-1927; şi a D-lui profesor Sauciuc Săveanu de la Universitatea Cernăuţi, cunoscător al problemei bucovinene etc.
8) De sigur, Vă este cunoscut şi D-Vs că în anul 1920, în negocierile de la Copenhaga între Litvinov, delegatul guvernului sovietic condus de Lenin, şi N.D. Ciotori, delegat de Al. Vaida Voievod, prim ministru şi preşedinte al delegaţiei de pace a României, reprezentantul Guvernului Sovietic, Litvinov, era dispus în principiu să recunoască în mod formal unirea Basarabiei cu Ţara-mamă, România, urmînd în schimb să fie primul stat în lume care recunoaştea guvernul sovietic. Precum cred că ştiţi, negocierile, deşi foarte înaintate, au fost brusc întrerupte prin intriga incalificabilă a lui Ionel Brătianu care a obţinut demiterea guvernului Vaida de către regele Ferdinand, convins de Brătianu că reluarea relaţiilor cu Rusia va însemna “bolşevizarea” României. Nu ştiu dacă în arhiva ministerului nostru de Externe se mai găseşte raportul lui Ciotori despre aceste negocieri. Ştiu din gura lui că ele înaintaseră pînă aproape de un rezultat favorabil. Mai tîrziu, pe la 1924-1925, Viorel Tilea, care a însoţit pe Vaida la Londra ca secretar de legaţie, a publicat o carte sub titlul: “Acţiunea diplomatică a d-lui Vaida la Londra”. Cartea reproduce textual mare parte din documentele respective. (La nevoie cred că aş putea procura un exemplar).
9) Vă este de asemenea de sigur cunoscut şi faptul că după sfîrşitul primului război mondial, Ucraina naţională s-a desprins de Velicorusia şi a fost condusă cîţiva ani de Ucrainienii naţionalişti avînd în frunte ca preşedinte pe istoricul Ucrainei Hruşevschi, pe urmă pe Simion Petliura. La Bucureşti s-a deschis atunci o legaţie Ucraineană, condusă de profesorul Matievici, pe care l-am cunoscut. El mi-a declarat că, din însărcinarea guvernului său, a adresat guvernului Român o notă oficială, comunicînd că guvernul Ucrainei, dorind să întreţină relaţii de prietenie cu statul Român, recunoaşte fluviul Nistru ca graniţă dintre cele două state, ceea ce implicit a însemnat şi recunoaşterea Unirii Basarabiei cu Ţara-mamă. Nu ştiu dacă acest act se mai găseşte în arhiva Ministerului nostru de Externe, dar, deşi Ucraina nu mai există în prezent ca stat independent (cu toate acestea, ea are un reprezentant cu drept de vot la O.N.U.), socot că faptul nu este lipsit de orice interes şi nu este exclus să revie în actualitate.
10) Anexarea Basarabiei şi a Bucovinei de Nord la Uniunea Sovietică după războiul din 1939-1945 suferă de o contradicţie flagrantă. Rusia invoacă în problema Basarabiei un drept “istoric” falş şi insutenabil, căci celor 106 + vreo 21 de ani de stăpînire în Basarabia, ţara noastră le opune o posesiune anterioară de circa 500 de ani, dobîndită pe cale de creştere şi dezvoltare organică a statului moldovenesc, fără cuceriri. Presupunînd, dar nu admiţînd justeţea acestei teze Ruseşti, întrebăm care e dreptul “istoric” pe care Rusia îşi întemeiază anexarea Bucovinei, pe care pînă la acel război nu a posedat-o niciodată, nici vreme de o singură zi? Dreptul etnic al poporaţiunii Ucrainene din nordul Bucovinei? Dar în acest caz argumentul se întoarce contra lor în problema Basarabiei, unde majoritatea Românească este recunoscută chiar de recensămintele Ruseşti. Acestui joc arbitrar cu cele două argumente opuse, dreptul istoric şi dreptul etnic, România îi poate opune acelaş joc, invocînd dreptul etnic în problema Basarabiei şi dreptul istoric în problema Bucovinei. Din această încleştare a aceloraşi argumente, identice, dar inversate se poate ieşi prin soluţia simplă şi naturală a schimbului de populaţie obligatoriu, expus mai sus. Toţi Ucrainenii vor putea fi trecuţi pe stînga Nistrului, toţi Românii (chiar şi puţinii Români din Caucaz) vor putea fi transferaţi pe dreapta acestui fluviu, predestinat de geografie să fie hotar între cele două ţări. Această soluţiune va trebui, ce-i drept, să fie studiată şi pregătită dinainte în mod discret, ţinîndu-se seama de factorul psihologic, atît de important, al conservatismului şi inerţiei ţăranului legat de veacuri, de glia moştenită.
11) De un număr de ani considerabil, propaganda pentru eliberarea popoarelor aflate sub jug străin în Asia şi Africa, şi pentru lichidarea neocolonialismului sub orice formă, este tema principală a acţiunei politice a Uniunii. Ea a obţinut în acest domeniu succese remarcabile la O.N.U., dominînd chiar în sesiunile ei. E timpul ca această teză a politicii sovietice să fie pusă în valoare şi în Europa, în sprijinul nu numai al popoarelor de culoare, dar şi în al Europenilor. E timpul să se ceară Uniunii să facă dovada sincerităţii integrale a propagandei sale, urmînd exemplul Angliei, Franţei, Olandei, silite în mare parte chiar de campaniile sovietice să renunţe la coloniile lor. Oare dreptul de a-şi realiza unitatea naţională întreagă este valabil şi just numai cînd e vorba de Germani, Vietnamezi şi Coreeni, dar e fals cînd e vorba de Români? Recunoscînd acestor neamuri dreptul unităţii naţionale, Uniunea ne pune în mînă o armă puternică, pe care cu drept cuvînt ea o socoteşte o forţă morală irezistibilă şi invincibilă. Sîntem cu toţii de acord cu această teză şi avem dreptul de a-i cere să tragă toate concluziile ce decurg dintrînsa.
În anul 1945, curînd după schimbarea din ziua de 6 Martie, am întîlnit pe un membru vechi şi marcant al P.C.R., aflat astăzi în situaţie oficială importantă, căruia i-am pus întrebarea cum rămîne problema Basarabiei şi Bucovinei; d-sa mi-a răspuns misterios dar categoric şi sigur: Le vom avea atunci cînd România va fi un stat socialist. Interlocutorul meu mi-a făcut impresia că ştie ceva, dar nu poate spune mai mult. S-au scurs 21 de ani de atunci. Mă întreb dacă Coreea, Vietnamul şi Germania, deşi avînd fiecare cîte două regimuri deosebite, sînt totuşi considerate “socialiste” şi sprijinite de Rusia în lupta lor pentru unificare, cum s-ar putea justifica refuzul de unificare a celor două ţări româneşti, ambele trăind de 20 de ani sub regim socialist, una din ele purtînd chiar oficial titlul de “Republica Socialistă România”?12) Am impresia, ba chiar convingerea, că încă de la început, Guvernul Sovietic în conştiinţa sa nu a considerat Basarabia ca un cîştig teritorial dobîndit în mod definitiv, ci ca o posesiune vremelnică, destinată să-i servească într-o eventualitate viitoare drept obiect de schimb pentru obţinerea unei compensaţii politice, economice sau de altă natură, din partea ţării noastre. Citez trei fapte care confirmă această presupunere:
A. În negocierile de la Copenhaga din anul 1920, amintite mai sus (pct. 8), sovietele erau dispuse să recunoască Unirea Basarabiei hotărîtă la Chişinău în anul 1918, cerînd în schimb recunoaşterea de către România a Guvernului Sovietic, faţă de care Clemenceau edictase un “cordon sanitar”.
B. În tratativele ce au urmat între guvernul român (ministrul de Externe I.G.Duca) şi guvernul sovietic (Cicerin), la Viena, în anul 1924 sau 1923, nemaiavînd nevoie de recunoaşterea României, delegaţii sovietici au propus organizarea unui plebiscit în Basarabia, fiind convinşi că această soluţie nu va fi admisă. Este probabil că urmăreau o amînare a problemei pentru momentul cînd intenţionau să pună din nou condiţia unei compensaţii, pe care nu putem decît cel mult bănui.
C. Acest moment a sosit în timpul războiului mondial al doilea. Încă înainte de declararea lui, reprezentantul Uniunii la Bucureşti, Ostrovski, fiind sondat de un şef de partid Român, a răspuns că deşi Uniunea nu recumoaşte Unirea Basarabiei, România o poate stăpîni în linişte şi fără grija unei agresiuni; dar îndată ce România va schimba orientarea sa externă, (pe atunci încă prooccidentală), trecînd de partea Germaniei, armata sovietică, trecînd Nistrul, va ocupa Basarabia imediat. Acest moment a sosit în 1940, cînd după rechemarea lui Ostroschi în anul 1938, şi după numirea guvernului Goga de scurtă viaţă, guvernul Gigurtu primind în ţară ocupaţiunea trupelor Germane, trecerea politicii noastre era neîndoioasă şi evidentă alături de Germania. Totuşi pentru a obţine o clarificare deplină, guvernul Sovietic, după 2 ½ ani de vacanţă a postului, a trimis la Bucureşti pe un nou reprezentant în persoana lui Lavrentiev. Acestea, după primele formalităţi îndeplinite, încercînd să aibă o conversaţie cu ministrul de Externe Gh. Tătărăscu şi neobţinînd-o, a fost îndată rechemat de Moscova, pentru ca 3-4 zile mai tîrziu să primim nota ultimativă prevestită de Ostrovski încă cu vreo 3-4 ani în urmă. Este neîndoios că misiunea lui Lavrentiev fusese de a ne propune recunoaşterea Basarabiei în schimbul neutralităţii noastre în războiul pe care Guvernul Rus, mai exact geniala prevedere a lui Stalin îl văzuse venind încă de multă vreme. Din această tragedie a erorilor noastre, (subiect pentru un nou Shakespeare) rezultă că Guvernul sovietic nu a fost şi nu este în mod absolut potrivnic retrocedării Basarabiei şi că, în anumite condiţii, noi putem avea speranţa de a o redobîndi pe calea paşnică a negocierilor şi a unei acţiuni diplomatice bine chibzuite.
13) Oricît ar părea de neverosimil că Guvernul Uniunii Sovietice s-ar putea hotărî să facă concesiuni teritoriale de bună voie, fără presiunea unei constrîngeri, există totuşi în istoria regimului de azi din Rusia unele precedente care dovedesc contrariul. În anul 1922 sau 1923, guvernul sovietic prezidat de Lenin, pentru a stabili relaţii de bună vecinătate cu Turcia, cu care Rusia trăise aproape un veac şi jumătate în războaie mereu înnoite, a cedat de bună voie Turciei lui Kemal Paşa, mai exact a retrocedat, Carsul şi Ardahanul, două trecători de munţi de mare însemnătate strategică la graniţa celor două state, luate de Rusia, se pare, după războiul Ruso-Turc din 1877-1878. Reamintesc în aceeaş ordine de idei gestul Rusiei Sovietice care, după războiul Ruso-Finlandez din 1938-1939 a retrocedat Finlandei portul Hango, luat cu puţin timp înainte prin tratatul de pace încheiat de curînd. Amintesc de asemenea felul cum Uniunea a evacuat şi retrocedat Iranului Azerbeigeanul Persan, ocupat de trupele sovietice după al doilea război mondial. Este însă adevărat că în cazul acesta, evacuarea Azerbeigeanului Persan de către trupele Ruseşti a fost efectul unei presiuni a Statelor Unite.
14) În luna decembrie 1964, o telegramă din Moscova apărută în “Scînteia”, a anunţat că guvernul sovietic, prezidat atunci de Hruşciov a adresat tuturor guvernelor de pe glob propunerea de a se convoca o conferinţă internaţională cu scopul de a se încheia un acord între toate statele pentru soluţionarea în viitor a tuturor diferendelor naţionale şi teritoriale dintre ţări pe cale paşnică, prin tratative, cu excluderea războiului. Nu am avut posibilitatea de a urmări soarta acestei iniţiative atît de importante, neavînd informaţii. Nu ştiu mai ales dacă şi cum au reacţionat marile puteri. Dar chiar dacă această notă a fost întîmpinată cu neîncredere şi răceală mută, chiar dacă presa occidentală a comentat-o cu ironie şi sarcasm, ca pe o “manevră de propagandă”, socotesc că puterile mijlocii şi mici au interesul eminent ca această generoasă iniţiativă să nu rămînă definitiv părăsită şi înmormîntată. Hruşciov nu mai conduce Uniunea, dar propunerea lui nu a fost nici dezavuată nici retrasă de urmaşii lui. Cu riscul de a fi socotit un naiv, am credinţa că, fie acum, fie într-un moment dat, ea ar putea să fie reluată. Fireşte, alegerea momentului nu poate aparţine decît conducerii noastre de stat, singură în măsură de a dispune de informaţiile necesare spre a cunoaşte oportunitatea momentului. În orice caz însă, propunerea de acum doi ani a lui Hruşciov conţine o indicaţie foarte interesantă, vrednică de a fi reţinută. Combătînd de atîta vreme colonialismul, criticînd necontenit prin declaraţii din “Tass” şi prin presă toate regimurile întemeiate pe silnicie şi opresiune, ducînd campanii stăruitoare pe tema principiului de autodeterminare naţională, nu se poate ca forurile superioare ale Uniunii să nu-şi fi dat seama în intimitatea lor că ideea de dreptate, nu numai socială, dar şi naţională, ambele strîns legate şi inseparabile, copii născuţi din aceeaş mamă, principiul democraţiei moderne, adevăraţi fraţi siamezi, nu se vor opri la graniţele celui mai uriaş conglomerat de neamuri şi de provincii disparate, rezultat al celui mai clasic regim de imperialism robitor de popoare – Tarismul. Aceste foruri politice sînt de sigur conştiente că, cel puţin în ceea ce priveşte popoarele şi provinciile alogene, aşezate în afară de teritoriul etnic al neamului Velicorus, geografic clar disparate, ca Ucraina, Basarabia, Gruzia, Armenia, provinciile Turcomane din Asia centrală, ţările Baltice etc., principiul autodeterminării va duce în mod inevitabil cu timpul la ultima consecinţă, aceea a independenţei naţionale; soluţia confederaţiei rămînînd aplicabilă numai popoarelor al căror teritoriu etnic formează “enclave”, închise de jur împrejur de elementul Velicorusesc (Ciuvaşi, Zîreni, Başchiri, Tătari de la Kazani, Calmîci etc.). Această concluzie ce se poate trage din nota lui Hruşciov, chiar dacă cuprinsul ei ar fi revocat de actualii conducători sovietici, este un cîştig important şi încurajator pentru noi. Ea dovedeşte că în conştiinţa sovieticilor, ideea lor de menţinere rigidă a graniţelor este zdruncinată şi că termenul pentru negocieri este psihologic pregătit.
15) O coincidenţă remarcablă şi foarte semnificativă: la puţine zile după publicarea notei lui Hruşciov, amintită în punctul precedent, în luna ianuarie 1965, ziarul “Times”, organ de o importanţă şi seriozitate universal recunoscută, a publicat o informaţie a corespondentului său din Washington, reprodusă de “România Liberă” (Bucureşti) cu data de 10 ianuarie acelaş an. Vădit inspirat de Departamentul de Stat American, corespondentul informa ziarul londonez că “Administraţia Americană, iritată din cauza presiunilor Bonn-ului în vederea tratativelor pentru unificarea Germaniei, a indicat condiţiile în care ar fi dispusă să ia în consideraţie o nouă tentativă”. Condiţiile ar fi foarte uşor rezumate, spune corespondentul: “Toate puterile interesate să fie dispuse să discute o reglementare în Europa Centrală, care să se refere la frontiere, aranjamente de securitate şi dezarmare”.Rezultă de aici perspectiva, poate nu prea îndepărtată, a unei viitoare conferinţe care, pe lîngă cele două probleme, a securităţii şi dezarmării, strîns legate pînă în prezent, ar putea îmbrăţişa şi pe a treia problemă spinoasă, a frontierelor din Europa, ca al treilea element, fapt nou, extrem de important. Ca Transilvănean, nu pot privi decît cu îngrijorare eventualitatea redeschiderii problemei hotarelor noastre de la apus, pe care Europa ni le-a recunoscut de două ori, în 1920 (Trianon) şi 1944-1946 (tratatele de la Moscova şi Paris). Marea importanţă a acestor două din urmă trebuie reţinută. Prin ele noi am obţinut pentru întîia oară semnătura Rusiei şi a Americii, recunoscînd şi ele, la 24 de ani după tratatul de la Trianon, nesemnat de ele, graniţele noastre spre apus. Cele două puteri au lipsit de la conferinţa de pace de la Paris în anul 1919-1920 şi de aceea nu au semnat tratatul de la Trianon. Astfel, le cas echeant, România într-o nouă conferinţă le va putea opune propria lor semnătură. Cu toate acestea şi cu orice riscuri pentru graniţa noastră de la apus, am fi grav vinovaţi dacă în ipoteza acestei conferinţe am lipsi de la datoria noastră de a ridica problema dreptului nostru asupra Basarabiei şi Bucovinei, provincii rupte din trupul şi sufletul neamului Românesc. (Încă o remarcă: socot că la o eventuală conferinţă de această natură, situaţia ţării noastre va putea fi anevoioasă, fiind nevoită să susţină o luptă pe două fronturi în acelaş timp: pe chestiunea hotarelor noastre de la apus şi de la răsărit. În vederea acestei posibilităţi ar fi recomandabil ca chestia hotarului de la răsărit să fie, dacă e posibil, soluţionată încă mai înainte pe calea conferinţei, pe cale de tratative bilaterale, prieteneşti, rămînînd ca la conferinţă să ne apărăm pe un singur front). Oricum, am încredere că nota lui Hruşciov şi articolele din Times nu vor fi scăpat atenţiunii Ministerului nostru de Externe.
16) Să nu uităm că în lupta ce va trebui să se dea pentru redobîndirea celor două provincii de peste Prut, vom avea un aliat de mare autoritate internaţională şi morală, pe însuşi Karl Marx. Acesta ar rămîne uimit cum la o jumătate de veac de la dispariţia Tarilor şi a Tarismului, moştenirea lăsată de aceştia, imperialismul, este apărată cu stăruinţă de către marxiştii Ruşi de astăzi. Să nu pierdem nădejdea că ei singuri îşi vor da seama de anomalia unei poziţii ca aceasta şi vor înţelege glasul vremii. Încheind această expunere, îmi dau seama că probabil toate sau cele mai multe din considerentele de mai sus Vă sînt cunoscute şi aş fi mulţumit dacă cel puţin unul sau altul, nou, sau măcar pus într-o lumină nouă, ar fi folositor cauzei şi aş fi mulţumit dacă, concentrate la un loc ar contribui cîtuşi de puţin la determinarea unei acţiuni.Nu poate fi trecut cu vederea mai ales faptul că în trei prilejuri, la epoci diferite, Uniunea s-a arătat dispusă să discute din iniţiativă proprie recunoaşterea Basarabiei. E un indiciu că sovietele, în conştiinţa lor, îşi dau seama de îndreptăţirea revendicărilor noastre şi că poate în pricipiu sînt împăcate cu ideea restituirii celor două provincii Româneşti într-un viitor mai apropiat, în funcţie şi de evoluţia evenimentelor. Este acesta un fapt încurajator, care în eventualele negocieri va face să aveţi de partea D-Vs un aliat puternic: conştiinţa părţii adverse că poziţia noastră şi nu a lor este justă. Socot că regimul politic de astăzi al ţării noastre este cel mai calificat să rezolve această problemă; el poate conta pe bunăvoinţa şi înţelegerea Uniunii, ambele state fiind socialiste. În acest mare proces, guvernul nostru va putea invoca mărturia unui martor incoruptibil, de supremă autoritate, pe Karl Marx în persoană, cu declaraţii consemnate cu propria mînă, cu mult înainte. În sfîrşit, spre a avea de partea sa toate şansele, este de cea mai mare importanţă ca guvernul nostru să poată conta pe susţinerea totală a opiniei ţării şi a neamului întreg. Am constatat în adevăr că,în cazuri de divergenţă cu vreunul din statele socialiste, Moscova a avut întotdeauna cuminţenia de a ceda atunci cînd a întîlnit rezistenţa fermă a unei echipe guvernamentale susţinute de partid şi de ţară într-o solidaritate desăvîrşită, fără abateri şi fără dezidenţe. În vederea marii cauze, eu Vă urez din toată inima să vă puteţi bucura înăuntru de o coeziune de monolit şi de tot sprijinul tuturor românilor dinafară, în măsura în care ei pot să-l dea, trecînd peste orice considerente. Deviza trebue să fie: toţi Românii de pretutindeni, fără deosebire, închegaţi într-o singură tabără, în lupta pentru reconstrucţia idealului generaţiei lor vechi, care trebue să fie şi a celor de azi şi de mîine, România Mare. Cu deosebită stimă, Gheorghe Popp, fost ministru, Bucureşti, Lenin 5, Strada Salvator 37,Luna noiembrie 1966
Post-scriptum Recenta declaraţie a d-lui Kadar Janos la congresul P.C.U., rezumată în “Le Monde” confirmă preocuparea mea, exprimată în punctul 15, partea finală, cu privire la poziţia României într-un eventual congres internaţional. Este deosebit de caracteristic că Domnia Sa a vorbit numai de Transilvania, dar nu a amintit teritoriile Ungariei vechi atribuite Cehoslovaciei, Jugoslaviei şi Austriei prin tratatul de pace de la Paris din 1920… Direcţia Arhivelor Naţionale Istorice Centrale, Fond Ghiţă Popp, dosarul nr. 4
Notă. A fost publicat şi în volumul “Ghiţă Popp – un deţinut politic în documentele servicilor secrete”, de Şerban Madgearu, Bucureşti,1999
Cine a fost Ghita Popp ? În sud-estul Transilvaniei, de-a lungul timpului, s-au născut şi au activat numeroase personalităţi ale culturii, spiritualtăţii şi vieţii publice din România. Din rândul acestora amintim pe: patriarhul Miron Cristea (1868-1939), mitropoliţii Nicolae Colan (1893-1967) şi Alexandru Nicolescu (1892-1941), Episcopii: Ioan Caioni (1629-1698, romano-catolic), Justinian Teculescu (1856-1932), Veniamin Nistor (1886-1963), Emilian Antal (1894-1971), cademicienii Niclae Edroiu (născut la Olteni, în anul 1939) şi Horia Colan (născut în anul 1926), scriitorii: Octavian Codru-Tăslăuanu (1876-1942), Romulus m Cioflec (1882-1955), Dimitrie Cioflec (1829-1891), Aurel Gociman-Oituz şi alte personalităţi ale vieţii publice româneşti.1Un loc distict îl ocupă, în acest context, publicistul şi omul politic Ghiţă Popp (1883-1967), născut la Poiana Sărată. Situată în Pasul Oituz, azi localitate se află în judeţul Bacău. Istoria locală consemnează faptul că, înfiinţarea satului a avut loc în anul 1823, când „mai multe familii de Români din Breţcu, conduse fiind de părintele protopop Petru Pop, au bătut ţăruşul aici, la graniţa Moldo-crăiască şi la vama cu Ardealul, înfiinţând o nouă aşezare în pragul epocii moderne”.
În această localitate Românească, s-a născut la 3 ianuarie 1883, publicistul şi omul politic Ghiţă Popp, Era fiul notarului comunal Gheorghe Popp şi nepotul preotului Gheorghe Pop (“Popa cel mare”), din Breţcu.
A urmat şcoala primară confesională în comuna batală, liceul Românesc din Braşov şi apoi cursurile Facultăţii de Drept la Budapesta şi Viena, obţinând apoi titlul de doctor în drept la Universitatea din Cluj-Napoca. A intrat în politică “prin ziaristică”, publicând încă din vremea studenţiei, la terminarea studiilor, în anul 1906, angajându-se redactor la “Tribuna” din Arad., iar din 1912 la “Românul”, din acelaşi oraş. Alături de alţi fruntaşi ai generaţiei sale (Octavian Goga, Ilarie Chendi, Ioan Lupaş, Onisifor Ghibu, Şt. O. Iosif, Ion Agârbiceanu, Tiberiu Bredicianu, Sextil Puşcariu, Octavian C. Tăslăuanu ş.a.), face parte din gruparea “Tinerii oţeliţi”, care s-au impus în viaţa politică a Românilor din monarhia Austro-Ungară pentru implicarea lor activă în lupta naţională. În iulie 1914 trece în vechiul Regat, unde face propagandă susţinută pentru intrarea României în război de partea aliaţilor. Face parte din grupul de Ardeleni care semnează declaraţia publică de la 1915, prin care se cere intrarea imediată în război a României contra Austro-Ungariei. Toşi semnatarii sunt judecaţi în lipsă şi condamnaţi la moarte. Împreună cu alţi intelectuali Ardeleni, între anii 1915 -1916, editează la Bucureşti seria a III-a a revistei “Tribuna”, în care militează cu curaj, demnitate şi convingere pentru unirea Transilvaniei cu patria mamă. Se înscrie voluntar în zăzboiul de întregire naţională (1916 -1917). În anul 1917 este trimis de guvernul român, împreună cu alţi intelectuali ardeleni, la Kiev, unde scoate gazeta “România Mare” pentru a face propagandă unionistă între cei aproximativ 150.000 de prizonieri Români proveniţi din armata Austro – Ungară. În septembrie 1918 se află la Chişinău, unde colaborează la gazeta “România Nouă” a lui Onisifor Ghibu, dând o mână de ajutor fraţilor Basarabeni, în zilele ce au urmat unirii cu ţara.
La 1 Decembrie 1918, participă la Adunarea Naţională de la Alba Iulia, fiind membru în Comitetul de unire, ca cenzor. Consiliul Dirigent îl trimite la Paris pentru a contracara propaganda antiunionistă Maghiară. Revenit în ţară în toamna anului 1919 este ales deputat în primul Parlament al României întregite. Până în 1938 este ales încă în 8 parlamente. În 1931-1932 este subsecretar de stat la culte şi minorităţi. După fuziunea Partidului naţional Român şi Partidului Ţărănesc, este secretar al PNŢ pentru Ardeal, iar după asasinarea lui Virgil Madgearu, în perioada 1941-1944, este secretar general al Partidului Naţional Ţărănesc, unul din cei mai apropiaţi ai lui Iuliu Maniu.
În august 1944, Ghiţă Popp împreună cu Lucreţiu Pătrăşcanu, generalul de brigadă Dumitru Dămăceanu, prinţul Barbu Ştirbei, au participat la negocierile de la Moscova pentru semnarea armistiţiului. La 4 noiembrie 1944, Ghiţă Popp a fost numit secretar de stat la Departamentul Cultelor şi Artelor, fiind nevoit să demisioneze din funcţia de secretar general al PNŢ. În data de 6 decembrie 1944, a fost numit ministru al Cultelor şi Artelor în guvernul condus de generalul Nicolae Rădescu. A făcut parte din comitetul special creat în 1945 cu scopul de a clarifica problema definirii criminalilor de război, alături de dr. Petru Groza, Lucreţiu Pătrăşcanu şi G. Fotino. La alegerile din 1946 candidează la Someş, fiind arestat pentru două săptămâni.5 În 1948 este deţinut la Văcăreşti, apoi la Aiud. După 11 ani de detenţie, i se va fixa domiciliu obligatoriu la Lăţeşti în Bărăgan, unde va mai sta alţi 4 ani. În anul 1962, după 15 ani de detenţie va fi eliberat.
La sesiunea ştiinţifică organizată la Sf. Gheorghe, în decembrie 1997, la împlinirea a 30 de ani de la trecerea la cele veşnice a lui Ghiţă Popp, cu tema „ Ghiţă Popp – personalitate marcantă a vieţii publice româneşti în perioada interbelică”, au fost prezentate o serie de comunicări despre viaţa şi activitatea lui Ghiţă Popp, , aflate în manuscris, în arhiva Centrului Ecleziastic de Documentare „Mitropolit Nicolae Colan”:
În revista „Angvstia, anuarul Muzeului Carpaţilor Răsăriteni şi al Centrului Ecleziastic de Documentare „Mitropolit Nicolae Colan”:, au fost publicate câteva articole dedicate personalităţii lui Ghiţă Popp.
O lucrare amplă despre personalitatea complexă a publicistului şi omului politic Ghiţă Popp şi despre rolul său important pe scena politică românească din prima jumătate a secolului XX, redactată pe baza documentelor servicilor secrete din România, a editat Şerban Madgearu.
La doar patru ani de la eliberarea sa din temniţile comuniste, Ghiţă Popp adresează un memoriu conducerii P.C.R., secretarului său general Nicolae Ceauşecu, “într-o problemă de interes naţional”, respectiv formularea unor propuneri pentru redobândirea Basarabiei şi a Bucovinei de Nord. Atât acest memoriu, cât şi cel redactat anterior şi care urma să fie adresat lui Gheorghe Gheorghiu Dej, se află la Arhivele Naţionale Istorice Centrale, în fondul Ghiţă Popp.
Existenţa lor a fost semnalată, mai întăi de Ioana Burlacu, articolul publicat în “Angvstia” (Basarabia în conştiinţa lui Ghiţă Popp), iar memoriu adresat lui Nicolae Ceauşescu a fost publicat şi în volumul lui Şerban Madgearu Ghiţă Popp – un deţinut politic în documentele servicilor secrete. Este prima dată cînd sunt publicate ambele memorii adresate atât lui Gheorghe Gheorghiu –Dej (Anexa nr. 1) cât şi lui Nicolae Ceauşecu (Anexa nr. 2), fără a face comentarii despre partea introductivă, din aceste documente, în care autorul , face aprecieri pozitive la adresa regimului comunist şi a a celor doi cunoscuţi lideri . Scopul publicării acestor documente este cunoaşterea, de către toţi cei interesaţi a punctului de vedere exprimat de un lider marcant al P.N. Ţ, după 15 ani de detenţie, despere modalităţile de redobâmdire pe cale paşnică a Basarabiei şi Bucovinei de Nord De la redactarea memoriilor menţionate a trecut aproape jumătate de secol. Evoluţiile istorice sunt cunoscute. Rămâne totuşi mesajul acestor demersuri şi solida argumentaţie istorică, juridică, geopolitică, de identitate cultural – spirituală comună, în favoarea apartenenţei Basarabiei şi Bucovinei de Nord la spaţiul Românesc. Dăcă în condiţiile istorice de acum aproape jumătate de secol, Ghiţă Popp era convins că cele două provincii Româneşti pot fi redobândite, cu atât mai mult, în actualul context politic, pot fi elaborate stategii care să permită realizarea unităţii naţionale Româneşti, în forme actualizate, în cadrul Uniunii Europene.
Dr. Ioan LĂCĂTUŞU
